Politica şi natura umană: împotriva fanatismului utopic

Natura umană a fost privită de toţi fanaticii utopiei ca o materie ce se cere aşezată geometric  în făgaşul perfecţiunii. Ţinta fanatismului utopic, cel din care se hrăneşte vocaţia totalitară, a fost una prometeică: omul eliberat din cătuşele făurite de trecut şi de exploatare va fi binecuvântat cu fericirea pe care i-o conferă saltul în viitor, pur şi senin, al lumii ideale. Fericirea a fost, pentru toţi aceşti adepţi ai liniilor impecabile, o chestiune de planificare colectivă. Omul trebuie încadrat, reeducat, pregătit să accepte salvarea pe care statul atotputernic este gata să i-o dăruiască.

 

Secolul XX a fost, la stânga ca şi la dreapta radicală, un secol al crimelor comise în numele acestei căutări utopice. De la leninism la naţional-socialism şi la maoism, exterminarea a fost privită ca modalitatea legitimă prin care inamicul de rasă sau de clasă trebuie eliminat. Şi nu este întâmplător că, dintre toate pasiunile sângeroase ale nemăsurii totalitare, antisemitismul   revine, după  tragedia din 7 octombrie 2023, spre a bântui umanitatea. Ura este raţionalizată, în numele aceluiaşi deziderat utopic. Marşul fanatismului islamist, progresist sau etnocratic este semnul acestei continuităţi istorice funeste: căutarea perfecţiunii grăbeşte nemăsura criminală. Puritatea se ridică pe ruinele unei lumi devastate.

În cele din urmă, ceea ce afirmă o linie ilustră a gândirii occidentale, de la  Sir Isaiah Berlin şi  Michael Oakeshott până la Roger Scruton şi Wilhelm Röpke, este necesitatea regândirii  politicii la scară umană: opusă implacabil utopiei şi despotismului statal, această politică   acceptă imperfecţiunea omenească şi nu nutreşte visul zidirii unei cetăţi cu linii impecabile în majestatea lor. Politica la scară umană redescoperă limitele acţiunii colective şi invită la îmbrăţişarea condiţiei care ne defineşte. Moderaţia sceptică pe care o recomandă nu este laşitate, ci elementară şi salutară prudenţă.

Căci, indiferent de formele în care se întrupează, vocaţia utopică tinde să submineze liberul-arbitru, supunând individul  unei tiranii mai mult sau mai puţin sângeroase. Vocaţia utopică este, prin chiar esenţa ei, una ascetică şi iacobină. Ea priveşte drept suspecte detaliile cotidiene în care se exprimă omenescul şi recomandă, invariabil,înregimentarea în marşul fericirii cazone. Vocaţia utopică caută să  lichideze, prin coerciţie şi prin reeducare, tot ceea ce îi apare ca inacceptabil şi deviant. Asemeni milenariştilor de secol XVI, evocaţi de Edmund Burke în paginile sale clasice, ea arde şi distruge, cu gândul la universul care se va ridica pe terenul astfel eliberat.

Vocea fanatismului utopic se distinge prin siguranţa cu care rosteşte adevărurile ultime: străină de scepticism şi de îndoială, ea este fidelă viziunii ce evocă monolitismul religiilor politce ale veacului trecut. Dezacordul este denunţat ca trădare, îndepărtarea de la linia trasată  profetic este sancţionată ca deviaţionism. Universul este dominat de pasiunea maniacală pentru certitudinea dincolo de care nu se mai află nimic decât vastul imperiu al raţiunii inumane.

Este aceasta politica teribilă despre care a scris, în pagini memorabile, Sir Isaiah Berlin în  The pursuit of the ideal. Este aceasta politica monomaniei ideologice, aşezate pe soclul  venerării unei singure idei. Este aceasta politica care, în numele eliberării şi al emancipării colective, îl condamnă pe om la sclavie. Este aceasta politica ce încredinţează statului despotic puterea absolută. Este aceasta politica ce, cu gândul la viitorul de aur al omenirii,  striveşte prezentul nostru şi îl sufocă prin planificare. Este aceasta politica ce colonizează minţile şi se angajează în campanii de  stigmatizare inchizitorială.

Alternativa la această politică a fericirii prin coerciţie fanatică este acceptarea nu doar a limitelor omeneşti, ci şi a limitelor puterii statale. În cele din urmă, alternativa la fanatismul  utopic este gradualismul lipsit de spectaculozitate şi tenacitatea reformelor ce inovează, prudent şi temeinic. Alternativa la delirul demagogic este regăsirea  sobrietăţii , dar şi a auto-ironiei. Alternativa la  etnocraţie este patriotismul înrădăcinat în valori şi imun la exaltarea mesianică.

Între fervoarea nemăsurii utopice şi luciditatea liberal-conservatoare a gradualismului şi prudenţei alegerea este una cât se poate de limpede. Fanatismului contagios îi putem răspunde  cu energia care se  nutreşte din energiile fiinţelor imperfecte care suntem.  Despotismului  şi etatismului  le putem opune, cu stoicism, temeiurile libertăţii.

 

Articol publicat şi în Contributors.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.