Despre o anume ucenicie a discreţiei

Omul erei digitale este hrănit de o curiozitate insaţiabilă. Tot ceea ce se afă în jurul său există spre a fi consumat şi redistribuit. Reţelele sociale devin o imensă cutie de rezonanţă în care vuietul lumii atinge o intensitate paroxistică. Fiinţele trecătoare sunt exilate în acest imens acvariu: de dincolo de pereţii săi de sticlă le privesc, vorace, ochii electronici a miliarde de telefoane tactile.

În acest spaţiu al voyeurismului discreţia pare semnul unor vremuri trecute. Opţiunea de a nu dezvălui şi alegerea de a nu pătrunde acolo unde trăieşte intimitatea noastră fragilă, iată ceea ce omul erei digitale nu poate accepta. Discreţia instituie, în jurul zilelor din viaţa noastră, un zid protector pe care această umanitate hrănită de instinctul intruziunii agresive îl priveşte ca pe un obstacol ce se cere înlăturat.

Discreţia contrazice ceea ce valorile lumii din jurul nostru proclamă. Fericirea şi nefericirea nu sunt cuantificabile în like-uri şi comentarii. Prieteniile nu înseamnă graba patologică cu care urmăreşti noutăţile de pe un cont. Frumuseţea este altceva decât imaginea de fadă perfecţiune a instantaneelor trucate. Bucuria este mai mult decât un selfie în care zâmbetul este conservat artificial, ca într-un poster de campanie publicitară.

Discreţia este refuzată de cei pentru care singurătatea şi introspecţia nu pot exista, de vreme ce privirea în oglindă nu ar întoarce decât teribilul gol al zilelor lor. Solidaritatea gregară şi narcisistă de care se înconjoară este unica manieră în care vidul ce le populează clipele poate fi administrat. Discreţia este liniştea pe care cei captivi în universul de culori stroboscopice al erei digitale nu o pot înţelege. Discreţia suspendă, fie şi temporar, mişcarea dezarticulată ce dă sens vieţilor lor.

Căci discreţia caută alte anotimpuri decât cele în care explozia orbeşte simţurile. Ea se adăposteşte în singurătate şi în retragere, ca şi cum tonurile blânde ale înserării şi ale amurgului i-ar fi mai apropiate decât tăria unui soare ce arde, nedomesticit. Discreţia explorează tărâmurile pe ale căror ţărmuri se disting doar sunetele estompate ale memoriei. Discreţia luminează dragostea cu puterea gesturilor modeste, lipsite de ostentaţie.

Discreţia te îndeamnă să alegi, în parcurile inundate de paşi mecanici ,cărările unde liniştea te poate întâmpina. Şi tot această stranie discreţie îţi călăuzeşte privirea către norii în al căror desen ţi se pare că poţi regăsi urmele delicate ale celor care au fost. Discreţia alege pentru fotografii cromatica senitătăţii, căci ochii care le descoperă sunt ochii ce cunosc tihna melancoliei.

Discreţia te îndepărtează de forfota aştrilor de neon şi te educă spre a redescoperi sunetul timpului: un sunet care aduce laolaltă pe cei care sunt şi pe cei care au fost. Din colţul în care discreţia te instalează peisajele, oamenii şi animalele îşi recapată simplitatea lor arcadică. Atingeri fugare şi tandre, zâmbetul încărcat de iubire, bucuria neîncercănată a maternităţii şi jocul câinilor ce alunecă în coregrafia nevinovăţiei lor. Frânturi de glasuri, ecouri de vânt, mişcări ale cerului.

Ucenicia discreţiei ne reapropie de calmul nostalgiei şi de împăcarea cu trecerea şi cu moartea. Acolo unde curiozitatea stearpă se opreşte începe domeniul nuanţelor şi al solitudinii. Discreţia salvează din iureşul clipelor un gust al statorniciei, ca o presimţire a altei lumi. Ieşirea din labirintul digital este arătată de acest modest fir al Ariadnei, anunţând anotimpul bucuriilor simple.

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News