Idiotul util. Varianta de lux

Deși mi-am impus să nu-mi mai pierd timpul cu balivernele politicienilor, am decis să aloc, totuși, două ore și ceva interviului luat de Tucker Carlson lui Vladimir Putin. Puțin cunoscut la noi, Carlson e una dintre vedetele de televiziune (și, mai nou, de Internet) din Statele Unite.

Fosta voce a canalului Fox provine dintr-o familie putred de bogată. Carlson a moștenit de la mama lui, Patricia Caroline Swanson, o avere colosală, de aproape după sute de milioane de dolari. Părinții mamei au fost proprietarii marii firme Swanson Enterprises, cu afaceri imobiliare în America și Marea Britanie. Acestei sume i s-au adăugat vreo două sute de milioane de dolari provenite din prestațiile sale mediatice.

Se spune că vederile lui politice sunt mai radicale și mai… exotice chiar decât ale lui Donald Trump. Unii comentatori nu s-au sfiit să afirme că fostul președinte îl imită pe Carlson, și nu că acesta ar fi omul lui Trump. Și totuși, grotescul situației sare în ochi: cum să stai de vorbă cu un criminal, cu un provocator de genocid urmărit de Curtea Penală Internațională pentru inimaginabile și fără de număr atrocități? Cât de mare poate fi batjocura de sine pentru a sta față în față, într-un pretins dialog, cu unul din nemiloșii ucigași ai epocii moderne, fără să se încrânceneze carnea pe tine? În fine, am văzut în vremea din urmă prea multe grozăvii morale pentru a mai tresări când descoperi oroarea.

Dat fiind stilul energic al lui Carlson, agresivitatea debordantă, atenția cu care vânează cea mai mică slăbiciune a partenerilor de dialog, mulți s-au așteptat să-l hărțuiască pe Putin și să-l aducă în zone inconfortabile. Alții, dimpotrivă, au susținut că interviul e doar o operațiune propagandistică din care câștigătorul dinainte știut e Putin. Finalmente, Tucker s-a dovedit a fi un mielușel. Dictatorul a rostogolit în voie propoziții bombastice despre pace și înțelegere. Dacă Tucker Carlson a părut extensia mobilei kitsch din sala, kitsch și ea, unde a avut loc interviul, Putin s-a simțit în largul lui, jucând cu mingea la perete, repetând fraze găunoase pe care le mai rostise de sute de ori. Dacă n-ai fi fost atent, ai fi putut crede că te afli la o ceremonie de decernare a Premiului Nobel pentru Pace.

Nu e prima oară când mă mir de puterea enormă acumulată de un birocrat șters, parcă secătuit de vlagă, cumva autist, posac și completamente lipsit de carismă. Eforturile lui de a se da drept un macho (băile demonstrative în apa înghețată a râurilor, scenele de judo trucate, secvențele de echitație la bustul gol etc.) trădează gesticulația unui ins plin de inhibiții. O poziție atât de înaltă nu poate fi obținută decât într-un sistem politic și social în care totul a fost măsluit. Am avut încă o dată senzația că Putin e doar un ventriloc prin intermediul căruia glăsuiesc complexele de inferioritate ale unui popor incapabil să-și afle locul în istorie. Neașezarea rusească, alternanța de bune intenții afișate efuziv și crime comise cu bestialitate, trecerea bruscă de la exuberanță și elan la melancolie și depresie au fost perfect ilustrate de Putin în interminabilul interval cât a monologat în fața unui spectator apatic – Tucker Carlson. Timp de două ore, acesta a reușit să plaseze o singură întrebare cât de cât dificilă: dacă rușii erau atât de convinși că Ucraina le aparține, de ce n-au anexat-o în 1991, când s-a destrămat URSS-ul? Evident, Putin s-a făcut că plouă.

Conform unui scenariu bine pus la punct, Putin a îmbrățișat ipostaza democratului iubitor de semeni pe care băieții răi din Occident se încăpățânează să-l izoleze. Putin pretindea că voia cu sinceritate ca Rusia să intre în NATO. Evident, aderarea urma să se producă după propriile reguli. Problema e că democrațiile occidentale nu agreează dictatori aleși pe viață și nu au obiceiul să primească la masa lor dictatori sângeroși. Or, Putin n-a vorbit nici de data aceasta decât despre puterea exercitată unipersonal, cu aerul impasibil al celui obișnuit să modeleze istoria după bunul plac. N-a existat niciun moment de empatie pentru sutele de mii de morți provocați de fantasmele sale veliko-rusești și nicio sfială în a afirma că nu va renunța niciodată la supunerea Ucrainei. Pentru Putin, ca și pentru Hitler sau Ginghis Han (personaj pe care l-a menționat în două rânduri în timpul pseudointerviului), argumentul suprem îl constituie forța brutală, rezultată din satisfacția animalică de a-ți fi nimicit dușmanii.

Afirmându-și, mincinos, dorința de pace, Putin a pozat în victimă obligată să comită, împotriva voinței, monstruozități inimaginabile în lumea modernă. Pentru el, acestea sunt simple „operațiuni speciale“. Crescut într-un mediu conspiraționist, Putin crede, chiar și în acest al treisprezecelea ceas, când sute de mii de oameni au fost măcelăriți (și vor fi în continuare), că soluțiile nu pot veni decât din negocierile netransparente purtate pe „canale secrete“. Cultura conspirației e atât de înrădăcinată în mintea lui, încât nu poate concepe, decât alternativele rezultate din confruntări obscure între personaje și ideologii.

Putin a profitat de prilej pentru a le transmite americanilor câteva avertismente și de a le da, cu obrăznicie, sfaturi ce privesc atât politica internă, cât mai ales cea externă. Departe de a fi inocente, ele trădau spaimele greu de ascuns ale unui competitor veșnic perdant. Primul sfat e nu care cumva americanii să-l mai voteze pe Biden, personaj care face imposibilă o pace în condițiile dictate de ruși. Apoi, el consideră că folosirea de către americani a dolarului drept armă nu doar economică, ci și, în subsidiar, militară e o mare eroare. Se baza pe experiența lui (parțial încununată de succes) de a folosi moneda națională pentru vânzarea petrolului și a gazelor. Numai că aceasta e o improvizație dintr-un moment de criză. Nu e suficient să împânzești planeta cu materiile tale prime, pentru că, pe termen lung, îți îmbolnăvești economia. Forța extraordinară a dolarului provine tocmai din viteza de circulație, din participarea la relații comerciale desfășurate și fără implicarea directă a Statelor Unite. Or, e greu de crezut că, să zicem, Franța o să cumpere mașini din Germania pe ruble sau că aceasta va achiziționa de la francezi, tot pe ruble, vinuri și brânzeturi.

Din acest punct de vedere, Putin și-a risipit gloanțele în mod inutil. El nu mai are posibilitatea să construiască nici măcar o mică piață de tip CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat de URSS în 1949), pentru că nimeni nu va adera la ea – poate cu excepția Bielorusiei. Marile avantaje nu ți le conferă existența unor subsoluri de-o bogăție exorbitantă, ci capacitatea de a produce mărfuri de înaltă valoare – fie ea tehnologică sau culturală. Or, creativitatea rusească se manifestă doar la nivel primitiv, exclusiv în domeniul militar.

Din păcate pentru el, Putin nu se află (și nu s-a aflat nicio clipă în cei peste douăzeci de ani de dictatură) în situația de a obține vreun avantaj decisiv în raport cu lumea occidentală. Și asta în ciuda eforturilor de a fi primit în rândurile națiunilor avansate. Oricât ar fi de naivi, occidentalii n-au acceptat discuțiile duse în limbajul KGB-ului, convenabile doar KGB-ului. Mai grav și umilitor, Putin a fost constrâns să devină valetul Chinei. Mesajul cel mai puternic adresat americanilor îi vizează, din acest motiv, pe chinezi, înfățișați drept bunii samariteni ai planetei. America, susține Putin, ar proceda bine dacă i-ar ține pe chinezi aproape, lăsându-se spoliată în continuare printr-o balanță comercială total dezechilibrată și renunțând să mai apere Taiwanul de dovezile de tandrețe ale Chinei.

Monologul lui Putin a fost punctat de o serie de suspine și oftaturi atent plasate. Rolul în care s-a autodistribuit și pe care Tucker Carlson l-a admis fără crâcnire, a fost cel de patriot obligat de un context neprielnic să ia măsuri care nu-i fac nicio plăcere. SUA, NATO și Europa poartă vina, pentru că, în 2014, i-au adus pe naziști la putere în Ucraina, și, prin urmare, tot ei trebuie să rezolve lucrurile recunoscând că au greșit. Mărinimos, le acordă chiar șansa unei ieșiri onorabile dintr-o încleștare pe care el, creștinul ortodox, nu o dorește deloc. Ce înseamnă „ieșire onorabilă“, Putin n-a mai spus, dar nu e greu de dedus: păstrarea teritoriilor pe care le-a cucerit până în acest moment (adică partea estică a Ucrainei, plus Crimeea și, eventual, extinderea zonei de influență pe întregul litoral al Mării Negre, ceea ce echivalează cu izolarea cvasi-totală a țării „neo-naziste“).

Așa înțelege Putin, în incoerența paranoică în care trăiește de multe decenii, procesul păcii: acceptarea de către occidentali, și, în primul rând, de către Statele Unite, al cărei „satelit“ Ucraina neo-nazistă este, a condițiilor impuse de el. Adică o negociere cu kalașnikovul pe masă. Îngustimea de spion spălat pe creier nu poate admite că oamenii, că popoarele au dreptul să-și hotărască destinul. Și nici că ucrainenii, gruzinii, armenii, cecenii și toți ceilalți sunt sătui până peste cap de Rusia și jugul ei sălbatic. O Ucraină care a ales în 2014 drumul spre democrația de tip occidental nu poate fi, pentru KGB-istul blocat în fantasme medievale despre Novgorod, Rusia kieviană, diverșii cneji sângeroși ori Ecaterina Velika, decât o Ucraină fascistă și nazistă.

Putin chiar crede asta. A echivalat, pe parcursul interviului, de atâtea ori democrația occidentală cu nazismul, încât e clar că mintea lui funcționează exclusiv pe un model al confruntării ideologice primitive. Valorile lui sunt dictatura, impunerea fără crâcnire a voinței autocratului, primatul forței brutale, disprețul față de democrație și respingerea noțiunii de libertate. Oricine nu se supune acestor comandamente e trecut imediat pe lista neo-naziștilor.

Sunt sigur că mulți occidentali vor cădea în plasa propagandei cinice a acestui „iubitor al istoriei țării sale“, al patriotului care s-a jertfit pe altarul nației. Nici măcar nu-și vor da seama că e vorba de un demagog lipsit de scrupule. Mesajul a fost împachetat cu grijă și livrat exact la momentul potrivit: cel în care Putin încă își permite să pozeze în învingător generos, sincer, deschis la negocieri, în ciuda opoziției unui Occident cinic și perfid. Acest produs toxic al kaghebismului impenitent nu putea găsi o cutie de rezonanță mai obedientă decât jalnicul Tucker Carlson. Lăcomia ratingurilor l-a transformat într-un „idiot util“ – și încă unul de lux – al eternei sete de sânge a rusului.

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News