Sex complex
Sexualitate și societate este o carte care vine, în mod fundamental, de dincolo de etică. Și aceasta este în beneficiul ei net. Pentru că doar procedând în acest fel – alegând, cum spune Andrei Oișteanu, să nu măsoare mentalitățile cu „unități etice” – înțelegerea este mult mai profundă.
Dintre cele trei (ample) volume de Andrei Oișteanu dedicate unor teme complicate și delicate (ca să nu spun aproape tabu) – mă refer la Imaginea evreului în cultura română (trei ediții până acum, în 2012 ultima), Narcotice în cultura română (de asemenea, trei ediții până acum, în 2014 ultima) și Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură (în fapt, cea mai recentă carte a autorului, publicată în premieră în 2016), pesemne că aceasta din urmă are, prin comparație cu celelalte două, dosarul de presă cel mai mic.
Dar nu pentru a reduce acest decalaj – timpul va remedia, sunt convins, această stare de fapt –, ci, în mod fundamental, dintr-o admirație de cursă lungă pentru opera eseistică a acestui foarte important antropolog și istoric al mentalităților și din credința că despre cărți foarte bune se cuvine să se scrie cât mai mult, voi schița câteva idei care survolează tematica volumului dedicat „sexualității și societății”, un volum care propune o perspectivă comparativistă de zile mari.
„Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualității, ci și în încercarea de a înțelege delicatele și misterioasele ei mecanisme și modul în care ele influențează (și sunt la rândul lor influențate de) mecanismele sociale, morale și culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punctul de vedere al Culturii și, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punctul de vedere al Naturii”, precizează Andrei Oișteanu marele predicat pe care stă proiectul editorial pe care acest foarte valoros eseist și antropolog l-a executat într-o manieră exemplară și întru totul admirabilă.
Nu fără legătură, dimpotrivă, cu eseul dedicat sexualității și societății, țin să marchez câteva note (care stau, în cazul de față, într-o excelentă conjuncție creatoare) cu privire la felul în care face eseu Andrei Oișteanu. Una dintre marile și evidentele virtuți ale eseisticii lui Andrei Oișteanu este arta punerii în scenă. În această privință, autorul este un maestru al regiei textuale. El știe cum să deschidă, incitant, o temă, cum să o umple cu sensuri și idei în crescendo, când să convoace o perspectivă cu totul neașteptată, cum să creeze și să întrețină – uneori fie și numai prin intermediul unui singur paragraf – suspansul; nu în ultimul rând, à propos tot de punerea în scenă a ideilor și argumentelor, Andrei Oișteanu știe cum să formuleze concluzii, mai mereu într-o manieră care lasă o generoasă deschidere unei discuții sau alteia. Complementar acestei calități: este un fapt că Andrei Oișteanu este un redutabil povestitor. Dumnealui are, a spus aceasta în mai multe rânduri, un principiu limpede: „Nu există fenomen, oricât de complicat, care să nu poată fi explicat în cuvinte simple”.De acord, cu un asterix: există însă mulți eseiști, cercetători, antropologi cărora le este străină această (chiar așa e!) artă de a povesti în „cuvinte simple”. Andrei Oișteanu, din fericire, o are!
O altă notă cât se poate de evidentă – fără să fie însă în niciun fel ostentativă – a textelor scrise de Andrei Oișteanu este erudiția. Insist pe ceva, cum spuneam, atât de evident, pentru că, pe de altă parte, nu e ceva obișnuit. Erudiția care se degajă din textele acestui admirabil eseist este calmă, înțeleaptă. Nu e nimic demonstrativ, nimic ostentativ în ea. O veți vedea – nu doar în cartea despre Sexualitate și societate, ci, de fapt, în toate cărțile care poartă această semnătură – etalată în formulări care ating acuratețea maximă. Limpiditatea stilistică în care se leagă ideile eseurilor lui Andrei Oișteanu de aici vine: dintr-o erudiție calmă, care are multe filtre verificate în timp și care a ajuns la o formulă de gală a expresiei retorice.
Andrei Oișteanu, într-un interviu relativ recent, nu indică erudiția drept „principala calitate a unui cercetător”. Argumentația sa este de bun-simț: „Nu contează câte lucruri știi, ci ce faci cu ele. Importantă este creativitatea cercetătorului, abilitatea lui de a controla o temă, dar și curajul său”. De altfel, implicația pe care o am în vedere când menționez aceste virtuți – cred că nu foarte des întâlnite în peisajul eseistic de la noi – ale stilului Andrei Oișteanu (sau chiar, dacă vreți, ale brandului Andrei Oișteanu) este ea însăși vizibilă: toate acestea – și arta de a pune în scenă un subiect, și maniera deschisă de a discuta despre un subiect, și erudiția cu care el este tratat – se regăsesc, din belșug, în cea mai recentă lucrare a lui Andrei Oișteanu.
O lucrare care este, de fapt, perfect egală cu una dintre cele mai mari – și mai seducătoare – sinteze culturale apărute la noi în ultimul deceniu; o lucrare care nu țintește „neapărat“ (deși, în bună măsură, face și aceasta!) să „refacă istoria și semnificația unei vechi cutume sexuale – ius primae noctis” (dreptul primei nopți). Este, tot autorul ei o spune, o carte a unei „a treia căi”: nici numai istorie, nici polemică deschisă, ci o lucrare care „admite existența unei practici sexuale arhaice doar în unele zone și în unele epoci, dar și recunoscând că, în alte zone și în alte epoci, ea a fost «inventată», exagerată sau reinterpretată, fiind folosită ca armă ideologică împotriva diverșilor adversari politici. Istoria acestui obicei sexual trebuie dublată de istoria semnificației lui”.
Sunt foarte multe accentele pe care le pune în cartea sa Andrei Oișteanu; atât de multe, încât, probabil, cu o formulă ușor exagerată (dar nu foarte mult), s-ar putea spune că subiectul major al studiului e acoperit din aproape toate pozițiile… culturale. Bornele pe care le pune subtitlul cărții, extrem de generoase toate trei – istorie, religie, literatură –, stau și ele drept argument în favoarea ideii amplitudinii, înălțimii și adâncimii acestui demers.
Inclusiv pentru a ilustra polivalența acestui studiu, menționez, scurtissim, doar unul dintre accentele mai sus-menționate. Nu e ales la întâmplare, căci el ține de logica orizontalei discursului practicat de Andrei Oișteanu, dar, deopotrivă, dă seama și despre „viziunea” auctorială desprece este just de făcut față cu o temă de consistența și fluiditatea celei care stă în centrul acestei cărți. Ca și în cazul volumului despre narcotice, nici aici Andrei Oișteanu nu judecă. El compune o carte prin care vrea să înțeleagă. „Din păcate, una dintre perspectivele folosite uneori în discuțiile savante a fost cea morală. Spun «din păcate» pentru că este un mod inadecvat de abordare a fenomenelor în discuție. Pudoarea (ca să nu spun pudibonderia) etnologilor și antropologilor nu este de bun augur.”
Sexualitate și societate este, așadar, o carte care vine, în mod fundamental, de dincolo de etică. Și aceasta este în beneficiul ei net. Pentru că doar procedând în acest fel – alegând, cum spune Andrei Oișteanu, să nu măsoare mentalitățile cu „unități etice” – înțelegerea este mult mai profundă. O înțelegere care survine vis-à-vis de o temă ce a cunoscut, de-a lungul timpurilor, numeroase „revoluții și reforme” și care, inclusiv din acest motiv, ne arată cât de îmbibată cultural este natura umană.
Două gânduri pentru final:
Primul: în Cuvântul înainte al cărții, Andrei Oișteanu menționează, între altele, următoarele: „Am scris această carte în aceeași măsură în care ea m-a scris pe mine”. Formula, modificată prin parafrază, poate fi perfect valabilă și pentru situația cititorului: nu numai el citește această carte, ci – foarte probabil – și această carte îl „citește” pe el (îl descifrează și îl ajută să descifreze)!
Al doilea: nu mai rețin exact cine a spus-o – în orice caz, nu eu –, dar e deja folclor: după o carte dedicată evreilor (și mai ales stereotipiilor negative din cultura română cu privire la aceștia), după încă una despre droguri și, în fine, după o alta (deocamdată, cea mai recentă) care are în prim-plan chestiunea atât de generoasă a „sexualității & societății”, oare despre ce anume va mai putea scrie Andrei Oișteanu, cel care recunoaște că, deși nu are un „program de cercetare” a temelor tabu, se simte atras de asemenea tematici?
Articol publicat şi în Revista 22
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News