Nina Moica sau eroismul

Nina Moica, la decernarea premiului ”Monica Lovinescu” 2025. Foto: Nicoleta Vișan / Fundația Humanitas Aquaforte

În această eră a nostalgiei totalitare suferinţa celor care au fost striviţi de comunism pare să se şteargă din memoria colectivă. Seduşi de entuziasm şi orbiţi de rătăcire contemporanii noştri ignoră un teribil secol XX, căci logica reţelelor sociale îi exilează într-un prezent etern.

Şi totuşi, departe de acest vuiet al stridenţei mediatice, acea suferinţă de demult mai există: cuvintele pe care democraţia populară a încercat să le suprime mai pot fi rostite, căci tirania nu poate lichida fibra demnităţii umane. Iar un chip precum cel al Ninei Moica, încadrat în rama cărţii imaginate de Alin Mureşan şi de Clara Mareş, este întruchiparea exemplară a unei vocaţii a rezistenţei şi eroismului. Uitării şi rătăcirii celor de astăzi Nina Moica le contrapune vocea ce duce mai departe alte voci, de parcă în fiinţa sa s-ar aduna toate fiinţele care nu mai pot ajunge până la noi decât ca o amintire sau ca o şoaptă.

Nina Moica nu încheie un drum, ci deschide un alt viitor: patriotismul se întemeiază pe capacitatea memoriei de a ne oferi îndrumare, asemeni unui far ce străbate spre larg de mare. Nina Moica stă în faţa noastră nu ca un monument,ci ca un îndreptar. Ceea ce rămâne din frazele domniei-sale este o definiţie a curajului şi a demnităţii.

Iar această carte, onorată cu prestigiosul premiu “Monica Lovinescu”, luminează un destin care este cel al unui “duşman al poporului”. Interviul condus de Alin Mureşan şi exegeza Clarei Mareş documentează istoria unei adolescente care, arestată fiind, se pierde în mulţimea de fiinţe închise în marginile unui vast imperiul carceral. Nina Moica este, ca şi părinţii ei, un inamic care se cere exterminat. Logica democraţiei populare este implacabilă. În acest paradis al oamenilor muncii nu mai este loc pentru cei ce uneltesc.

Itinerariul Ninei Moica este inseparabil de cel al RPR: la un deceniu de la proclamarea republicii, comunismul imaginează una dintre cele mai teribile campanii de represiune. Spectrul revoluţiei maghiare îi bântuie pe cei care domnesc peste o naţiune înfricoşată. Pentru ca nimic din ceea ce a fost să nu mai poată renaşte în viitor, PMR deleagă Securităţii misiunea de a extermina, definitiv, pe duşmanii regimului. Iar ceea ce urmează este o recrudescenţă a ororii: loturile care se succedă sunt imaginea, teribilă, a încadrării vieţilor omeneşti în paragrafele dreptului penal comunist.

Comunismul românesc nu se abate de la legităţile comunismului sovietic. Duşmanii poporului se cer striviţi indiferent de vârstă: inocenţa este, pentru acest regim ilegitim şi criminal, o circumstanţă agravantă. Nina Moica şi colegii ei de lot şi de proces sunt prinşi în acest angrenaj mişcat de ideologie şi imaginat de partid. Tinerii sunt, în documentele pe care le confecţionează Securitatea, conspiratori infernali.

Vinovăţia Ninei Moica este credinţa în solidaritatea umană, ca formă a demnităţii: sprijinul dat celor întemniţaţi şi famiilor lor este crima care se cere pedepsită. Căci solidaritatea contazice atomizarea pe care frica o induce, colectiv. Câtă vreme solidaritatea există, democraţia populară nu a învins.

Fotografiile din dosar sunt urma sordidă a unei înscenări judiciare. Tinerii sunt obligaţi să joace rolul de sabotori şi de criminali. Neverosimilul enunţurilor din actul de acuzare este dublat de neverosimilul severităţii sentinţelor. Nina Moica păşeşte, o dată cu condamnarea ei, în acest timp care nu mai cunoaşte viitor.

De la Lena Constante şi Oana Orlea nici o altă voce nu a mai documentat atât de nuanţat tragedia detenţiei feminine: depoziţia Ninei Moica are simplitatea de granit a unei mărturii care nu trişează şi care nu edulcorează. Lumea pe care o descoperă Nina Moica este una care are, deja, un deceniu de istorie carcerală – femeile pe care le întâlneşte sunt fragmentele unei umanităţi destinate lichidării. Căci soţiile, surorile şi fiicele poartă mai departe stigmatul literei stacojii. Arlette Coposu îl urmează pe Corneliu Coposu: comunităţile şi memoria trebuie să dispară.

Cuvintele Ninei Moica reconstituie acest pământ care nu are nici cer şi nici stele. Tot ceea ce le mai rămâne femeilor în acest spaţiu al morţii este să fie fidele solidarităţii fără de care oroarea le-ar copleşi. Adolescenta descoperă materia omeniei ce clădeşte punţi şi care domesticeşte barbaria. O anume bucurie înseninată coboară peste Nina Moica în ziua în care, în închisoare fiind, se bucură de sclipirea tortului improvizat: libertatea evocată cândva de N. Steinhardt se simte în curgerea tragică a acestei vieţi.

Şi cum poţi trăi ştiind că adolecenţa ta nu va mai exista decât ca o vale a plângerii şi cum poţi merge mai departe atunci când suferinţa ta este una cu suferinţa unei întregi familii? Aceste întrebări răzbat de dincolo de paginile cărţii, ca un semn al vremurilor de restrişte. Privirea Ninei Moica pătrunde în acel trecut care nu poate fi uitat decât cu preţul uitării noastre de sine.

În cele din urmă, asemeni Elisabetei Rizea ori Adrianei Georgescu, Nina Moica este însuşi acel eroism care sfidează trădarea, frica şi cruzimea. Cartea sa este cartea unei naţiuni: geneza ceauşismului se clădeşte pe acest fundament stalinist al crimei de stat. Fragilă şi tenace, adolescenta de atunci trăieşte în paginile de peste decenii, căci tinereţea arsă de soarele demonic din stema RPR a devenit însăşi fotografia unui destin.

Articol publicat și în LaPunkt.

• Recomandare de lectură: Adriana Georgescu, un extraordinar model de demnitate, de curaj şi de verticalitate