Să ne luăm viața înapoi!

Scrisoare către un compatriot de cealaltă parte. 

Cu câteva săptămâni în urmă s-a-ntâmplat să mă întorc în țară luând avionul de pe un aeroport din Spania. Oarecum de așteptat, toți cei care au urcat în respectivul avion erau români. Media de vârstă era undeva în jurul a 30 – 40 de ani (exceptând câte o bunicuță); oameni tineri, dintre cei plecați la muncă cu 10 – 20 de ani în urmă. Cum nici în străinătate lucrurile nu sunt întotdeauna clare, am fost trimiși de la o poartă de îmbarcare la alta, de așa manieră că – inevitabil – am nimerit în tot soiul de configurații. În avion era un soi de atmosferă de tabără: unii s-au ridicat în picioare (sau s-au deplasat lângă cunoscuții lor), alții au dat drumul (tare) la manele sau la sketch-uri de la televiziunile sau din online-ul românesc și – mai ales – aproape toată lumea vorbea cu voce tare. Ceea ce m-a uimit pe mine a fost faptul că nimeni, dar absolut nimeni, nu vorbea limba literară. Cum să numesc limba în care se exprimau? Dialect ar fi impropriu, căci dialectele presupun o anumită stabilitate și – adesea – își au literatura lor. Grai? E neclar ce spune acest cuvânt. Oamenii din avion vorbeau rural, ca la sat, fiecare ca în satul lui, cu accent pronunțat, în cuvinte puține (căci atunci când e vorba de bani, de cumpărături și de vacanțe nu-ți trebuie un vocabular bogat), chiuiau – de bucurie sau de tristețe – și râdeau (la fel de natural cum, unii dintre ei, se descălțaseră). Doamnele din fața mea, cărora li se mai adăugase una, rezemată de scaun) au bârfit patru ore niște cunoștințe de-ale lor din țara din care plecam. Era limpede că personalul de bord n-ar fi putut face nici o ordine și, dealtminteri, nici nu a încercat. Așa, între vociferări cu accent rural și dezechilibrarea celor din picioare am ajuns în patrie, unde – la aterizare – s-a aplaudat frenetic.

Trecut fiind momentul de pitoresc al acestui fel de-a „vorbi în limbi”, am realizat – nu fără o anumită perplexitate – faptul că toți acești oameni porniseră cândva (spre „pământul făgăduinței” din Apus) dintr-o lume în care nu exista stat. Căci prima formă de manifestare a statului e, întodeauna, unificarea lingvistică a populației de pe teritoriul său. Limba literară e literară la propriu, adică e opera literaturii, care adună, selectează și organizează particularismele regionale, la fel ca experiențele de viață ale oamenilor din diverse categorii sociale într-o formă unică, în care se pot regăsi toți locuitorii unei țări. Pe vremuri, această limbă era marca noastră specifică și unificatorul nostru național. Acum nu mai e. E de ajuns vocabularul minimal al câștigului și al consumului. Restul nu mai ține de viața comună, ci se desfășoară în mediul fantasmatic în care fiecare își imaginează cum ar fi el dacă… ar fi atât de bogat pe cât își dorește. Și pentru asta nu e nevoie de cuvinte, ajung culorile visului. Limba literară nu e naturală; dimpotrivă, limba naturală e cea a familiei și a satului, e acel ruralism în care ne înțelegem cu oamenii ce trec prin fața casei, cu care venim de la biserică și la care apelăm pentru diverse treburi domestice. Limba literară e expresia felului în care statul formatează societatea, transformând membrii cătunelor izolate în cetățeni ai țării. Cu excepția unui număr foarte mic de țări – Elveția, Anglia, Statele Unite – în care societatea a creat structurile statului, aproape în toate celelalte statul (construct al epocii Luminilor și al elitelor burgheze) a avut menirea de a-și crea societatea. Ajunge să ne gândim la felul în care a structurat Napoleon (prin împărțirea administrativă, marile școli și perpetuarea instituțiilor republicane) Franța. Sau, la felul în care – la noi – Cuza, doctorul Davilla și Spiru Haret (între alții) au creat un anumit tip de societate. Probabil, în lumea noastră, comunismul a reprezentat ultima tentativă a statului de a-și forma o societate. A început prost, cu violența anilor ’50, a avut o loc o redresare (în mod straniu, dezvoltând anumite idei ale – pe-atunci – mult hulitului interbelic) în anii ’60 – ’70 și a sfârșit în minciună și apatie în anii ’80.

După 1990 statul s-a retras dintr-o bună parte a societății, care s-a trezit abandonată sieși. Nu ieșisem din 1989 când, în întreaga țară, CAP-urile au fost devastate, fiecare a înhățat ce a putut (de la viței la țigle) și producția rurală – atâta câtă era ea – s-a evaporat. Firește, manualele americane pe care le citeam atunci ne explicau că – odată dispărută presiunea statului dictatorial – societatea își revine și începe să se dezvolte în chip firesc și, se promitea acolo, spectaculos. N-am văzut-o nicăieri în lumea noastră. Poate pentru că ne lipsea societatea. Cu vițeii și cu țiglele oamenii s-au întors acasă, în familie; au făcut nunți în tribul lor și au rămas în sat reluând viața părinților și a bunicilor de până la Război. Modernitatea, pentru cei mai mulți însemna televizorul și mașina, mai târziu telefonul mobil și internetul. Treptat – treptat au dispărut librăriile rurale, „Căminele culturale” și-au găsit alte funcții, bibliotecile s-au închis și – mai recent – odată cu împuținarea copiilor, se închid și școlile. A fi doctor într-un sat e semn de eșec: ce poți să faci într-o încăpere (impropriu numită „cabinet”), cu un instrumentar de alt secol? Așa că orice tânăr evită „stagiul” în rural și numărul lor se împuținează dramatic, de așa manieră că – periodic – trebuie improvizate caravane medicale pentru cei uitați de luminile orașului. Teatru, Filarmonică, Muzeu n-au existat nicicând la distanță de municipiile reședință de județ. Singura formă în care statul se manifestă în aceste „unități administrativ teritoriale” constă în delegarea puterii unui vechil de care depinde totul: primarul. Cu cât satul e mai mic și mai îndepărat de centru, cu atât puterea acestuia e mai discreționară și longevitatea lui în funcție mai mare. Alături de el mai e, uneori, polițistul local care – adesea – îi e fiu sau ginere și a cărui atribuție e aceea de-a supraveghea și de-a impozita (în numele „familiei”) micile traficuri locale din care trăiesc tot atâția oameni ca din munca pământului.

Ne putem cu ușurință imagina că-ntr-o asemenea comunitate toți copiii încep anul școlar la cules în livada primarului, polițistului, directoarei sau a cine-știe-cărui alt potentat, că tezele se trec cu un miel sau o damigeană „de ceva”, că la liceele „de la oraș” ajung doar fiica / fiul primarului, polițistului, directoarei. Și restul? Ani de zile au trăit la fel ca părinții sau bunicii lor. Ba poate mai rău, căci – în ultimii ani ai comunismului – aceștia din urmă, navetiști la oraș, o duceau mult mai bine, furnizând acele lucruri care le lipseau orășenilor. Timp de un deceniu, viața culturală a acestor oameni s-a redus la televizor și nu e de mirare că – până în 2004 – alegerile din România se câștigau grație acestuia. Apoi a venit 2002, cu ridicarea parțială a vizelor și oamenii au putut pleca în străinătate. Poate, în gândul lor, mulți își vor fi zis că pleacă tot ca niște navetiști, să lucreze un an – doi „dincolo”, să strângă niște bani și să înceapă sau să construiască ceva aici. Numai că planul de acasă s-a dovedit a fi prea îndepărtat de realitatea în care au ajuns. Celor mai mulți, lucrători în construcții, în agricultură, menajere, îngrijitoare la domiciliu, chelneri, șoferi, paznici și multe alte munci de acest fel viața nu le-a fost deloc ușoară. Pentru ceea ce unui occidental i se părea a fi venitul minim (sau mai puțin de-atât), un expat trebuia să lucreze 10 -12 ore timp de 7 zile, să mănânce de la reduceri și să doarmă, la grămadă, cu alții, aflați în aceeași situație. Un timp, mirajul lumii noi și al banilor a funcționat, dar – mai apoi – au apărut problemele.

Când oamenii au plecat din România și-au lăsat în urmă părinții, iar unii dintre ei și copiii. În fond, pentru copiii lor și pentru ca să poată să le mai aline bătrânețile părinților lor (să nu uităm în lumea fără dispensare de sat și-n care orice ieșire la spital e taxată – oficial și oficos) au plecat. La-nceput au trăit greu acolo unde au ajuns, apoi, când au prins un pic de cheag, au început să trimită bani acasă (era o vreme în care sumele naționale erau etalate în media la fine de an) și – când au putut – și-au dus copiii cu ei. În țară au mai venit în vacanțe, ca să impresioneze satul cu poleiala reușitei lor. Apoi părinții au îmbătrânit tot mai mult, au ajuns prin spitale cu vreo rudă căreia-i erau trimiși niște bani, iar copiii crescuți în Italia, Germania, Franța, Anglia, Spania s-au integrat în grupurile tinerilor de acolo, uitând limba (pe care abia o deprinseseră în România) și – la 18 ani – nemaivând nici o amintire care să-i lege de țara părinților și a bunicilor lor. La început, când câștigul unei luni de muncă în Occident al unui muncitor depășea venitul anual al unui doctor sau al unui profesor din România, lucrurile – deși dramatice – păreau, totuși, a merita. Dar economia României a început să se tureze și, de prin 2018 – 2020, un expat care lucrează greu câștigă tot atât cât o secretară de primărie care n-a făcut mai nimic o viață-ntreagă, care și-a crescut copiii în casa părintească și ai cărei părinți (ajutați și de telefonul „domnului primar”) au fost bine tratați în spital și n-au murit singuri, departe de cei dragi. Omul care a plecat și care a pariat pe muncă, sperând că le va oferi copiilor lui o altă viață, a pierdut totul. Și-a pierdut părinții (și cu ei, memoria familială), și-a pierdut copiii (cu care aproape nu se mai înțelege) și rămas suspendat între două lumi, nemaiavând decât reflexele condiționate ale muncii epuizante. Aici, nu-l mai așteaptă nimic, decât – eventual – o casă ruinată, iar acolo nu are drept de pensie, asigurare socială și (în multe cazuri) nici din cea medicală, la o vârstă la care problemele corpului încep să se facă simțite.

Când oamenii aceștia au plecat – cu milioanele! – statul român a răsuflat ușurat. Se dădeau statistici, de un cinism cumplit, potrivit cărora infracționalitatea din România a scăzut semnificativ pentru că potențialii ei autori au plecat din țară! Nu mai era vorba de-a da „ajutoare de șomaj” proaspeților absolvenți de licee și de facultăți, pentru că – încă înainte de-a-și lua diplomele – ei erau departe. Și pensiile (de foști CAP-iști) ale părinților puteau fi reduse – prin inflație – căci îi țineau copiii din străinătate. Nici de drumuri către cătunele uitate de istorie nu mai era nevoie, nici de școli, nici de dispensare (decât în măsura în care trebuiau justificați „banii europeni”). Mai mult de jumătate din populația țării a fost abandonată sorții, ignorată de statistici și de „studii” universitare care ne explicau, cu coloane de cifre și cu grafice alăturate că cei mai defavorizați dintre compatrioții noștri sunt fetele minore din comunitățile rrome sărace. Teribilă descoperire, în care s-au investit milioane de euro din „grant”-uri! Și din alte „grant”-uri s-au făcut tone de „proiecte” și „metodologii” de „incluziune” și de „ieșire din starea de sărăcie” (cu inevitabilele „conferințe internaționale” și „volume de studii”). De fetele rrome au rămas să se ocupe – de bine, de rău – tot părinții lor, la fel cum de copiii cetățenilor români rămași acasă după ce părinții le-au plecat în străinătate, ca și de bunici rămași cu ei sau singuri, s-au ocupat (cât și cum au putut) expații. Statul s-a mărginit să creeze „Secretariate de Stat”, „Comisii Naționale”, „strategii” pe varii termene, adică să angajeze copii „de familie bună” din București și din centrele universitare care să construiască (pe bani buni) proiecte din cuțite și pahare pe care nimeni n-avea nici o intenție să le realizeze vreodată.

Poate că lumea aceasta e prea depărtată pentru mulți dintre noi, dar vă mai aduceți aminte de specializările ce răsăreau într-o vreme prin facultățile noastre, toate – în chip fatal – cu „management”, „comunicare”, „european” și „internațional” în titlu (și, inevitabil, în limba engleză)? Ce ofereau și ce produceau ele? Un soi de peltea de teorii ale chibritului alcătuită din generalități înduioșătoare (și, onest vorbind, ce țineau mai curând de ceea ce altădată se numea pasiunea unei cunoașteri enciclopedice – la nivel de amatori), dublată de stagii și training-uri pe la diverse firme, unde – în general – studenții nu făceau și nu învățau nimic. Ce puteau face absolvenții lor la finele studiilor? Destul de repede, mai ales după integrare (când „european” și „internațional” și-au pierdut fascinația inaccesibilului) angajatorii au realizat că purtătorii unor asemenea diplome – aflați pe valul descreșterii de studenți – nu se pricep la nimic concret. Și au sfârșit ca ospătari, taximetriști (e drept, de Uber), „agenți de vânzări” sau chiar vânzători, cei mai norocoși ca funcționari mărunți prin administrația publică. Întrebați, profesorii lor (și „evaluatorii de la ARACIS – care cred, și-ar mai condimenta amărăciunea, căci dacă ar face o listă cu asemenea specializări, s-ar pomeni râzând cu hohote) vor spune că „piața decide”. Frumos spus, neîndoielnic, mai ales că vine de la niște oameni care și-au construit întreaga carieră la adăpost de piață! E drept că și tinerii ajunși în facultăți se află, cel mai adesea, abia la momentul la care ar putea începe un liceu onest. Cu cunoștințele cu care vin ei din școală – cel puțin la facultățile umaniste – nu se poate face mai nimic. Iar asta spune că, în amonte, școala lor e foarte slabă.

Teoretic, ei au făcut 3 + 1 + 12 + 3 (și, uneori) + 2 (adică 21 de) ani de școală. Practic, în ceea ce privește cunoștințele, sunt la nivelul unor copii de 12 – 13 ani și majoritatea lucrurilor pe care le știu provin de pe internet, de pe rețelele sociale, din seriale și din blockbuster-e. Odată ce se angajează – sau pleacă în străinătate – acest Moloch anonim care e „piața” îi supune unui proces de disciplinare: ore fixe de trezire și de început al muncii, gesturi precise și urmând într-o logică clară, procese repetitive (unde-i „imaginația” de care le vorbea – ipocrit – școala?!), masă rapidă (fast food sau semipreparate încălzite) și somn, niciodată suficient, de regenerare. Singura consolare sunt banii: suficienți pentru chinezării din magazinele de haine și câte-o ieșire în străinătate; insuficienți pentru casă sau o viață umană, în care – pe lângă muncă – să te poți bucura și de ceea ce a creat spiritul uman. Odată intrat în această mecanică: muncă – somn – vacanță e foarte greu să mai ieși din ea. Și, astfel, mulți tineri se pmenesc (fără a se ști vinovați de ceva) condamnați la muncă silnică pe viață încă de la 24 – 25 de ani. „Mobilitatea socială pe verticală”, adică posibilitatea de-a dobândi un alt statut social e accesibilă foarte puținora. În general copiilor „de familie bună”, din protipentada orașelor, puși să învețe de mici, crescuți strict, cu școli în străinătate (cu nume clare: Medicină, Drept, Informatică etc., nu cu sintagme fumigene) și cărora – de la o anumită vârstă – li se deschid toate ușile. Dar, încă odată, aceasta e calea celor puțini. Cei mai mulți se lovesc repede de pragul de sus. Și, cum bine știm, problema în lumea noastră e aceea că pragul de sus e foarte jos. Așa că, cel mai adesea, după facultate vine depresia.

Mai sunt mulți alții care ar merita pomeniți: pensionarii urbani, cei rămași de urma fabricilor dispărute, profesorii pensionari sau – în egală măsură – cei tineri, aproape declasați, diverșii funcționari, care s-au îmbogățit doar ei știu cum și pentru care asta e totul, căci altceva nu au ce face, oamenii care trăiesc „din învârteli”, de pe o zi pe alta, cei ce-ncearcă să-și facă treaba și descoperă puterea discreționară a ANAF-ului și a funcționarului Curții de Conturi și mulți alții. O Românie nu neapărat săracă – sau, în orice caz, mult mai bogată decât în urmă cu trei decenii –, dar fără orizont. O Românie în care nu muncești ca să trăiești o viață umană, bucurându-te alături de semenii tăi, ci trăiești ca să muncești, pentru „a te asigura” de mai răul care stă să vină peste noi asemeni frigului. O Românie în care cei mai mulți au sentimentul ratării, chiar de continuă „să se descurce”, în care mulți nu știu – pentru că n-au avut niciodată ocazia de-a o experimenta – ce e liniștea în care meditezi asupra unui text, bucuria de a privi un tablou, rezonața pe care-o produce în noi muzica adevărată. O Românie în care oamenii nu-și mai văd nici măcar frumusețea proprie, îmbrăcându-se asemeni chelnerilor din alte țări, spoindu-se dizgrațios și strâmbându-se mereu de oboseală și de lehamite. Și – bineînțeles – în care nu se mai văd unii pe alții, în care se invidiază, se bârfesc, își pun bețe-n roate și se urăsc cu tenacitate, ca și cum aceste mici conflicte ar da un luciu de pasionalitate vieților lor. O Românie care – atunci când are ocazia de-a glăsui la unison (de Sărbători sau de alegeri) – urlă sau plânge, se roagă sau bleastămă, își pierde vocea în șoaptă sau e răgușită, care-și strigă furia și neputința și căreia ura – de ceilalți? de sine? – îi aduce la expresie toate spaimele și coșmarurile.

Am citit cândva, la un geograf francez (Christophe Guilluy) această sintagmă: „les territoires abandonnés de la République” (teritoriile abandonate ale Republicii). El se referea la cartierele de imigranți, dar și la zonele periferice, în care statul e tot mai puțin prezent, preferând să negocieze – direct – cu caizii străzii. Am văzut cu toții ce-a însemnat revolta ghettourilor urbane în Franța și a periferiilor albe ignorate de toate puterile. Vedem și la noi ce înseamnă urletul de disperare al celor pe care statul i-a abandonat de decenii. Care nici ei nu mai știu ce vor, căci au ajuns la acel prag la care ar da foc satului, chiar știind că le arde și propria casă. E în acest strigăt, descompus pe rețele sociale, un NU față de tot: față de cei care ne-au condus și ne conduc (oricine ar fi ei), față de cei ce ne învață și față de învățătura lor (oricare ar fi ea), față de ce s-a făcut (adesea anapoda) și față de ce nu s-a făcut, față de ostentația bogăției și a imposturii (poate nu pentru că sunt rele în sine, ci pentru că nu sunt pentru toți), față de trecut (care nu e așa cum ni l-am dori), față de viitor (de care ne temem) și față de lume și de toți (căci nimeni nu ne înțelege). În fond, oamenii aceștia își vor viața înapoi; viața lor de muncă și de așteptare pe care nimeni n-a văzut-o, viața în care-au adunat lucrurile de care nimeni n-are nevoie, viața în care-au crezut și au sperat și nimeni nu le-a înțeles gândurile și dorințele.

Să le spunem oare, asemeni marelui scriitor, „că celor condamnați la (…) singurătate nu le este dată o doua șansă pe pământ”?! Dar unii dintre ei sunt chiar părinții sau frații noștri. Și, dac-am rosti asmenea cuvinte grele, nu ne-am condamna pe noi înșine la singurătate? Nu ne-ar deveni oare gândul, cuvântul și fapta sterpe? Poate ar fi mai bine să ne regăsim în vorba

„Voi sunteți partea mea de istorie, sunteți partea mea de eternitate. Dacă nu v-aș iubi așa cum sunteți, ce aș face din dragostea mea? Dacă n-aș înțelege, vedea și nădăjdui în voi, în ce altceva aș nădăjdui și aș înțelege? Voi mă trimiteși dincolo, adică atât de adânc în inima voastră, încât regăsesc toate izvoarele pe care o nebunie arzătoare le secase la suprafață. Vă înțeleg chiar și nu știu să vă tălmăcesc sensurile; vă iubesc chiar dacă-mi dușmăniți idealurile.”

Vreme de 2000 de ani, la capătul Sărbătorilor de Pesah și de Yom Kipur, evreii au rostit aceste cuvinte, în care speranța vibra asemeni rugăciunii: „La anul, la Ierusalim!” Și, după două milenii, s-au întâlnit în Orașul Sfânt.

Oare n-am putea spune și noi, dincolo de dușmănii și de certuri mediatice, atunci când punem votul în urnă: La anul, în teritoriile pierdute ale republicii! Acolo unde încă ne mai așteaptă cei cărora, ca mai mereu, după alegeri nu le mai rămâne decât așteptarea.

Articol publicat și în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News