Puritanismul postmodern


În logica puritanismului postmodern nu se face nicio ierarhizare între asasinul în serie și bărbatul care a privit insistent posteriorul unei femei. În epoca îmbrăcămintei uni-sex, vina e distribuită omogen, iar posibilitatea recursului e exclusă. Haut-couture-ul ideologic și-a croit propriile măsurători și calapoade, inspirate de patul unui Procust ideologizat până la fanatism.

 

Deși am scris în câteva rânduri despre ravagiile produse, îndeosebi în Statele Unite, de mișcări precum #MeToo, n-am urmărit cu foarte multă atenție evoluțiile fenomenului. Se pare că ele sunt spectaculoase. Și nu e vorba doar de personaje precum Harvey Weinstein, Bill Cosby ori Kevin Spacey (întâmplător, nutream de multă vreme o vie antipatie pentru toți trei, fără să pot explica de ce). În cazul acestora, s-a ajuns în faza proceselor la tribunal. Lista celor care sunt declarați incompatibili cu noile standarde inchizitoriale crește însă cu fiecare zi. Pedepsele nu se reduc la concedieri, la proscrierea socială și la excluderea oricărei forme de reabilitare. În faza actuală, însuși trecutul personajelor intrate în vizorul „cenzurii morale” este brutal eliminat.

De exemplu, Roseanne Barr s-a trezit nu doar cu suspendarea contractului cu ABC și închiderea emisiunii care a făcut-o celebră. Drept represalii, emisiunile ei mai vechi au fost retrase de pe toate canalele de televizune și, probabil, nu vor mai putea fi văzute nici on-line. Cu alte cuvinte, Roseanne Barr a fost proscrisă pentru întreaga ei activitate și viață.

Junot Díaz, scriitorul american cu origini dominicane, care și-a câștigat celebritatea cu Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao, a ajuns la tribunal din cauza mai multor acuzații de „abuz misogin”. Deși a câștigat procesul, Díaz și-a dat demisia din funcția de președinte al lui Pulitzer Prize. Și, evident, cărțile lui au fost scoase din librării. Din fericire pentru el, n-a fost dat afară și de la universitatea unde preda: după cinci luni de investigații, o comisie academică a ajuns la concluzia că nu s-au găsit probe pentru a fi exclus din corpul profesoral.

Mai puțin norocos a fost Garrison Keillor, un veteran al radioului, învinuit că ar fi atins posteriorul unei femei. Explicația lui a fost că „voia doar s-o consoleze” pe cea cu care avusese un schimb de email-uri „fierbinți”. Măsurile contra lui au fost fulgerătoare: și-a pierdut slujba, iar emisiunile radiofonice i-au fost interzise pe loc. Ele nu mai există nici măcar în arhiva postului de radio. Dintr-o singură manevră de buton, amintirea vedetei a fost ștearsă pentru totdeauna.

O soartă asemănătoare a avut și artistul fotograf Chuck Close. Acuzat de „atitudine necuviincioasă” de mai multe femei care-i serviseră drept model în sudioul său, retrospectiva programată la National Gallery din Washington, D.C., i-a fost „amânată fără termen”.

Toate aceste acuzații, ca și multe, multe altele, au în comun „comportamentul” (termen extrem de vag) și „sexualitatea”. Nu există nicio îndoială că societățile civilizate au datoria să corecteze abaterile de la conduita unanim acceptată. Țările evoluate au Coduri Civile ori Penale care pedepsesc încălcarea normelor ce vizează acțiunile deviante, aberante ori agresive. Marea „inovație” adusă de mișcarea #MeToo și altele din aceeași categorie e că acuzațiile nu mai trebuie probate. Simpla menționare a unui „misconduct” are efect imediat și consecințe ce nu pot fi evaluate. Justiția, așa cum o înțelegeam până de curând, asistă neputincioasă în fața valului de răfuieli și răzbunări. Prezumția de vinovăție, o importantă moștenire a puritanismului britanic și nord-american, surclasează orice alte norme morale ori juridice.

Tot de domeniul inovației ține și dispariția definirii „infracțiunilor”. Între violul propriu-zis, cvasi-probat în justiție în cazul lui Harvey Weinstein și în cel al lui Bill Cosby, crima, violența și „comportamentul nepotrivit”, care poate merge de la încercarea de a săruta o femeie fără a avea acordul ei, la propuneri „indecente”, la exagerări de limbaj, nu există, pentru noii inchizitori, nicio diferență. Pedeapsa e una și inconturnabilă: iadul. În noul infern se întâlnesc nu doar inși din specia menționată mai sus, ci și jurnaliști precum Ian Buruma. Despre cazul său am scris în paginile României literare în toamna trecută. Acesta și-a pierdut postul de conducere la The New York Review of Books, deoarece a intenționat să publice un material explicativ al lui Jian Ghomeshi, cel dat afară de la Canadian Broadcasting Corporation, ca urmare a unor acuzații de hărțuire sexuală.

Justiția paralelă a trecut cu buretele peste orice principiu de drept. În logica puritanismului postmodern nu se face nicio ierarhizare între asasinul în serie și bărbatul care a privit insistent posteriorul unei femei. În epoca îmbrăcămintei uni-sex, vina e distribuită omogen, iar posibilitatea recursului e exclusă. Haut-couture-ul ideologic și-a croit propriile măsurători și calapoade, inspirate de patul unui Procust ideologizat până la fanatism. Noul Infern nu mai are, ca la Dante, nouă cercuri. Cei condamnați de Înaltul Oficiu al corectitudinii politice sunt zvârliți, de-a valma, în focurile Gheenei. E uluitor că nimeni nu protestează față de aceste clare încălcări ale drepturilor omului.

Nu sunt avocatul neîntrebat al multi-milionarilor care se văd, dintr-o dată, „lăsați pe drumuri”. Au cu toții viitorul asigurat și nu le plâng de milă. Aici e însă vorba de un teribil recul al instituțiilor statului, total paralizate și incapabile să arbitreze în conflictele dintre indivizi. În secolul în care normele juridice au atins un rafinament fără precedent, abuzurile unor auto-intitulați păzitori ai „moralei publice” au retrimis unele țări occidentale în perioada Ku-Klux-Klan-ului –, dar cu semnul schimbat. Ca și atunci, și azi frânghia care unește creanga cu gâtlejul presupușilor bandidos se află în oblâncul unor „juriști” care aplică legea după cum le dictează interesele. În fiecare dintre cazurile menționate, cauza ultimă se află în invidie, resentiment sau lăcomie. De regulă, e vorba de evenimente (presupus) petrecute cu ani în urmă, iar singura probă o constituie denunțul. Dacă nici asta nu e vânătoare de vrăjitoare, înseamnă că n-am priceput nimic din sublimele comandamente ale corectitudinii politice.

Mai straniu e că pe măsură ce „delictele de comportament” sunt pedepsite cu asprime crescândă, alte infracțiuni, cât se poate de grave, sunt tratate cu duhul blândeții. De pildă, anti-semitismul. Deși rămasă fără emisiune televizată, Roseanne Barr n-a optat, asemeni altor victime ale lui #MeToo, pentru smerenie și tăcere. Ea a denunțat cu virulență derapajele anti-semite ale mișcării Women’s March și frecventele îndemnuri la violență ale conducătoarelor grupării ce militează pentru „eliberarea femeii”, Linda Sarsour, Tamika Mallory și Carmen Perez. „Toată viața am luptat ca vocile femeilor să se audă în zona media și pretutindeni. Dar atunci când instigi la război și durere și dezbinare, nu prea seamănă a feminism”, declară Barr. Acuzațiile de anti-semitism au fost probate, între altele, prin apropierea celor invocate de Louis Farrakhan, liderul formațiunii Nation of Islam, care i-a caracterizat pe evrei drept niște „termite”. Linda Sarsour este o activistă palestiniană, adeptă a mișcării radicale anti-evreiești „Boycott, Divestment and Sanctions” (BDS – „Boicot, Deposedare și Sancțiuni”).

La sfârșitul săptămânii trecute, Roseanne Barr a afirmat, în cadrul unei conferințe desfășurate la Tel Aviv, că prin alegerea a doi noi reprezentanți, Rashida Tlaib și Ilhan Omar, „Hamas-ul a intrat în Congresul american” și că BDS a „infectat” Partidul Democrat. Nu prea multă lume pare șocată de faptul că Rashida Tlaib a sărbătorit împreună cu un grup de activiști, admiratori ai Hezbollah-ului și ai terorismului palestinian, spunând că „Israelul nu are dreptul să existe și le-a cerut «teroriștilor sioniști» să se întoarcă în Europa.” Nici Ilhan Omar nu s-a lăsat mai prejos. Sprijinitoare fățișă a BDS, ea a scris: „Israelul a hipnotizat lumea, fie ca Allah să trezească oamenii și să-i ajute să vadă fărădelegile Israelului.” Pentru a completa tabloul, Ilhan Omar tocmai a cerut ca oamenii bogați să plătească taxe de 90 la sută, la scurtă vreme după ce colega ei, Cortez, propunea un impozit de „doar” 70 la sută. Veți spune că astfel de personaje sunt sancționate imediat pentru vederile lor extremiste. Vă înșelați. Ilhan Omar, la origine o refugiată somaleză din Etiopia, tocmai a fost numită de către Nancy Pelosi în comitetul pentru Afaceri Externe al Statelor Unite…

Nicio vorbă, în mediile corectitudinii politice, despre alte infracțiuni precum fraudele financiare, evaziunea fiscală, furturile sau chiar asasinatele. Acestea n-au nicio consecință. Nimănui nu i-a dat prin minte să interzică producțiile (Roots, The Naked Gun sau The Towering Inferno) în care apărea O.J. Simpson, învinuit de dublu omor, dar astăzi sunt ruinate cariere și distruse destine pentru o ocheadă interpretată drept „hărțuire sexuală”. Ce șochează e modificarea radicală a percepției publice. Grupurile minoritare organizate politic beneficiază de imunitate totală. Ele și-au impus deja agenda, care are prioritate, indiferent de chestiunile urgente ce-și așteaptă de mult rezolvarea. Aceste grupări au înțeles, primele, cât de slabă e clasa politică (mă refer la așa-zisele „democrații consolidate”) și ce ușor pot fi călcate în picioare principiile democrației.

E limpede că s-a mers prea departe cu manipulările, abuzurile și minciuna. Dar e la fel de limpede că, din păcate, reacțiile la incredibilele derapaje făcute posibile de corectitudinea politică vor primi răspunsuri violente. Asta dacă nu cumva întreaga civilizație occidentală a decis să accelereze procesele suicidale în care s-a angrenat de bunăvoie în ultimele decenii.

 

Articol publicat şi în România literară.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.