De ce recursul perpetuu la memorie?


Ocultarea memoriei a fost unul din obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica tăcerii, a fricii, a vinei neasumate și a lipsei de regret pentru ororile trecutului s-a prelungit sub semnul amorțelii spiritului critic și al nesimțirii morale.

 

A reflecta asupra a ceea ce s-a petrecut în urmă cu două decenii nu este câtuși de puțin un exercițiu scolastic. Efectele acelor momente tumultuoase, practicile simbolice și instituționale născute atunci (forumuri, ipostazele carnavalești ale revoluțiilor din Polonia ori Germania de Est discutate de Padraic Kenney într-o carte tradusă la editura Curtea Veche), agonia socialismului dinastic în România și zvârcolirile ultimilor lideri staliniști din ceea ce era încă Blocul Sovietic – toate acestea vorbesc despre o dramă istorică de proporții uriașe.

Anul 1989 a reprezentat o mutație axiologică, finalul religiei politice inspirată de preceptele bolșevismului, resurecția idealurilor liberale (drepturile inalienabile ale omului, libertate, societate civilă, economie de piață, demolarea structurilor despotic-etatiste, reclădirea firului întrerupt al tradiției naționale etc.)

Am meditat la aceste lucruri și atunci când am văzut un film despre „Locuri memoriale din România: Piața Universității”, datorat lui Mirel Bănică și lui Valeriu Antonovici (o creație total independentă, filmată și finanțată de autori). Nu este o producție spectaculoasă, nu se caută efecte superficiale, dar avem de-a face în schimb cu un efort sobru și neliniștitor de a avertiza asupra riscurilor amneziei, ale obliterării memoriei. Există în inima Bucureștiului un loc despre care putem spune că are dimensiunea sacralității. Piața Universității este, în plan simbolic, cum insistă Mihaela Miroiu în acel film, locul rezistenței, al martiriului, al revoltei. Un asemenea loc ar trebui cumva marcat, identificat prin construcția unui spațiu al amintirii și reculegerii.

Sunt intervievați în film studenți, florărese, pensionari, o lume diversă, pestriță, dar cât se poate de reală. Prea puțini își amintesc, ori știu, ce a fost de fapt această Piață. Ocultarea memoriei a fost unul din obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica tăcerii, a fricii, a vinei neasumate și a lipsei de regret pentru ororile trecutului s-a prelungit sub semnul amorțelii spiritului critic și al nesimțirii morale. Dacă vreuna din televiziunile din țară ar difuza vreodată acest tulburător documentar, veți vedea că de fapt memoria contemporană este plină de „pete albe”, că sunt destui care nu au nici ce mai vagă idee despre ce a fost de fapt dictatura comunistă, despre masacrul tinerilor inocenți ordonat de dictatura decrepită a lui Ceaușescu, despre clipele de exuberantă și spontană renaștere spirituală din aprilie-mai 1990. Cum spune o studentă în film: „În România istoria nu durează mai mult de trei zile”.

Sunt unii care se întreabă de ce acest recurs perpetuu la amintire? Cred că este nevoie de înțelegerea cauzalităților multiple care s-au intersectat în declanșarea erupției revoluționare din 1989. Între acestea, venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ales secretar general al PCUS în martie 1985, Gorbaciov s-a orientat rapid în direcția eforturilor de regenerare, de deschidere. Strategiile cunoscute sub numele de perestroika și glasnost au însemnat începutul unui irezistibil proces de liberalizare intra-sistemică. Fostul aparatcik de la Stavropol, fostul protejat al lui Iuri Andropov, omul care știuse să-și camufleze cu abilitate înclinațiile reformatoare, a ajuns să susțină, mai ales după 1987, o viziune radicală de revizionism neo-leninist. Se făcea apel la un Lenin mitologizat, presupus umanist, trădat pasămite de Stalin și acoliții acestuia.

Știm de la politologul britanic Archie Brown că Gorbaciov și-a dezvoltat ideile heterodoxe într-un manuscris din 1988. Textul inedit al acelei cărți probează că liderul de la Kremlin se îndrepta către ideile reformismului social-democrat promovate odinioară de Eduard Bernstein, acel gânditor eretic hulit de Lenin. Iconoclasmul se prefigurase în noiembrie 1987, când, în discursul aniversar legat de Revoluția din Octombrie, Gorbaciov denunțase „crimele de neuitat și neiertat ale stalinismului”. Se relua rechizitoriul anti-stalinist al lui Hrușciov, însă mult mai consecvent. În paginile așa-numitelor reviste „groase”, între care Novîi Mir, apăreau cărți mult timp prohibite – de la Întunericul la amiază al lui Arthur Koestler, la Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljenițîn.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.