Poarta secretă

Sursă foto: Youtube

Corto Maltese în Siberia e o bună unitate de măsură a nivelului de sofisticare atins în anii 1970 de banda desenată. Elementele de autoreferențialitate menționate în articolul de săptămâna trecută (citarea versurilor din creația bunicului său, confuzia voită dintre biografia autorului și cea a personajului etc.) îl plasează pe Hugo Pratt în rândul creatorilor postmoderniști.

 

Deși decisiv pentru desfășurarea acțiunii, elementul istoric nu e menționat direct, ci sugerat de comportamentul personajelor. Triumful revoluției bolșevice a angrenat în zona asiatică o serie de mișcări anarhic-revoluționare. Mongolia, Siberia și Manciuria erau împânzite de revoluționari și de războinici care așteptau de mult clipa revanșei asupra nefericirilor provocate de istorie.

Tehnica narativă a lui Hugo Pratt poate fi comparată, păstrând, desigur, proporțiile, cu aceea a unei epici desfășurate în zona de penumbră a operațiunilor militare și a subconștientului personajelor. Tonul dialogurilor e alert, plin de informații care provin atât din rostire, cât și din sugestiile grafice. Întâmplările în care e angrenat Corto Maltese sunt un caz particular al înfruntărilor desfășurate la nivel continental. Dacă Balada mării sărate stătea sub semnul spațiului nemărginit și al temporalității nelimitate, Corto Maltese în Siberia se află în strânsă dependență de istorie și de manifestările sale pline de neprevăzut.

Primul factor menționat, cel al revoluției din 1917, al căderii țarului Rusiei și al instaurării puterii comuniste, a însemnat, pe lângă marea catastrofă politică pe care o cunoaștem, și premisele anarhiei. Prezentate într-o modalitate partizană de o istoriografie înregimentată, înfruntările dintre trupele Albe, susținătoare ale vechii ordini, și cele Roșii, conduse de bolșevici, dau imaginea unui război civil de o cruzime înspăimântătoare. Rezultatul de primă instanță a fost sustragerea provinciilor de sub autoritatea centrală, adică instituirea haosului, colorat cu sânge, ce amintea de înfruntările tribale sau de stupidele războaie civile ale Antichității. Pe de altă parte, regiuni, precum Ucraina sau Transcaucazia au profitat de împrejurări pentru a-și proclama independența.

Corto Maltese ajunge în acest butoi cu pulbere în perioada de maximă violență. Intervenția străină (poloneză, franceză, engleză și americană, în zona apuseană, și cea japoneză, în cea răsăriteană), care viza înăbușirea acțiunii comuniste, s-a soldat cu o înfrângere și cu pierderea definitivă a influenței politice de către Occident în teritoriul unde Lenin își instaurase deja dictatura: „Începând cu 1920, Armata roșie, reorganizată de Troțki, a acumulat victorie după victorie, forțând armatele aliate să părăsească Rusia (devenită între timp URSS) și înfrângându-i pe generalii contrarevoluționari: Koșciak este învins în ianuarie 1920 și executat, Wrangel este forțat de Armata roșie să evacueze Crimeea și să plece în exil. În 1921, ultimul ofițer țarist, baronul Ungern-Sternberg, este și el capturat și executat.” (Jeffroy, 2002: 32).

Al doilea element important pentru înțelegerea tribulațiilor lui Corto Maltese îl constituie situația extrem de gravă din China. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, țara decăzuse de la rangul de putere, încă respectată cu un veac înainte, la acela de teritoriu aflat, practic, la dispoziția ocupanților occidentali. Odată cu sfârșitul ultimei dinastii imperiale, în 1911, China a devenit câmpul de înfruntare a diverși lideri locali, așa-numiții „Stăpâni ai Războiului“, dornici să acapareze cât mai mult din trupul în descompunere al unui imperiu cândva înfloritor. După modelul din Rusia, unele provincii, precum Tibetul și Mongolia, s-au declarat independente, profitând de slăbiciunea puterii centrale.

În fine, al treilea element îl constituie lupta de eliberare a Mongoliei. Tensiunea dintre mongoli, o populație nomadă, și chinezi nu era de dată recentă. Ea s-a întețit în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când China a dus o acțiune puternică de implantare a elementului etnic chinez în teritoriile controlate de mongoli. În mod previzibil, naționalismul mongol a luat amploare, provocând nenumărate ciocniri mai ales în zonele de graniță. În realitate, era vorba de două țări, Mongolia Interioară și Mongolia Exterioară, ambele cucerite în secolul al XVII-lea de către dinastia Qing. Aliatul lor a fost țarul de la Moscova, care i-a ajutat să-și proclame în 1911 independența. Rusia urmărea, desigur, să-și extindă influența politică și economică asupra fostului mare imperiu. O va face în 1924, când se va înființa Republica Populară Mongolă, după ce trecuse prin faza de protectorat al Imperiului Rus:

„În 1917, profitând de revoluția din Rusia, chinezii încearcă din nou să anexeze Mongolia și ocupă Urga (Ulan Bator) în 1919. Dar în zonele rurale au parte de rezistență. Un călugăr-aventurier kalmuc, Dja-lama, preia flacăra rezistenței și seamănă teroarea în vestul țării. În 1920, Sukhe Bator se așază în fruntea delegației de tineri revoluționari mongoli care-l întâlnește pe Lenin și obține sprijinul sovieticilor pentru a pregăti instalarea unui guvern popular în Mongolia. Se instalează la Irkuțk și se inițiază în tehnicile Armatei roșii. În ce-i privește, japonezii urmăreau să-și extindă dominația asupra continentului asiatic cu sprijinul trupelor respinse în Siberia de Armata roșie. Fac alianță cu Semenov și cu baronul Ungern-Sternberg. În fața opoziției puterilor occidentale, Japonia își abandonează (provizoriu) ambițiile expansioniste în Asia orientală. Dar armata baronului Ungern-Sternberg apare pe neașteptate la Urga și îi alungă definitiv pe chinezi. Înstăpânit peste Urga, «baronul nebun» a stabilit un regim de teroare, exterminându-i pe evrei și pe comuniști. Adoptând portul mongol și convertit la budism, Ungern s-a amăgit cu gândul cam nebunesc de a-i reuni sub autoritatea lui pe manciurieni, mongoli și tibetani, pentru a reface imperiul lui Gingis-Han și pentru a reîncepe cucerirea Occidentului corupt și decadent, care va fi  regenerat de budism…” (Jeffroy, 2006: 33-34).

Acesta era contextul incendiar în care Corto Maltese se vede transpus, în mod miraculos, din lâncezeala unei Veneții care-l îndemna la reverie și inactivitate („Veneția mă face să fiu leneș…”), în Orient. În prima pagină a albumului îl descoperim, cu nelipsitul trabuc subțire, pe o bancă în misterioasa curte interioară menționată. Apariția sa e premersă de un text emis de o voce necunoscută. Ea aparține fie autorului, fie unei entități narative supraauctoriale și se vrea o ramă în interiorul căreia se dezvoltă povestea pe cale să înceapă:

„Există la Veneția trei locuri magice și ascunse: unul în strada l’Amor dei amici, al doilea aproape de Ponte dei Miracolo, și al treilea în Calle dei Marrani, în apropiere de San Geremia, în vechiul ghetou. Când venețienii se satură de autorități, merg în acele locuri secrete și, deschizând porțile din curți, pleacă pentru totdeauna spre alte țări minunate și spre alte povești…“.

Ne aflăm, așadar, în fața unui început de basm, ce conține promisiunea schimbării decisive de destin. Al doilea desen al paginii e pe deplin sugestiv în acest sens: el oferă vederea spre o poartă deschisă și spre un perete pe care e desenat un șotron. De regulă, numărul căsuțelor care trebuie străbătute e nouă. Șotronul propus de Hugo Pratt are doar șapte, iar drumul simbolic, de la pământ la cer, care constituie esența jocului, e și el redus doar la una din componente. Ceea ce ni se oferă e doar punctul de pornire, Terra – lucru care sugerează misterul destinației ori chiar că e vorba de mișcare pe loc, de o deplasare care se petrece doar în imaginație.

Finalul romanului grafic nu ne ajută prea mult să tranșăm dilema. Albumul se sfârșește cu un text în care Corto Maltese i se substituie lui Hugo Pratt și vorbește în numele lui. În felul acesta, cercul se închide, fără a lămuri felul miraculos în care marinarul a parcurs spațiul imens care desparte Veneția de Hong Kong, primul popas în lungul lui periplu asiatic. Câteva cifre aflate în caseta a doua a primei planșe adâncesc enigma: 1918. Ar putea fi numărul clădirii, dar, de asemenea, al anului. Adăugat datei deja menționate, 34 decembrie, am putea deduce că ne aflăm, în realitate, la începutul anului 1919, care corespunde evenimentelor istorice în care eroul va fi implicat.

În buna tradiție a basmului, Corto Maltese are, înainte de a ajunge în China, o întâlnire cu totul neașteptată, sub semnul magiei, cu mai vechea lui prietenă, Boca Dorada. Apariția ei e suficient de uimitoare pentru a-l scoate pe erou din reveria lui aproape hemiplegică. Dialogul dintre ei e, ca întotdeauna, dominat de replici suprarealiste. Cei doi protagoniști împărtășesc plăcerea de a evoca situații insolite, prin cuvinte în care umorul și absurdul contribuie la construirea unui mediu conversațional plin de grație. Discuția e deschisă de Boca Dorada, care confirmă impresia lui Corto Maltese că Veneția îndeamnă la trândăvie:

„– O, da!… Da… Veneția e făcută pentru așa ceva. Dar nu ai vrea un pahar de rosolito?

– Rosolito? Nu știam că se mai face așa ceva. Dar spune-mi, Boca Dorada, de când locuiești în Veneția?

– Am venit aici în 1300, cu cabalistul Mancello Giudeo. Ei, da! Pe vremea aceea eram prieteni cu Dante… Dar e destul să deschizi ușa din spatele curții pentru a călători și a reveni în timp. Ca într-o poveste.

– Ar fi bine să trăiești într-o poveste.

– Da, da, însă tu trăiești mereu într-o poveste, dar nu-ți dai seama. Când un adult intră în lumea poveștilor, nu mai poate pleca de acolo. Știai?“

 

________________

 

Jeffroy, Géraldine, 2002. Lire et comprendre… Corto Maltese en Siberie. Paris: Le Serpent de Mer

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

Citiţi şi: 

 

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.