Balada mării sărate


Hugo Pratt. Sursă foto: Youtube

Balada mării sărate, creația care avea să schimbe nu doar destinul lui Hugo Pratt, ci și pe cel al benzii desenate mondiale, a apărut în 1967. Artistul avea patruzeci de ani și, așa cum i se mai întâmplase de câteva ori, era nevoit s-o ia de la zero. Întâmplarea (sau destinul) i-a venit în ajutor.

 

În 1967, Hugo Pratt avea în spate un stagiu internațional impresionant de scenarist și autor de benzi desenate. Locuise în Anglia și în Argentina și abordase toată gama tematică la modă: de la întâmplări din Far-West, la ilustrarea unor episoade ale colonialismului britanic. Fusese ilustrator de cărți și de jurnale, grafician cu ora sau cu evenimentul, acuarelist, adaptase romane și le transpusese grafic. Cunoștea la perfecție literatura Frontierei și cea onirică, a războiului franco-american din secolul al XVIII-lea. Rămăsese cu imaginea Africii pe retină, așa cum o cunoscuse în copilărie, când își însoțise tatăl în Etiopia. Se mișca dezinvolt printre cărți de istorie, magie, filozofie și geografie. Dusese o viață ce-o imita pe aceea a cavalerilor rătăcitori medievali, trăind și muncind acolo unde i se asigura un statut de onorabilitate.

În septembrie 1962, Pratt se întorcea în Italia, după un lung sejur petrecut în Argentina. Revenea acasă deoarece își pierduse slujba în urma dezastrului economic din acea țară. Prăpădul se soldase, între altele, și cu o criză a hârtiei. Dintr-o conversație a lui Hugo Pratt cu Dominique Petitfaux aflăm detalii relevante pentru atitudinea artistului în fața adversităților vieții: „Aș fi putut să muncesc atunci pentru americanii de la Dell Comics. Goldberg, care era un agent al lui Walt Disney Productions, m-a întrebat dacă n-aș vrea să reiau Zorro. Am făcut o încercare. Desenele mele nu se distingeau de cele ale lui Alexander Toth. Goldberg mi-a spus: «E bine. Poți face Zorro pentru Dell». Am întrebat: «Și ce-o să zică Alexander Toth?», iar el mi-a răspuns: «Alexander Toth n-are nimic de spus, noi suntem proprietarii seriei». În aceste condiții, am refuzat. Voiam să am acordul lui Toth, iar în cele din urmă n-a mai ieșit nimic. Am aflat mai târziu că Toth ar fi fost de acord.” (Petitfaux, 1990: 55).

Acest episod spune multe despre creatorul care ținea cu orice preț să joace după propriile reguli. Eticist împătimit, sedus de demonul împotrivirii, îl regăsim în toate bătăliile profesionale și sindicaliste ale anilor 1960. A muncit pe brânci, s-a luptat pentru dreptul desenatorilor de a-și păstra proprietatea asupra planșelor deja publicate, a intrat în conflict cu directorii de reviste, a schimbat percepția artiștilor despre ceea ce ar trebui să facă. Melancolic el însuși, detesta genul de nostalgie propus de revistele de benzi desenate ale vremii. Editorii visau la un trecut ce se confunda cu îndepărtata lor copilărie, în timp ce Pratt era dominat de obsesia înnoirii.

Un semnal viguros l-a dat în timp ce desena Fanfulla, bandă cu subiect istoric, – jefuirea Romei în 1527 de către Carol Quintul. La instigarea unor colegi, directorul lui „Corriere dei Piccoli”, Triberti, i-a reproșat că „n-a desenat bine Toscana” și i-a desfăcut contractul de muncă. „Vina” lui Pratt constase în faptul că, în loc să facă o reconstituire istorică a Florenței, sugerase aerul epocii în mod metaforic, desenând o alee lungă de chiparoși ce ducea spre o capelă. Mai mult, pentru a-i demonstra șefului său că nu știa să privească o planșă desenată, a introdus tot felul de imagini anacronice sau de personaje care n-aveau nicio legătură cu subiectul – de pildă, un indian irochez.

Balada mării sărate, creația care avea să schimbe nu doar destinul lui Hugo Pratt, ci și pe cel al benzii desenate mondiale, a apărut în 1967. Artistul avea patruzeci de ani și, așa cum i se mai întâmplase de câteva ori, era nevoit s-o ia de la zero. Întâmplarea (sau destinul) i-a venit în ajutor. Un dezvoltator imobiliar din Genova, Florenzo Ivaldi, mare iubitor de benzi desenate, i-a propus să colaboreze la revista pe care dorea s-o înființeze. Se numea „Sgt. Kirk“, preluând numele unei serii desenate, începând cu 1953, în Argentina, de către Hugo Pratt, El sargento Kirk, pe scenarii scrise de Héctor Oesterheld și de Pratt însuși. Primul număr al publicației, din iulie 1967, conținea, pe lângă versiunea în italiană a aventurilor fostului soldat care participase la Războiul Civil american, devenind apoi un „cuceritor” al Vestului, și primul episod din romanul grafic al lui Pratt destinat celebrității.

Balada mării sărate reprezintă o sinteză a preocupărilor anterioare ale artistului. După propria mărturisire, ea aduna „rezultatul a douăzeci și cinci de ani de experiență și de influențe: benzile desenate ale lui Caprioli, Căpitanul Cormorant, creat de mine, romane și filme precum Răzvrătiții de pe Bounty. Toate acestea au avut un rol în conturarea viziunii mele despre Oceania” (Petitfaux, 1990: 57). Pratt fusese primul italian care se arătase preocupat de enigmele mărilor Sudului. În 1962, Capitan Cormorant fusese publicat în Argentina, fiind reluat ulterior și în Italia. În Franța, Oceania devenise un subiect aproape obsesiv – legat, desigur, și de expansiunea țării în acea zonă a globului. Încă din 1947, Gervy și Pat’Apouf prend des vacances sau Le Mystère de l’atoll, de Pellos, inspirat de romanul lui Robert Louis Stevenson (scris împreună cu Lloyd Osbourne), The Ebb-Tide, se bucuraseră de mare succes în Hexagon.

Influențele tematice provin și din literatura populară cu teme exotice, precum The Blue Lagoon, a irlandezului Henry de Vere Stacpoole. Înrâuriri la fel de evidente sunt datorate literaturii lui Stevenson, a lui Jack London și a lui Joseph Conrad, deși, cum vom vedea ulterior, Hugo Pratt va încerca să le minimalizeze. La fiecare dintre aceștia, obsesia mărilor calde, a depărtărilor, a ținuturilor misterioase a reprezentat un pretext de a pune ființa umană în situații-limită. Ele se circumscriu, chiar involuntar, literaturii pentru adolescenți, fiind brăzdate de un idealism pe alocuri naiv, impregnat de un eticism riguros. De la Stacpoole, Pratt a împrumutat și erotismul ca parte componentă a unui peisaj dominat de luxurianță vegetală, arșiță și magnetism marin. Acesta avea să fie o constantă a creației sale, nu doar în benzile desenate, ci și în acuarele și lucrări grafice de sine stătătoare.

Ca o particularitate a creației lui Hugo Pratt, atunci când scrie și textele propriilor romane grafice, scenariul nu e niciodată redactat dinainte. El avansează deodată cu desenele, planșă după planșă și episod după episod. Întrebat dacă nu era riscant să folosească această stratagemă în cazul unei benzi desenate de amploare, cum e Balada mării sărate (albumul are 162 de pagini), Hugo Pratt a răspuns cu dezinvoltură: „Nu, pentru că avea un titlu bun”. Ceea ce e un alt fel de a spune că istorisirea s-a construit în jurul titlului. Punând între paranteze o anumită doză de teribilism, lucrarea poate fi parcursă și ca un elogiu adus Oceanului Pacific, personaj privilegiat al aventurilor narate într-un stil alert, seducător și plin de visare.

Prima pagină a celui dintâi episod din revista „Sgt. Kirk“ indică locul de onoare rezervat creației lui Pratt în cadrul publicației finanțate de Florenzo Ivaldi. E o planșă-afiș, în care apar protagoniștii narațiunii, într-un decor marin dominat de valuri învolburate. În partea superioară a paginii – asemeni unor zei tutelari ai întâmplărilor – sunt surprinși câțiva pescăruși în zbor. Drept eroi umani, sunt desemnați doi adolescenți, despre care vom afla curând că se numesc Pandora și Cain, vărul ei. Cunoscând evoluția ulterioară a personajelor, e bizar să constați că nici Corto Maltese, nici Rasputin nu sunt creditați ca prezențe de prim-plan. Ei sunt plasați în josul desenului, oarecum în contradicție cu partiturile, destul de consistente, care le vor fi alocate pe parcursul aventurilor. Acest lucru pare să confirme faptul că Hugo Pratt a avut treptat revelația potențialului lor. După cum debutează albumul, ar fi trebuit să rămână (așa cum sunt mulți alții) în planul îndepărtat al narațiunii.

Pandora Groovesnore, o adolescentă care-și descoperă sub ochii noștri feminitatea, nu este neapărat personajul principal, dar ea deține, cu siguranță, rolul central în Balada mării sărate. Întreaga intrigă se învârte în jurul ei, dictându-i, într-un anumit sens, structura epică. Finalmente, vom avea tabloul unei narațiuni supraetajate, cu evenimente ce se întrepătrund și se determină unele pe altele. Una dintre teme este, așa cum spuneam, studiul de-o maximă delicatețe psihologică al trecerii unei fete din etapa adolescenței în aceea a primei maturități. În paralel, urmărim destinul derutant al unui personaj misterios, numit Călugărul, regizor paradoxal și demonic al multora dintre întâmplările cărora le suntem martori.

La un alt nivel, Balada mării sărate poate fi citită și drept cronica unui episod exotic-belicos, petrecut în Mările Sudului, din Primul Război Mondial. Nu lipsește nici o dimensiune care face trimitere la agitata lume europeană din deceniul al șaptelea al veacului trecut: cel al mișcărilor de independență ale vechilor colonii franceze, germane, spaniole, portugheze, olandeze. Personajele adunate în paginile albumului ilustrează secvențe perfect articulate ale acestor procese istorice. Ele sunt aduse în aceleași rame narative de evenimentele istorice, dar și de voința supraumană a Oceanului Pacific, agentul din umbră al multora dintre întâmplările pe care suntem invitați să le parcurgem.

Într-un cuvânt-înainte la prima ediție în culori a albumului, din 1989, Hugo Pratt sublinia: „S-au scurs aproape douăzeci și cinci de ani de ani de când am început să desenez Balada mării sărate, dar au trecut mult mai mulți de când am început să-l citesc pe Henry de Vere Stacpoole, un scriitor puțin cunoscut, recuperat de «romanticul» Sonzogno — care publica o serie de literatură populară italiană. Fiu de preot, Stacpoole s-a născut la Dublin, a studiat medicina și a fost totodată și judecător corecțional. N-a făcut nimic din propria voință, dar a reușit să scrie în 1909 o povestire bună: Laguna albastră. E povestea a doi copii care nu știu că trebuie să moară și a unui bătrân marinar bețiv care, el, o știa prea bine. Acesta e scriitorul, și nu Robert Louis Stevenson, Conrad sau Melville care m-a făcut primul să iubesc mările Sudului. Lui îi dedic această baladă, în care apare pentru prima oară marinarul Corto Maltese”.

 

Petitfaux, Dominique, 1990. De l’autre côté de Corto. Hugo Pratt – entretiens avec Dominique Petitfaux. Tournai: Casterman.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.