Tinerețea lui Corto Maltese


Hugo Pratt. Sursă foto: Youtube

În cronologia vieții lui Corto Maltese, albumul La jeunesse / La giovinezza (1981) este cel dintâi. În bibliografia lui Hugo Pratt, e abia al optulea dedicat marinarului nostalgic și ironic. Primul data din 1967, Balada mării sărate, iar ultimul, Mu, din 1992. Altfel spus, el se plasa aproximativ la mijlocul unui parcurs pe cât de ramificat, pe atât de imprevizibil. Mai mult, ne aflăm în situația unui prequel, a unei lucrări concepute ulterior, dar referitoare la evenimente cunoscute dintr-o narațiune deja familiară cititorului.

 

Volumul – cel mai scurt din seria albumelor independente – joacă, față de Balada mării sărate (dar și față de tot ce a urmat după ea), rolul deținut de aceasta în raport cu întreaga sagă a lui Corto Maltese. Atunci când îi descoperim, în primele pagini ale romanului grafic din 1967, căpitanul Rasputin și Corto Maltese erau vechi cunoștințe. Trecutul lor comun a rămas învăluit în mister, în ciuda unor mici aluzii la respectul și spaima resimțite de amândoi atunci când se menționa numele Călugărului, piratul înstăpânit peste Mările Sudului.

Tinerețea e, de fapt, cartea a două întâlniri decisive, nu doar a uneia singure. Pe lângă Rasputin, Corto Maltese se împrietenește și cu Jack London, scriitor deja în vogă în 1904-1906. London avea în jur de treizeci de ani și începuse să facă avere cu povestirile și romanele publicate în ritm vertiginos. Nu vom găsi, firește, în Autobiografia celui pe care editorul Stephen Brennan îl califica drept „aventurier, jurnalist, celebritate, polemist și bețiv” nicio referință la Corto Maltese și la căpitanul Rasputin. Dar identificăm fără greutate o comună atracție față de aventură, necunoscut, primejdie și moarte. Scriitorul care după publicarea, în 1903, a Chemării sălbăticiei a devenit unul dintre cei mai populari autori americani – succesul lui a durat până la moarte și a supraviețuit până în prezent – a fost mereu obsedat de călătorii și de sondarea necunoscutului. Imaginara sa Hobo Land (țara muncitorilor migratori), o întrupare proteică a umanității, este tărâmul unde rătăcesc și personajele lui Hugo Pratt.

În 1904, Jack London a fost angajat de Hearst Newspaper Syndicate să scrie o serie de reportaje despre războiul ruso-japonez. Conflictul se desfășura pe un teritoriu din nord-estul Chinei, Manciuria. Această parte a Asiei îi era cunoscută, deoarece o vizitase anterior. Ba chiar avusese probleme cu autoritățile, scăpând ca prin urechile acului să fie arestat la Yokohama. După mai multe încurcături birocratice, a ajuns în zona conflictului militar trecând din Japonia în China prin Coreea. N-a reușit însă, în niciun chip, să se apropie de locurile unde se desfășurau efectiv bătăliile. În lipsa altor subiecte, s-a mulțumit să scrie pentru „San Francisco Examiner“, parte a trustului Hearst, câteva reportaje despre oamenii întâlniți, în general soldați ori țărani. Una din biografele lui London remarca: „Asemeni povestirilor din Copiii ghețurilor, articolele puneau în evidență iscusința de a vedea și comunica interesul și umanitatea personajelor de alte rase decât cea albă”.

Aceeași biografă continuă: „După o încăierare cu un servitor japonez care-și bătuse propriul servitor, un corean pe nume Manyoungi, London a intrat în conflict cu oficialii militari japonezi din acea regiune. Curând după aceea a plecat spre casă, luându-l pe Manyoungi cu el.“ (Stefoff, 2002: 76). Cam la asta s-a redus experiența de reporter de război a lui Jack London pe frontul ruso-japonez. Nici Autobiografia (de fapt, o antologie bazată pe trei dintre cărțile lui, The Road, The Cruise of Snark și John Barleycorn, alcătuită de Stephen Brennan) nu ajută prea mult în reconstituirea vieții de zi cu zi a freneticului reporter. Creatorul lui Corto Maltese a profitat din plin de aceste goluri pentru a ne oferi propria versiune asupra episodului manciurian.

Merită reținute, în acest context, câteva rânduri ale lui London din The Road (1907) despre motivațiile din spatele aventurilor sale. Lăsând deoparte unele prețiozități de limbaj, ele ar fi putut fi scrise de către Corto Maltese însuși, iar Hugo Pratt și le-ar fi asumat, fără nicio îndoială, pe de-a-ntregul: „Din când în când, dau în ziare, reviste și dicționare biografice peste schițe ale vieții mele, din care, în fraze pline de delicatețe, aflu că am devenit un vagabond deoarece voiam să studiez sociologia. Frumos și delicat din partea biografilor, dar lucrurile nu stau chiar așa. Am devenit vagabond din cauza vieții ce zăcea în mine, a dorului de a rătăci care nu-mi dădea pace. Sociologia era doar incidentală; a venit pe urmă. Am pornit la «Drum» pentru că nu puteam sta departe de el; pentru că nu aveam în buzunare banii pentru bilet de tren; pentru că sunt astfel făcut încât să nu pot lucra întreaga viață «unul și același lucru»; pentru că, ei bine, era mai ușor să duc felul ăsta de existență decât să nu-l duc“.

Descoperim aici aceeași fascinație față de diversitatea lumii, aceeași „dorință de a fi inutil“ care l-au determinat pe Hugo Pratt să străbată, aproape la întâmplare, tot globul. Ispita depărtărilor, devenită mod de existență, i-a fost transmisă de Pratt eroului său, iar prin acesta unei serii de romane grafice în care spiritul de aventură, romantismul „sans rivages“ și libertatea minții sunt singurele valori care contează. Jack London n-a fost o sursă de primă mână a gândirii creatoare a lui Hugo Pratt. Dar el a întrupat ideea „tovarășului de drum”, presimțit încă de la nararea primelor aventuri ale lui Corto Maltese. Așa se explică de ce l-a adus în prim-plan atunci când a simțit nevoia să-i completeze portretul, apelând la segmentele timpurii ale biografiei.

Despre căpitanul Rasputin nu există scrieri hagiografice de genul celor dedicate lui Jack London. În afara numelui împrumutat de la celebrul personaj de la curtea lui Nicolae al II-lea al Rusiei și de înfățișarea care amintește caricatural de misticul Grigori, tot ceea ce știm despre el provine din benzile desenate ale lui Hugo Pratt. Tinerețea constituie, din acest punct de vedere, un început al existenței sale, în aceeași măsură în care suntem invitați să hașurăm și câteva dintre zonele albe de pe harta aventurilor lui Corto Maltese. Despre acesta cunoaștem deja că se născuse în 10 iulie 1887, în La Valetta, și că și-a păstrat întreaga viață cetățenia malteză. Rod al iubirii dintre un marinar din Cornwall, originar din Tintagel, cetatea legendarului rege Arthur, și o gitană din Sevilla, cunoscutã sub porecla „la niña de Gibraltar“, Corto Maltese părea predestinat unei vieți aventuroase și nomade totodată.

Hugo Pratt nu menționează niciodată acest detaliu, dar ne putem imagina că, având ereditate atât de bogată, Corto Maltese trebuie să fi fost fluent în cel puțin cinci limbi: engleza și galeza (velșa), pe linie paternă, spaniola și gitana pe linie maternă și, desigur, malteza — aceasta fiind limba de origine semitică vorbită în Malta. De la maestrul său, Ezra Toledano, a deprins, cu siguranță, ebraica, iar răstimpurile îndelungate petrecute la Veneția și în China îl vor fi familiarizat cu italiana, mandarina și cantoneza.

Indirect, dintr-o bandă desenată a lui Lele Vianello. Il millantatore (publicat în revista „Corto Maltese“, din 9 septembrie 1987, pp. 50-69) aflăm un episod ocultat de toate aventurile marinarului maltez. Lele (Raffaele) Vianello e o personalitate binecunoscută în Italia pentru contribuțiile sale în domeniul literaturii grafice. Venețian sută la sută, a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Hugo Pratt și, pentru o vreme, asistentul acestuia. O lucrare a sa, Corto Sconto, gândită împreună cu Guido Fuga, este unul dintre cele mai populare ghiduri ale Veneției, construit în jurul biografiei lui Corto Maltese. Vianello a avut o participare semnificativă în redactarea ultimei creații a lui Hugo Pratt, Mu, astfel încât nu e surprinzător că și-a luat chiar libertatea de a-l „împrumuta” pe erou pentru a-i atribui un rol în povestirea grafică menționată. Acțiunea e plasată în perioada „rebeliunii boxerilor“ din China, mai precis în iunie-august 1900, spre sfârșitul absurdului război civil în care xenofobia și anticreștinismul au atins cote inimaginabile.

Lele Vianello spune povestea distrugerii unui tun vechi de trei sute de ani, folosit cu mult succes de insurgenții chinezi pentru a-i distruge pe „diavolii albi”. Caracterul rasist și irațional al războiului dus timp de aproape trei ani împotriva europenilor, americanilor și japonezilor e dovedit de sălbăticia brutelor care practicau boxul și, totodată, exercițiile calistenice, despre care credeau că îi fac invulnerabili. Adolescentul Corto Maltese avea treisprezece ani și cunoștea la perfecție zona de război unde albii, în speță britanicii, duceau lupte crâncene cu forțele nemiloase ale naționaliștilor chinezi.

Ingenios, intrepid, hotărât, junele Corto Maltese e varianta în decor oriental a lui Gavroche. E un puști care a părăsit baricadele studenților parizieni revoltați pentru a se alătura unui englez, Brag, însărcinat de superiorii săi să afle amănunte despre arma letală a „boxerilor“. Curând, rolurile se inversează. Maturul Brag, conștient că nu poate face nimic împotriva fanaticilor chinezi, consideră că decizia înțeleaptă e să aștepte întăririle armate ce urmau să sosească în câteva zile. Tânărul aventurier crede, în schimb, că o acțiune ingenioasă, prin surprindere, poate duce la rezultatul dorit, adică distrugerea armei care-i făcea pe chinezi invincibili.

Scena se încheie, în tradiția literaturii romantice de aventuri, cu discreta retragere a eroului, după îndeplinirea strălucită a misiunii. Copleșit de curajul și noblețea acestuia, Brag îi mulțumește pentru ajutorul acordat, salvându-i pe deasupra viața. La sfârșitul misiunii, constată că nici măcar nu știe cum îl cheamă. Într-un stil pe care-l vom regăsi în multe dintre replicile maturului Corto, adolescentul fără nume îi răspunde: „N-ai pentru ce… În plus, toate acestea nu mai au nicio importanță…“. l

 

Brennan, Stephen, 2013. The Autobiography of Jack London. New York: Skyhorse Publishing.

Stefoff, Rebecca, 2002. Jack London, An American Original. Oxford: Oxford University Press.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.