Nicolae Manolescu. Un portret

Nicolae Manolescu. Foto: Zoltan Lorencz

De la plecarea – absurdă și fulgerătoare – dintre noi a lui Nicolae Manolescu am percepția concretă a vidului. Înțeleg acum ce înseamnă prezența-absentă (sau absența prezentă), adică abstracțiunea dureroasă care-ți blochează mintea și reduce la insignifiant toate gesturile (puține) de care mai ești în stare.

 

Presimțeam de câțiva ani că acest moment va sosi. Au fost clipe în care îl vedeam împuținat, lipsit de concentrare, dezinteresat de ce se întâmplă în jur. Părea iritat, plictisit de îndatoririle mărunte ce-l asaltau și, nu de puține ori, reacționa disproporționat la fleacuri pe care nici n-ar fi trebuit să le ia în seamă. Din fericire, erau intervale de scurtă durată și verva lui irezistibilă reocupa prim-planul scenei imaginare pe care a evoluat cu un unic amestec de fermitate și grație.

Nicolae Manolescu îți dădea senzația că știe exact, în orice împrejurare, ce, cum și cât trebuie făcut. Lăsa impresia că e fratele geamăn al Athenei Pallas, ieșit gata înarmat din urechea zeului-tată. Atitudinea lui sugera că nimic nu e nou pentru el, că mai trecuse de zeci, de sute de ori prin situații asemănătoare. Și asta deși era evident că lucrurile erau la fel de noi pentru el, ca și pentru tine. Îți transmitea, însă, convingerea că în adâncimile minții lui existau, asemeni unor alveole, niște prefabricate mentale pregătite să absoarbă orice informație venită din exterior.

Uneori, l-am suspectat că bravează, că era, în străfunduri, la fel de nesigur pe cât erai și tu. Nici pomeneală. Un fir invizibil lega informațiile din trecut de posibilitățile din viitor. Cu o inteligență de șahist de super-clasă, analiza fulgerător lucrurile și avea deja soluția când tu încă bâjbâiai molfăind tulburat tot felul de ipoteze.

L-am întrebat, pe când scria Istoria critică a literaturii române, de ce întârzia să încheie capitolul dedicat lui Eminescu. Mi-a răspuns zâmbind: „Din motive geografice“. Evident că n-am înțeles. A revenit imediat, vorbind cu însuflețire: „Știi cum e cu Eminescu? E ca atunci când călătorești din sud spre Ardeal. Câmpie, câmpie, câmpie, cât vezi cu ochii doar câmpie. Și, dintr-odată, când din cap ți s-a evacuat orice altă formă de relief, apar munții, ca un zid de netrecut. Așa e Eminescu“ .

Ar fi o figură de stil prea ieftină să preiau metafora și să vorbesc despre el în termeni asemănători. Adevărul, însă, e că dl Manolescu avea ceva ireductibil și că modifica instantaneu peisajul, oricare ar fi fost configurația lui. Indiferent de context, capta atenția și devenea centrul în jurul căruia se înfășurau sumedenie de fapte și întâmplări.

Cred că însușirea lui fundamentală – greu de sesizat, de altfel – era pudoarea. Îi repugna vulgaritatea, detesta proasta creștere și lipsa de gust. L-am văzut adeseori în situații tensionate, conflictuale. Dar ele nu degenerau în grosolănie, trivialitate ori harță. Și asta dintr-un motiv simplu: pentru că nu se lupta niciodată pentru sine. Apăra întotdeauna o idee sau un principiu. Noblețea înnăscută și delicatețea naturală, garantate de bună creștere și întărite de suferințele unei copilării și tinereți dramatice, l-au făcută să treacă peste nenumărate afronturi și să vadă în oameni partea bună – chiar și atunci când aceasta era inexistentă. Cu un astfel de personaj nu aveai nicio ezitare să mergi și la război, deși era un pacifist impenitent.

Ceea ce impunea respectul era amestecul unic de aparentă răceală, de rezervă, finețe, grațiozitate și căldură care se combinau în proporții variabile, în funcție de împrejurare. Dar era mereu acolo, gata să topească gheața primei impresii ori, dimpotrivă, să coboare cu câteva grade temperatura unui mediu ce amenința să devină incandescent.

Poseda nu doar o busolă morală ce nu da greș, ci și un tact ce anula posibilitatea escaladării inutile a conflictului. L-am văzut câteodată trist, dezamăgit, indignat. Dar niciodată înspăimântat ori derutat.

Evident, avea uneori subiectivități de neînțeles, dar ele nu destrămau pânza etică sub semnul căreia stăteau gesturile sale. Or, tocmai aceste minore abateri de la normă puneau în evidență coerența de ansamblu a unei personalități dominate de spiritul dreptății și al valorii.

În absența acestor însușiri, nu avea cum să devină criticul literar și istoricul imens care este. Conștient ca puțini alții de misiunea asumată, a mers adeseori nu doar împotriva curentului, ci și a propriilor interese. Știa cu precizie care vor fi consecințele publicării Istoriei critice, dar n-a sacrificat calitatea și obiectivitatea interpretărilor și ierarhizărilor. Avea suspiciuni rezonabile, cum se spune în drept, că va nemulțumi pe toată lumea. Bănuia că mulți scriitori contemporani vor lua foc pentru că nu sunt prezenți în Istorie.

Anticipa, de asemenea, că, dintre cei prezenți, o largă majoritate va fi nemulțumită de felul cum era înfățișată. Perspectiva scandalului (și chiar a revoltei) nu i-a provocat insomnii. A dat manuscrisul la tipar, cu conștiința împăcată că a scris ceea ce a crezut, că nu a făcut „politichie“ literară de dragul de a obține un mandat calm în fruntea Uniunii Scriitorilor.

Consecințele s-au văzut imediat: un șir de cabale jalnice, soldate cu interminabile procese, au creat o atmosferă de tensiune și ostilitate. Rădăcinile ei sunt atât de adânci și resentimentele atât de puternice încât, probabil, ele vor înceta doar odată cu plecarea în mormânt a celor care le-au declanșat.

Faptul că unii i-au fost studenți ori au lucrat sub conducerea lui nu face decât să amplifice aerul de zădărnicie și de neîncredere în ființa umană. Revolta piticaniilor împotriva unui uriaș are întotdeauna ceva ridicol. Aici nu e vorba de mitul lui David și al lui Goliat. Ar fi fost prea frumos. Complotiștii n-aveau nimic din inteligența și ingeniozitatea lui David, iar Nicolae Manolescu nu era un filistin. Tot ce am văzut a fost încrâncenarea gloatei isterizate că a pierdut singurul tren spre destinația visată. După ce urcaseră în vagon fără bilet, au avut nesăbuința să creadă că pot deraia locomotiva. N-au reușit și nu vor reuși nici acum, când dau semne că se regrupează pentru un nou asalt.

Nu-mi amintesc nicio împrejurare în care dl Manolescu să-și fi schimbat, sub presiune, opinia. Evident, accepta argumentele, dar nu ceda niciodată când simțea c-ar încălca un principiu. Era neînduplecat într-un fel care îl făcea invincibil. Dincolo de scrisul său, mereu avântat, ofensiv, extinzându-și parcă la infinit domeniul de manifestare, unde predomina răceala și obiectivitatea, era un monument de generozitate și bunăvoință.

Avea o vocație a facerii binelui pe care o practica în forma ei cea mai nobilă – în tăcere, fără să-și aroge vreun merit. Ținea de normalitate, așa cum o înțelegea el, să sune doctori pentru cei suferinzi, să-i viziteze în spitale ori să-i ajute să treacă prin situații dificile de natură personală. Pierderea, în ritm galopant, în ultimul an, a unor prieteni a grăbit, cu siguranță, și destinul său. Se încuraja și ne încuraja cu o iluzorie longevitate. Ea n-a avut dimensiunea pe care ar fi meritat-o și pe care am fi meritat-o din partea lui.

Deși adept sută la sută al valorilor occidentale, nu refuza înțelepciunea învățăturilor orientale. A făcut, ca nimeni altul, din defensivă, o armă redutabilă. Pur și simplu, nu putea fi clintit de pe pozițiile ocupate (și pe care le asumase cu întreaga lui ființă). Nu accepta umilința, nedreptatea, abuzul. În vara lui 1989, îl vizitasem împreună cu Al. Cistelecan, într-un moment când cenzura devenise drastică. Politrucii comuniști îi respinseseră, într-un interval scurt, mai multe articole. Am pledat pentru ideea de a renunța, ca la un semn – era vorba de criticii literari ai momentului – să mai scriem. „Să-i lăsăm, domnule Manolescu, naibii cu cenzura și cu nebunia lor și să plecăm cu toții!“, am spus. Ne-a privit parcă amuzat, relaxat și, totodată, plin de determinare: „Să plecăm? Dar de ce să plecăm noi? Să plece ei!“ Replica ilustra faimosul optimism manolescian, manifestat în cele mai grele momente. „Nu vă grăbiți“, obișnuia el să spună, „ăștia nu mai au mult!“ Ceea ce în gura oricărui alt om ar fi sunat ca o afirmație fără acoperire – comunismul nu dădea niciun semn de slăbiciune –, la Nicolae Manolescu emana forța unui adevăr indiscutabil. Și asta pentru că nu se sfia să-și pună credibilitatea la bătaie în fiecare clipă. Îi plăcea riscul într-o asemenea măsură, încât uneori provoca mefiență și chiar un fel de teamă. „Pe ce se bazează?“ era prima întrebare pe care ți-o puneai. Multă vreme n-am știut. Într-un târziu, am aflat: se baza pe credința nestrămutată în Bine. Era profund convins că Răul poate și trebuie să fie învins, că victoriile aparente ale ticăloșilor sunt simple paranteze care, ca într-o carte de basme pline de înțelepciune, se încheia cu triumful părții luminoase a omenescului.

Nu l-am idealizat nicicând și nu-l idealizez nici acum. Cum să idealizezi pe cineva sosit direct din istoria literaturii și plecat în istoria literaturii? Dac-aș face o socoteală, aș constata că am avut multe ciocniri – și nu puține s-au soldat cu vânătăi. Ele însă n-au clintit balanța admirației și a respectului pe care i le-am purtat. Am luat-o mereu de la capăt, cu afecțiunea și jovialitatea pe care i le-am simțit neîncetat, comme si de rien n’était. Cum altfel să mi se fi părut, și să-mi pară și acum, decât un personaj extraordinar? Ține de șansa vieții mele faptul de a-l fi întâlnit și de a-mi fi întins o mână întotdeauna caldă.

 

Articol publicat și în România Literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.