Pandemia, alegerile şi reforma mereu amânată a statului

România electorală merge mai departe, înfruntând pandemia, înfruntând tragediile pe care le provoacă inepţia criminală a unui sistem medical de stat, înfruntând marasmul care se suprapune peste anxietatea crescută paroxistic de necrofilele televiziuni de ştiri.

 

Anodină, mediocră, lipsită de idei, campania pentru parlamentare pare condamnată să sucombe în irelevanţă. Şi totuşi, momentul pe care îl traversăm este unul al urgenţei. Iar incapacitatea partidelor de a înţelege dramatismul său, complăcute fiind în autismul lor demagogic, nu face decât să accentueze impasul în care ne aflăm.

Căci aceste alegeri vin după cei patru ani de mandat ai legislativului dominat de cei pe care Liviu Dragnea îi alesese spre a-i fi complici. Şi puţine sunt intervalele în istoria noastră de după integrarea europeană care să fi fost marcate de o mai accelerată involuţie instituţională. Liviu Dragnea poate fi, acum, doar un condamnat de drept comun, dar moştenirea sa durează: mutilarea legislaţiei, domesticirea magistraturii, iată două dintre efectele neînlăturate nici acum ale acţiunilor sale. Anii de după 2016 sunt cei în care România a lichidat, treptat şi sistematic, mecanismele de garantare a egalităţii în faţa legii, spre a proteja privilegiile unei elite cleptocrate a cărei lăcomie este întrecută doar de mediocritatea ei intelectuală.

Aceste alegeri sunt convocate la finele unui an, 2020, care a fost hârtia de turnesol indicând gradul de slăbiciune, de autoritarism şi de incompetenţă al statului român. Ieşirea din scenă a PSD nu a modificat cu nimic reflexele Puterii de la Bucureşti. Pandemia a dezvăluit ceea ce toţi ştiam ca pe un secret ce nu mai poate fi ascuns. România posedă un sistem medical subminat de cei care îl administrează, iar empatia în raport cu cei care suferă este absentă. Ceea ce autorităţile de la Bucureşti au ales a fost inocularea fricii. Media înregimentată şi stipendiată de Guvern, în numele dreptului la informare, a servit drept complice entuziast. Figura lui Raed Arafat, prezidând autocratic peste opera de supraveghere medicală cazonă a României, este efigia anului 2020.

Pandemia a probat, chiar şi pentru cei care mai nutreau iluzii melioriste, că statul român, în alcătuirea sa actuală, nu poate fi altceva decât un instrument de exploatare al resurselor ţării şi de spoliere al supuşilor săi. Maniera în care funcţiile sunt alocate, clientelar, maniera în care impostura este recompensată cu măriri şi bani, maniera în care meritul este descurajat, sistematic: aceasta este strategia prin care România oficială înţelege să păstreze marasmul subdezvoltării noastre, confiscând un viitor care nu se va putea naşte niciodată.

Discursurile demagogice închinate reformei statului sunt alibiul destinat să mascheze complicităţile care nu pot şi nu trebuie să fie înlăturate. Evocarea schimbării ascunde ataşamentul profund faţă de prezentul care îşi are originea îndepărtată în actul de naştere fesenist din 1990 şi în comunismul din care acesta vine.

Căci reforma statului ar presupune chiar eliminarea acelor pârghii de care partidele ce trăiesc în simbioză cu statul depind spre a exista. Clientelismul, patronajul, contractele oneroase, numirile impuse discreţionar sunt singurele politici publice imaginabile astăzi. Dezvoltarea societăţii noastre s-a realizat împotriva statului şi a partidelor care îl parazitează. Integrarea euro- atlantică a fost factorul esenţial în modernizarea României. Statul a fost, mereu, pregătit să încetinească şi să compromită.

Reforma statului ar însemna restabilirea egalităţii în faţa legii şi afirmarea condiţiilor pentru respectarea demnităţii umane. Ea ar implica abandonarea, definitivă, a reflexelor autocratice şi cleptocratice ale unui stat ineficient şi subminat de reţele subterane. O asemenea reformă, graduală, iar nu clamată mesianic, ar cere timp, energie, inteligenţă şi aplicare. Ea ar fi întemeiată exact pe acele valori pe care România oficială le dispreţuieşte, programatic.

Dar campania electorală merge mai departe, neabătută. Statul român merge, la rândul său, mai departe. Cât despre viitorul născut din potenţialul unei modernizări autentice, el întârzie să se arate. Impasul în care ne aflăm, politic, este garanţia marasmului şi a continuităţii sordide.

 

Articol apărut și pe MarginaliaEtc.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.