„Reconstituirea”, un document despre condiția umană într-un sistem inuman
Foto: Fototeca Studiourilor Buftea
La 55 de ani de când a fost făcut, filmul lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, rămâne un document artistic răscolitor despre condiția umană într-un sistem înjositor, absurd şi inuman.
Azi după-amiază ne-am uitat, Adam şi cu mine, la Reconstituirea. Pentru mine a fost o experiență de rememorare, de retrăire a anilor ’68-’69, ceea ce s-ar putea numi my coming of age, estetic, politic şi psihologic. Am mers de cel puțin trei ori la cinematograful „Luceafărul”, vizavi de Spitalul Colțea. Sala era mereu arhiplină. A rulat două luni, după care a fost interzis şi azvârlit în groapa uitării administrată partinic şi statal.
Îmi amintesc perfect scenele în care Emil Botta (profesorul Paveliu) plânge sub efectul cremei de mandarine „Oriental” şi al conştientizării propriei neputințe în raport cu „forțele de ordine” (miliția şi procuratura, în film) ale unui sistem liberticid. Rar un personaj mai consumat de self-pity decât acesta. Profesorul alcoolic şi autocompătimitor va apare că tip uman în excepționalul film al lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost?, analizat de Stephen Kotkin în cartea sa Uncivil Society.
Pentru Adam a fost o nouă incursiune, după descoperirea lui Skolimowski, în lumea marilor regizori ai acelor ani atât de îndepărtaţi şi, totuşi, atât de apropiați. Uitasem, ori poate fusese cenzurat, momentul în care Vuica (Mihaița) întreabă care este diferența dintre om şi maimuţă, răspunzând, „buletinul de identitate”. Nu ştiu dacă cineva a analizat semnificația actului de identitate în acest film şi, în genere, în regimurile autoritare. „Buletinul” îți definea existența.
George Mihăiţă şi Vladimir Găitan. Foto: Fototeca Studiourilor Buftea
Ar fi multe de spus. La 55 de ani de când a fost făcut, filmul lui Pintilie rămâne un document artistic răscolitor despre condiția umană într-un sistem înjositor, absurd şi inuman. Aducea cinematografia din România la nivelul celor din Cehoslovacia (Forman, Menzel, Chitilova), Polonia (Wajda, Polanski, Skolimowski), mai târziu Zanussi şi Ungaria (Jancso, Szabo, Meszaros).
La vremea respectivă, „România Literară” a publicat o anchetă printre scriitori şi critici. La întrebarea „Care este cel mai bun film românesc?”, răspunsurile, cred că unanime, au fost: Reconstituirea. Este momentul în care „Conducătorul” a decis să vadă filmul. Restul e istorie politică şi intelectuală. Toţi joacă formidabil, dar, pentru mine, Mihăița şi Botta sunt geniali. E totul acolo: Jocul Sistemului cu noi. Jocul nostru cu Sistemul.
