Prometeu în Pacific


Dacă figurile centrale ale narațiunii, Pandora și Cain Grovesnoore, fac parte dintr-un scenariu previzibil – o barcă fragilă îi ajută să scape din naufragiul unui vapor de lux –, intrarea în scenă a lui Corto Maltese are un dramatism aparte.

 

Îl întâlnim în desenul al cincilea al celei de-a cincea planșe, crucificat pe o plută din lemn, legat la mâini și la picioare, într-o postură ce o imită pe aceea a omului vitruvian al lui Leonardo. Într-o interpretare mito-simbolică a scenei, Joël Gregogna vedea în această postură o încercare de a rezolva chestiunea cvadraturii cercului. Grafic vorbind, se punea problema de a conferi o dimensiune plană unei mișcări ce are loc spațial, prin trecerea de la pătrat la cerc. Or, acest lucru creează un câmp simbolic inanalizabil, așa cum este și punctul de contact dintre cer și pământ:

„Rasputin îl descoperă pe Corto în largul mării, cu mâinile legate pentru a forma o cruce. Interpretarea acestui simbol depinde de cadrul în care e examinat. Dacă referința constă în aventura din Pacific, privirea cititorului poate să se îndrepte spre Vrăjitoarea din mările Sudului, filmul în care John Wayne se regăsește într-o situație asemănătoare aceluia a marinarului. Dacă cercetătorul e interesat de un context alchimic, se gândește la omul lui Agrippa din Nettensheim, care înfățișează ființa umană în cele patru dimensiuni ale spațiului, drept un microcosm în interiorul unui macrocosm.

Același simbol poate aparține totodată mai multor arii de referință, independente sau legate unele de altele, dintr-un domeniu mai vast, cum ar fi cel al unor sub-ansambluri în interiorul unui ansamblu matematic. Pentru a continua exemplul anterior, simbolismul omului din interiorul crucii prezintă punctele comune cu condamnatul aflat pe cruce, cu trandafirul de pe cruce și cu cuadratura realizată de aleile mânăstirii cisterciene. Fiecare din aceste simboluri sau grupuri de simboluri își are propriul cadru de referință, deci au o autonomie oarecare, sub fiecare din acestea din urmă apărând o cruce. Astfel, cercetătorul își dă seama că, prin- tr-o analogie simplă, «prin tranziții insensibile», pentru a relua definiția lui André Lalande, a trecut de la «ceea ce e natural la ceea ce e artificial», adică de la simbol la idee.“ (Gregogna, 2008: 21-22).

Rezultă, dintr-o astfel de abordare, că personajul „trage“ după sine o întreagă istorie neștiută de încercări ale umanității de a-și depăși condiția. Deși Hugo Pratt a afirmat că scena i-a fost inspirată de o secvență din filmul Mutiny on the Bounty, există și aici, ca în orice operă de artă, un cortegiu simbolic involuntar. Chiar dacă n-a premeditat conotațiile invocate ulterior de interpreții creației sale, acestea se manifestau ca latență în scenariul, inevitabil mitologic, pe care l-a construit. De altfel, Corto Maltese își va îmbogăți a posteriori biografia cu numeroase elemente miraculoase și magice.

Se poate specula abundent pe marginea identității emblematice a lui Corto Maltese. La rigoare, nimic nu ne împiedică să vedem în el și o figurare a omului-păianjen. Frânghiile care-i leagă mâinile și picioarele sunt fragmente disparate dintr-o plasă imaginară ce conține un univers perfect decupat din decorul lichid care-l înconjoară. Într-un anumit sens, personajul nu e doar un prizonier, ci și un temnicer care confiscă libertatea cititorului de a propune scenarii. Într-adevăr, prima întrebare se naște din stupoarea de a te afla în fața unei asemenea situații, conștient fiind că nu vei primi răspunsuri mulțumitoare. Ca într-o poveste orientală, întâmplările și povestea lor se înlănțuie cu o viteză amețitoare, după o logică impredictibilă.

Astfel, aflăm că marinarul rătăcea bătut de vânturi, ars de soare și chinuit de ploi începând cu seara de dinainte, când o revoltă a subordonaților de pe corabie s-a soldat cu nedorita „lansare la apă“ a comandantului. Informațiile dezvăluie lucruri demne de atenție atât despre comportamentul victimei, cât și despre ceea ce cauzase plutirea în derivă în acea îndepărtată porțiune a Pacificului: „Șeful echipajului era fratele unei tinere căreia îi promisesem mai demult c-o iau de nevastă. Bine, ăsta a fost pretextul. Au pus mâna pe arme ca să se apuce de piraterie. Dar ce mă mir? Că doar de la noi au învățat…“. În câteva fraze, în fața ochilor ni se desfășoară un peisaj deloc plăcut din punct de vedere moral: un bărbat care își încalcă cuvântul dat unei tinere (după ce, cu siguranță, profitase de nurii ei), apoi un căpitan de vas ce constituie un exemplu prost pentru echipajul său. Sperjur și criminal, el nu avea cum să trezească în cititor nici măcar o undă de simpatie. Din acest motiv, evoluția pe parcursul aventurilor narate în Balada mării sărate și în volumele ulterioare ale sagăi pe care i-a dedicat-o Hugo Pratt are de ce să uimească.

Modificările de imagine și, în paralel, de caracter pot fi mai bine urmărite parcurgând planșele de dimensiunea 1/1 ale albumului refăcut în 2007 și fastuos publicat de Editura Casterman, cu o prefață și o postfață de Gianni Brunoro. Metamorfozele sunt sesizabile de la pagină la pagină, ca și cum Hugo Pratt și-ar fi stabilit drept țintă simplificarea treptată, dar implacabilă, a desenului. Spațiile albe sunt din ce în ce mai extinse, permițând decorului să respire, în timp ce figurile personajelor câștigă, prin esențializare grafică, în expresivitate și consistență. Diferențierea caracteriologică devine mai pregnantă, poate în detrimentul omogenității narațiunii. E limpede că Hugo Pratt a mizat, de la un moment dat încolo, pe individualitatea personajelor, trecând în planul al doilea convenționalismul mai mult sau mai puțin apăsat al întâmplărilor.

Pornind de la stop-cadrul lui Corto Maltese crucificat pe pluta improvizată, e de remarcat constanta deplasare dinspre ideea de narațiune explicită înspre aceea de mister și poezie. În anul 1967, cititorul nu avea de unde să știe că prin seria dedicată lui Corto Maltese desenatorul-scenarist a adus unul dintre cele mai frumoase elogii din literatura populară contemporană ideii de libertate, de mișcare nezăgăzuită a minții și de triumf al omului asupra obstacolelor spațiale sau temporale. Privită din acest unghi, prima apariție a lui Corto Maltese conține și o puternică declarație cu substrat mitologic: el e o variantă a lui Prometeu înlănțuit nu pe crestele munților, ci pe orizontala apei oceanului.

E inevitabil să evocăm asemănările dintre Corto Maltese și un erou celebru al așa-numitei hard-boiled literature: Philip Marlowe, al lui Raymond Chandler. Asemănarea nu e doar tipologică, ci și de structură morală. H.-R. Patapievici vedea în ei personaje care ilustrează „paragrafe dintr-un cod Bushido al omului de caracter în timpuri vitrege“ (Patapievici, 2008: 14). Forța etică trebuie demonstrată în împrejurări potrivnice. Or, atât romanele lui Raymond Chandler, cât și benzile desenate ale lui Hugo Pratt excelează în acest domeniu. Există la ambii protagoniști o anumită inflexibilitate, o lipsă de apetență pentru situațiile ambigui din punct de vedere moral. Ei par, amândoi, descendenții tânărului rege Alexandru, gata să taie nodul gordian înainte de a se ajunge la inutile complicații etice și războinice.

S-a spus despre Corto Maltese că ar fi „făcut dintr-o singură bucată“, construit dintr-o „esență profund articulată și complexă“ (Brunoro, 2008: 23). E o viziune retrospectivă asupra sa, pe care multe dintre secvențele Baladei mării sărate nu o confirmă. Dimpotrivă, trebuie remarcat aerul de simulant al protagonistului care încearcă să dea constant impresia că este altceva decât pare. El face pe piratul, în- conjurându-se de o aură misterioasă pe care aventurile prin care trece n-o confirmă în întregime. Enigma lui Corto Maltese provine mereu din trecut. Ea îl precede și pare să anunțe un profil uman pe care nu-l vom identifica niciodată în termenii anunțați de întunecata lui reputație.

Corto Maltese se plasează la întretăierea mai multor lumi și în mijlocul unei diversități de tipuri comportamentale. Rolul în care l-a distribuit în Balada mării sărate Hugo Pratt e cel de mediator. El face, de pildă, legătura între lumea instinctelor primare care-l domină pe Rasputin și fragilitatea civilizației deja atinse de aripa decadenței, din care provin Pandora și Cain. Dar el aparține în egală măsură universului stilizat civilizațional al indigenilor din Pacific (prietenia de o viață cu Tarao debutează în această perioadă). Cunoaște psihologia celor cu care vine în contact, comunicând la fel de ușor cu indigenii și cu ofițerii britanici ori germani. Dubla lui natură, mediteraneeană și britanică, îl face permeabil la cele mai diverse experiențe. Chiar dacă s-a scris exagerat de mult despre componenta inițiatică a lui Corto Maltese, nu poate fi ignorat felul în care el își asumă „incomunicabilitatea trăirii emoționale“ (Gregogna, 2008: 27), pe care o convertește în discursuri pline de farmec despre etică — dar fără să cadă, fie și o secundă, în păcatul moralizării profesorale.

Într-un anumit fel, Corto Maltese a rămas până la capăt un personaj de fundal. În ciuda atotprezenței sale în secvențele ulteriorare ale ciclului, el dezvăluie foarte puțin în mod direct, asemeni unei gazde care le oferă invitaților cheile casei, invitându-i să descopere pe cont propriu ceea ce-i interesează din domeniul pus la dispoziție. Această ipostază întărește conduita de mijlocitor, de ghid suav și ironic, ce plutește indiferent-afabil deasupra unui tărâm fermecat și terifiant, totodată.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.