Pandemia, siguranţa şi libertatea individuală

Conversaţia despre libertate a încetat să mai fie, o dată cu pandemia, una abstractă şi academică. Libertatea a devenit, în acest context al fricii şi al căutării frenetice a unui panaceu, o valoare subversivă.

Libertatea a fost privită, dintr-o dată, ca de atâtea ori în istoria recentă a umanităţii, ca un factor subversiv şi perturbator, ca un agent care alimentează dezordinea şi împiedică statul, ca garant al binelui comun, să acţioneze cu umanism şi dezinteresare.

Şi, ca de atâtea ori în ultima sută de ani, libertatea a fost contrapusă, deliberat şi apăsat, siguranţei: de data aceasta, nu o siguranţă politică, de tipul celei clamate de totalitarisme şi de autocraţii, ci una medicală. Dar, dincolo de nuanţe şi de diferenţe de context, poziţia libertăţii este, atunci, ca şi acum, una suspectă. Iar această poziţie suspectă explică şi tenacitatea cu care o propagandă ce construieşte unanimităţi sociale recomandă restrângerile excesive de drepturi ca pe alternativa la apocalipsa ce ameninţă umanitatea.

Simbolic, pandemia a retrezit instinctele de dominaţie, hegemonie şi de control social ale statului, instincte care au motivat, în veacul trecut, barbaria. Siguranţa este, acum, valoarea în numele căreia acest instinct intervine spre a organiza, reglementa, limita, interzice. Ceea ce este evocat la început, proporţionalitatea măsurilor luate cu gravitatea ameninţării, este uitat pe parcurs, din raţiuni de stat. În locul proporţionalităţii apare tentaţia de a privi restrângerile nu ca pe un accident de parcurs, ci ca pe noua realitate a vieţii, cea cu care oamenii trebuie sa înveţe a trăi.

Căutarea siguranţei absolute şi definitive nu mai are nimic raţional, ci oferă temelia pe care se ridică o nouă ideologie. Iar în cadrele acestei noi ideologii liberul-arbitru nu mai este un dat natural, ci o prerogativă a cărei realizare concretă depinde de stat şi de autoritatea sa. Noua ideologie a siguranţei (una ce invocă ştiinţificitatea, ignorând complexitatea şi opiniile contrare curentului oficial) acordă statului şi agenţilor săi mediatici suveranitatea neîngrădită. Dacă libertatea este potenţial neliniştitoare şi dizolvantă, siguranţa este, prin chiar natura ei, dătătoare de certitudini. Critica, îndoiala, rezerva intelectuală, toate cele care definesc şi întăresc pluralismul, sunt inamicii acestei siguranţe protejate de stat.

Între siguranţă şi libertate,oamenii sunt somaţi să aleagă. Între siguranţă şi libertate, ni se spune, există un conflict pe care doar statul îl poate administra, inteligent. Siguranţa oferă comfortul pe care exerciţiul dezordonat al libertăţii nu ni-l poate da. Iar frica care se distilează, mediatic, nu face decât să accentueze acest sentiment al anxietăţii.

Ceea ce aceste voci ultimative omit să adauge este că autentica alegere nu este între siguranţă şi libertate, ci între servitute şi autonomie individuală. Căci siguranţa obţinută prin ingerinţă administrativă şi control zelos nu poate dura decât prin domesticire şi prin aservire generală. Libertatea, cea pe care s-a clădit întregul edificiu al guvernării limitate şi constituţionale, nu este un inamic al siguranţei, ci elementul care îi garantează eficacitatea şi temeinicia. Doar societăţile în care libertăţile nu sunt suprimate sau ameninţate cu suprimarea pot da naştere acelui climat în care autonomia să fie dublată de responsabitate. Doar societăţile ce preferă conversaţia publică în defavoarea ordinului poliţienesc pot fi capabile de curaj colectiv şi de adaptare. Doar societăţile în care anumite graniţe nu pot fi niciodată trecute conferă cetăţenilor lor încrederea în autoritate şi în lege.

Contemporanii noştri (cei pe care televiziunile de ştiri îi reeducă sub semnul înfricoşării şi al obedienţei) pot renunţa, oricând, la libertate spre a căuta ocrotirea perfectei siguranţe. Dar ceea ce aceiaşi contemporani trebuie să înţeleagă este că o asemenea cedare este imposibil de renegociat şi de înlăturat în viitor. Abandonarea libertăţii conduce la sclavie şi la servitute. Dincolo de siguranţă nu se va afla decât domnia arbitrarului statal, iar noua unanimitate a liniştii nu va mai fi tulburată de nimic.

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News