Ortodoxism versus Ortodoxie

Ortodoxismul e o tumoră religioasă crescută în corpul creștinismului ortodox sub umbrela pietismului siropos, întreținut de clericalismul inept, guraliv, formalist și onctuos. Ortodoxia este cu totul altceva.

Ortodoxismul crescut din ignorarea radicală a cuvintelor lui Hristos e formă goală, ritualism sec, rețetar de „mântuire” mijlocită prin împlinirea mecanică a unor gesturi, practici, obiceiuri și apucături așa-zis „duhovnicești”, apărute și cultivate în afara sferei incandescente a miezului creștinismului germinat și rodit în primele 4 secole de cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.

Politizarea Bisericii ulterioară secolului IV și administrativul ecleziastic sufocant,

Schisma născătoare de stupide orgolii ecleziastice și grave complexe de infailibilitate,

rigidizarea morală și spirituală care au căpătat chipul acru al toxicului moralism devitalizant,

idolatrizarea încruntată a literei și uciderea duhului, a nuanței și a bunătății hristice care ne salvează,

intruziunea regulii monahale (croite exclusiv pentru cei cu această vocație) în spațiul lumii laice asaltate de cu totul alte ispite, suferințe și griji ivite dincolo de zidurile mănăstirii,

validarea strâmbă a ideii de putere (potestas) în Biserică (acceptarea celei de-a treia ispite diavolești respinse ferm de Hristos),

bizantificarea saturată de fast bisericesc în care formele devin stridente și conținuturile absente, precum și perpetuarea anacronică a unei realități demult apuse, numită „simfonia bizantină” interpretată de stat și Biserică până la separarea acestora în modernitatea noastră târzie,

vedetismul unor figuri athonit-aurite cu aere „monahale” (μοναχός/ monachos = singur, retras, cel care trăiește separat de lume pentru a se dedica vieții spirituale), personaje zgomotoase care, între două avioane, podcasturi sau live-uri pe Facebook, dau sfaturi cuplurilor, politicienilor, guvernelor și care se implică electoral, promovând de exemplu un guru smintitor care crede că Iisus s-a făcut la Nazaret și politruci demagogi care, ajunși la putere cu Dumnezeu pe buze și Mamona în inimă, ar duce țara de râpa suveranismului favorabil doar Rusiei,

spectacolul de iarmaroc liturgic al unor inși travestiți în călugări, care iau la pumni o femeie pentru că i-a enervat și care fac bișniță cu cele sfinte în mijlocul unor mulțimi fals extaziate și încrezătoare că pomelnicul oferit alături de bani va opera minuni nemenționate nici măcar în Evanghelii,

toate aceste simptome descriu, fie și sumar, ortodoxismul ornat cu filetism din spațiul nostru carpato-danubian și mai ales pontic.

Ortodoxia este cu totul altceva, este credința curată, dreaptă, formulată inspirat și validată cu viața lor de marii gânditori și rugători creștini, credință metabolizată ca mod de simțire și gândire, pentru că ea nu exclude, ci include rațiunea ca dar al lui Dumnezeu, ca talant care nu trebuie îngropat, ci cultivat.

Ortodoxia salvată de bigotism nu respinge, ci integrează cultura, în grade diferite, desigur, de la credincios la credincios, nu de la superstițios la superstițios.

Ortodoxia e credința însușită ca mod de viață, credință manifestată discret prin gânduri curate, cuvinte blânde și fapte tăcute. Fără fast, fără aroganța că am fi (cei mai) buni sau că am fi vreodată moralmente în ordine împlinind rituri și turuind (pe dinafară, nu pe dinăuntru) rugăciuni care, din cauze centrifuge, nu coboară niciodată în inimă.

Un ortodox real e un creștin viu, treaz, realist, bine și informat instalat în Tradiție, prietenos și generos cu toți frații lui ortodocși sau nu, creștini sau nu. Nu are tupeu, nu e troglodit, vulgar, nu plesnește de mândrie sau lăcomie de vizibilitatea care procură influență și putere asupra altora. Pentru că îl are ca model pe Hristos, nu pe cei alungați de El din Templu. Nici pe fariseii cu chipuri de „morminte văruite care pe dinafară se arată frumoase, dar care înăuntru sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”, nici pe„călăuzele oarbe”, nici pe fanfaroni mieroși ce „se arătă drepți oamenilor, dar care pe dinăuntru sunt plini de făţărnicie şi fărădelege.”

Creștinul ortodox real, nu închipuit, e azi, în anul mântuirii 2025, un om care nu disprețuiește cartea, mai ales Cartea cărților, și cunoaște Evanghelia pe care o recitește ca și cum ar mânca dintr-o mâncare excelentă. Sau ar gusta dintr-un fagure de miere „descoperit” în Apocalipsa despre care știe că nu e un scenariu prost de film SF, ci revelația finală care încununează opera iubirii dumnezeiești față de lumea din care toți, buni și mai ales răi, facem parte.