Moartea ultimului editor


Am evocat lucrurile de mai jos cu gândul la starea deprimantă a edițiilor științifice ale autorilor noștri importanți. Câte o luminiță mai pâlpâie, pe ici-colo. Prim-planul, atât cât e, aparține, din păcate, edițiilor, multe dintre ele discutabile, girate de ubicuul Eugen Simion.

Una dintre ideile pe care n-am reușit să le punem în practică la Institutul Cultural Român (vorbesc de perioada 2005 – 2012) a fost crearea unei noi generații de îngrijitori de volume și ediții critice. Porneam, ca în toate inițiativele noastre, de la studiul realității. Stabilisem liste de domenii și priorități, cu ceea trebuia și se putea face și, mai ales, cum s-ar fi putut face. Îmi stăruia în minte o conversație pe care o avusesem, prin 1999 – 2000, cu Zigu Ornea. Nu știu cum, în focul discuției, ajunsesem să-i reproșez că nu „crește” câțiva tineri care să preia din experiența lui de editor. Mi-a dat dreptate, dar mi-a spus că, deși încercase de mai multe ori, n-avusese decât eșecuri. Cine să țină minte numele celui care trudea ani de zile pe manuscrisele și variantele cutărei cărți a vreunui autor care nici măcar nu era de raftul întâi? Nu toți au avut șansa de a se ocupa de Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Maiorescu ori Lovinescu. Marea majoritate adnotau, corectau, relaționau și colaționau texte de scriitori necitiți de nimeni, dar importanți pentru consolidarea scheletului culturii române.

Le port o recunoștință vie celor care, îndeosebi în seria de scriitori clasici de la fosta editură Minerva (iar înaintea ei, la Editura pentru Literatură) au scos la lumină excepționale ediții din autori mai mari sau mai mici. În ciuda cenzurii și a piedicilor de tot felul, ele stau astăzi drept mărturie că puteai să-ți faci meseria, la cele mai înalte standarde, chiar dacă plata era, în cel mai bun caz, mediocră. Plasat sub nivelul celui mai mărunt recenzent, autorul de ediții științifice era din start un paria al vieții culturale, o rudă săracă și ponosită a aristocraților în frac și cu melon ce oficiau în amvoanele criticii și istoriei literare.

Cunoșteam bine aceste lucruri atunci când am contactat o serie de critici literari foarte tineri, aflați în curs de afirmare. Le-am propus să-și aleagă un autor sau un curent literar și să propună structura unei potențiale ediții critice. Inutil să spun că, până la urmă, n-a venit niciunul. Mai mult, într-o discuție a apărut problema remunerării efortului considerabil pe care urmau să-l depună. M-am consultat cu colegii de la Editura ICR, condusă atunci de Mariana Avanu-Bulei. Când le-am comunicat suma, potențialii juni editori mi-au râs în nas. Țin minte replica unuia dintre ei: „Păi, banii ăștia îi primesc pe două articole publicate în ziarul X…” Avea perfectă dreptate. Dar cam asta permitea statutul de instituție publică al ICR. Erai obligat să plătești „la normă” ceva ce nu putea fi nici normat, nici evaluat după criterii contabilicești. O ediție e un lucru delicat, ce se naște printr-un efort durabil. Îndeletnicirea necesită o solidă cunoaștere a domeniilor adiacente, de la istorie și politică la lingvistică și psihologie. Cine să se înhame la așa ceva, știind că, în final, pe copertă avea să apară doar numele autorului – să zicem, M. Blecher, Henri H. Stahl, Rădulescu-Motru, Paul Zarifopol, P.P. Carp (acestea erau câteva dintre edițiile pe care le aveam în minte). Iar tu, cel care ai făcut posibilă isprava culturală, erai menționat cu litere mărunte și rămâneai tot falit, în timp ce amicii tăi de generație urcau glorios treptele recunoașterii sociale.

Împreună cu Horia Patapievici și Tania Radu, am regândit strategia. Bine, dacă nu găsim editori, poate găsim autori de valoare nu doar dornici, ci și capabili, să se… auto-editeze. Adică oameni care au atât o operă, cât și experiență în domeniul editorial. Numele care ni s-a impus a fost cel al lui Alexandru George. Nutream toți trei față de el o indiscutabilă admirație intelectuală. Cunoșteam, cât de cât, omul, știam pe propria mea piele cât e de dificil și mai auzisem că nu ne simpatiza deloc. Avusesem parte de câteva „încrucișări de floretă” în presă și nu era deloc dispus să se recunoască învins. Dimpotrivă, nu se sfia să încalce fair-play-ul și să folosească metode nu tocmai onorabile. Țin minte că într-unul din articole mă beștelea pentru o carte pe care… n-am scris-o niciodată.

În fine, pot povesti multe întâmplări stranii cu Alexandru George, dar nu asta îmi propun acum. Cum ne juraserăm ca în activitatea noastră la ICR să punem între paranteze orice antipatii și să ne ghidăm exclusiv după valoare și după ceea ce era viabil în perspectiva exportului de cultură, l-am contactat pe Alexandru George. Suspicios cum era, credea că îi întindem o cursă. Își imagina că vrem să-l compromitem. S-a lămurit însă destul de repede că între articlierul virulent și nu întotdeauna de bună credință ce îi păream a fi și funcționarul obiectiv și impersonal ce îmi impusesem să fiu nu există nicio legătură. Am gândit o ediție în opt volume a scrierilor sale, care ar fi urmat să apară într-un ritm de unul pe an. În mintea mea, ar fi trebuit ca seria să înceapă cu eseistica lui strălucitoare, și să continuie cu prozele și, în anexe, cu publicistica bogată de după 1990. Alexandru George a ținut morțiș să publice mai întâi opera de ficțiune și abia apoi să se ocupe de scrierile teoretice. Am acceptat, fericiți că „relansăm” ideea de ediție critică într-un moment în care domeniul își dădea obșescul sfârșit.

Trec peste nerespectarea termenelor și a planurilor, peste misterioasele dispariții (cu lunile și cu anii) ale fantastului personaj. Trec peste egolatria care ajunsese să mă amuze și peste pretențiile fistichii pe care le etala cu prilejul fiecărei întâlniri pe care o aveam la ICR. Eram atât de fericiți că proiectul avansează încât, în măsura în care a ținut de noi, i le-am satisfăcut. Ne aflam, totuși, în fața unui scriitor de primă mărime, a unui om tobă de carte și a unui prozator de talent, ce se exersa într-un stil straniu, la jumătatea drumului între clasicismul „înalt”, de tip francez, și un discret experimentalism, deprins de la prietenii săi din cadrul Școlii de la Târgoviște (Radu Petrescu, Mircea-Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Petru Creția, Tudor Țopa și Alexandru George însuși.)

Am evocat lucrurile de mai sus cu gândul la starea deprimantă a edițiilor științifice ale autorilor noștri importanți. Câte o luminiță mai pâlpâie, pe ici-colo (de pildă, ediția de opere Mircea Nedelciu, de la Paralela 45, realizată cu pasiune, acribie și nebănuit talent de istoric literar de către Ion Bogdan Lefter, sau eforturile unui Ilie Rad de a valorifica „tradiția ardelenească” a culturii moderne). Prim-planul, atât cât e, aparține, din păcate, edițiilor, multe dintre ele discutabile, girate de ubicuul Eugen Simion. Academicianul-șef s-a înstăpânit peste subvenții și autori, scoțând pe bandă rulantă cărți care sunt departe de nivelul științific al celor girate cândva de Niculae Gheran, George Pienescu și atâția alți venerabili editori.

Mă pregăteam să închei textul de față, când întâmplarea a făcut să citesc în New Statesman un articol al lui David Herman despre felul în care un editor pasionat, Henry Hardy, a contribuit la consolidarea faimei unuia dintre marii intelectuali de după al Doilea Război Mondial, Isaiah Berlin. Profesorul de la Oxford, co-fondator și rector al lui Wolfson College, era o celebritate dar, vorba unui coleg al său, „asemeni lui Dumnezeu și lui Socrate, nu publică mult”. Într-adevăr, deși ajunsese în culmea gloriei și a recunoașterii internaționale, nu-i apăruseră decât trei cărți. Dar asta nu înseamnă că nu scrisese mult. Uneori dictându-și textele, alteori schițând cursuri și articole, fără să se gândească la valorificarea lor editorială. Întâmplarea a făcut ca un tânăr admirator să primească acces la comoara de manuscrise inedite depozitate neglijent în pivnița casei lui Berlin.

Urmarea o cunoaștem: cu un benedictinism specific meseriei, Henry Hardy a „croit” un număr impresionant de volume, între care Russian Thinkers, Concepts and Categories, Against the Current, The Crooked Timber of Humanity, The Magus of the North, The Sense of Reality, ca și masiva antologie a marilor eseuri ale maestrului, The Proper Study of Mankind. Fără devotamentul și profesionismul lui Henry Hardy, n-am fi avut niciodată acces la aceste cărți extraordinare. Abia ele dau dimensiunea acestei minți strălucite – așa cum o dau și cele patru tomuri masive de corespondență, Flourishing: Letters 1928-1946, Enlightening: Letters 1946-1960, Building: Letters1960-1975, Affirming: Letters 1975-1997 (l-am citit doar pe ultimul). Recent, Henry Hardy a publicat un volum în care descrie lupta aproape fizică dusă cu un Isaiah Berlin complet dezinteresat de propriul scris („era de o indecizie patologică”, notează Hardy), pentru a-i publica manuscrisele.

Datorez descoperirea lui Isaiah Berlin prietenilor mei, Vladimir Tismăneanu și Leon Wieseltier. De la Vladimir am primit primele volume, de la Leon am aflat lucruri fabuloase despre omul care i-a fost mentor și pentru care s-a mutat, student la Harvard fiind, doi ani la Oxford. Eseul lui Wieseltier publicat în 1997, la moartea marelui gânditor, „When a Sage Dies…”, nu e doar un gest de pietate al ucenicului față de un maestru. E și una din marile exegeze dedicate gânditorului care ne-a făcut să înțelegem capcanele libertății. Adică a ceea ce el a numit „libertatea pozitivă” și „libertatea negativă”.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.