Mircea Eliade şi Aldous Huxley, analogii

De ce notăm cele de mai jos? Ca să amintim mai tinerilor noştri potenţiali confraţi care este miza la toate poveştile acestea de azi cu religia, societatea, civilizaţia, statul, politica, propaganda şi progresul.

 

Mircea Eliade şi Aldous Huxley, văzuţi în paralel, prezintă nişte analogii izbitoare. Ambii subscriu şi iau ca punct de plecare următoarea observaţie, aici în formularea lui Huxley:

“Gândirea este ceva până la urma simplist şi grosier. Materia este însă inimaginabil de subtilă. Cuvintele sunt limitate şi pot fi aranjate doar în anumite forme fixe determinate de convenţii – lingvistice, logice şi gramaticale. În contrapondere, evenimentele unice în care materia se poate configura şi se reconfigurează continuu în Lume, sunt infinite iar succesiunea lor în timp este indefinită. Ideea că limbajul purificat al ştiinţei sau că limbajul şi mai pur şi mai bogat al literaturii ar putea vreodată să fie adecvate acestui dat care este lumea şi experienţei noastre în ea, este prin însăşi natura lucrurilor, naivă şi vizează o imposibilitate.”

Şi, totuşi, îi vedem pe amândoi insistând şi cu una, şi cu alta… Ambii – în diferite faze ale vieţii – capabili să meargă mari distanţe, foarte departe,geografic sau cultural, în căutarea experienţei directe în natura lucrurilor. Este destul de evident însă că nici unul, nici celălalt nu au ce le trebuie, sau mai bine zis nu li s-a dat ce se cere ca să intre în zona experienţei în cauză.

Eliade zice că ar fi cunoscut, prin practica meditativă, ceva apropiat de percepţia respectivă – nu e deloc clar în lumina evoluţiei sale ulterioare că aşa stau lucrurile. Huxley, ajutat de halucinogene, a cunoscut în mod cert o anumită percepţie; dar natura să psihedelica şi interpretarea ei clinica sunt indubitabile. Ambii însă revin mereu şi mereu la limbajul ştiinţei şi literaturii, încercând să atragă atenţia contemporanilor asupra poziţiei fragile în care se afla specia în raport cu forţele adânci ale lumii şi istoriei.

De ce notăm cele de mai sus? Ca să amintim mai tinerilor noştri potenţiali confraţi care este miza la toate poveştile acestea de azi cu religia, societatea, civilizaţia, statul, politica, propaganda şi progresul. Simple corolarii şi extensii a ceva mult mai adânc ce pune lumea şi istoria în mişcare. Dacă am pierdut asta din vedere, restul este o notă de subsol, rămasă suspendată în neant, în absenţa unui text.

Cei precum Eliade şi Huxley cu toate erorile şi incapacităţile lor, uneori comice alteori iresponsabile, erau conştienţi de asta. Ce făceau şi ce căutau era având conştiinţa adâncă a lucrurilor, nu plutind în prezenteism şi conjunctural. De asta trebuie să le studiem vieţile şi doctrinele: ale lor şi celor asemenea lor. Trebuie să începem de la un anumit nivel. Care nu va fi găsit nici în mass media, nici pe internet şi nici la TV. Altfel, ne vom uita mereu la toate poveştile astea de jos în sus.

Dar noi – ca să le înţelegem şi apoi să le putem interpreta concetăţenilor noştri, ca parte a contribuţiei noastre în diviziunea socială a muncii – trebuie să privim la ele de sus în jos. Nu trebuie să fim ca ei – Eliade, Huxley etc. – în execuţie. În orientare însă, da: e greu să fii undeva dacă nu recunoşti nivelul şi problema de la care începe discuţia cu adevărat…

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

 

 

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.