Ladislau Roth, supravieţuitor al lagărelor naziste: „Pierderea mamei, la Auschwitz, mă urmăreşte toată viaţa”

Aproximativ şase milioane de evrei au fost ucişi de către regimul nazist, în timpul Holocaustului, cei mai mulţi în lagărele de exterminare. 27 ianuarie, devenită Zi Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, a fost data la care, în 1945, a fost eliberat cel mai mai mare lagăr nazist de exterminare, cel de la Auschwitz-Birkenau.

Unul din supravieţuitori este Ladislau Roth sau László Roth, ajuns compozitor, pianist, dirijor de talie internaţională, care va împlini în vara aceasta 101 ani. A trecut prin lagărele de la Auschwitz-Birkenau, Mauthausen, Melk şi Ebensee. Se poate spune că muzica i-a salvat viaţa; era pianist, student la Academia de Muzică „Franz Liszt” din Budapesta, când a fost deportat.

A acceptat să vorbească despre trauma Holocaustului, despre ceea ce a trăit în lagăr, deşi rănile sufleteşti sunt nevindecabile. Dacă la Mauthausen s-a întors, peste ani, cu fiul său, la Auschwitz, nu: „Aş fi vrut să merg să aprind o lumânare în amintirea mamei mele. Nu am putut nicicum să intru. Pierderea ei mă urmăreşte toată viaţa.” Naziştii au smuls-o de lângă el şi tatăl său, pe rampa de selecţie de la Auschwitz, şi au trimis-o pe drumul care ducea spre camerele de gazare: Himmelweg, „drumul spre Rai”, cum îl numeau, în bătaie de joc.

  

„Nici în drum spre Auschwitz nu am avut încă vreo informaţie despre ce urma să se întâmple”

CV Ladislau Roth/ László Roth

S-a născut în 4 iulie 1920, la Satu Mare, într-o familie de evrei originari din Ungaria. În 1931, s-a mutat împreună cu familia la Timișoara, unde tatăl său şi-a deschis un magazin, pe strada Mercy, și o mică fabrică de marochinărie.

În 1940, invitat la nunta unei verișoare la Satu Mare, nu s-a mai putut întoarce la Timișoara, deoarece, după intrarea în vigoare a Dictatului de la Viena, un teritoriu din nordul Transilvaniei (care includea Cluj, Oradea, Satu Mare) a fost anexat Ungariei, închizându-se granița cu România. Părinții, apropiați de cultura maghiară, l-au urmat,  stabilindu-se în Oradea. După ocuparea Ungariei de către Germania nazistă în martie 1944, autorităţile maghiare au construit ghetouri şi au deportat evreii în lagărele naziste. Ladislau Roth şi părinţii săi au fost închişi în ghetoul din Oradea şi deportaţi apoi la Auschwitz, unde mama sa a fost omorâtă în ziua în care au ajuns în lagăr; el și tatăl său au fost trimiși în lagărele Mauthausen, Melk şi Ebensee, de unde au fost eliberaţi de Armata americană, în mai 1945.

După eliberare, Ladislau Roth şi-a reluat studiile muzicale la Academia de Muzică „Franz Liszt” din Budapesta, întrerupte din cauza deportării.

În 1947 a fost angajat la Opera de Stat din Timişoara, corepetitor, iar din 1948, dirijor. În 1953 devenea prim-dirijor al Operei din Timişoara. În 1958 i-a fost însă desfăcut contractul de muncă, fiindcă solicitase emigrarea în Israel.

În 1960 a emigrat în Israel. A colaborat cu Opera israeliană, cu Orchestra Radiodifuziunii din Ierusalim, Filarmonica Tel Aviv, Orchestra Radio Tel Aviv, Orchestra Simfonică Radio, Corul și Orchestra de Estradă a Radiodifuziunii israeliene, Corul de copii și tineret  „Tzadikov” din Jaffa. A predat Arta dirijatului la Academia de muzică și balet din Ierusalim.

În străinătate, a dirijat orchestra „Scarlatti“ din Neapole (1965, dirijor invitat), a colaborat cu Opera din Pretoria, Africa de Sud (1967-1968), cu Radiodifuziunea daneză (1968), cu „Landestheater“ din Salzburg, Austria (1970). Din septembrie 1980 până în iunie 1990, a fost prim-dirijor al Operei din Mexic şi a colaborat, în paralel cu diverse orchestre simfonice, stând la pupitrul dirijoral în Viena, Maastricht, Amsterdam, Oxford, Manchester, Hong Kong, Sydney.

După 1989, în România, a dirijat spectacole și concerte la Opera Națională din Timișoara, la Brașov, Arad, București și la Filarmonica Satu Mare.

În 2019 a primit titlul de „Cetăţean de onoare al Timişoarei”, iar Opera Naţională Timişoara i-a acordat distincţia de membru de onoare, el fiind şi membru fondator al instituţiei.

S-a căsătorit, la scurt timp de la revenirea din deportare, cu Susana Brück, fiica medicului laringolog Paul Brück, parte a unei familii de vază de evrei timișoreni. Au un fiu, Paul Roth, chitarist, care a cântat în anii 1960 în Ansamblul muzical al Comandamentului de nord al armatei israeliene, iar nepotul său, Peter Roth, este un cunoscut cântăreț, chitarist, compozitor din Israel.

(Sursă CV: Biblioteca Judeţeană Timiş)

Domnule Ladislau Roth, aţi trecut prin lagărele de la Auschwitz, Mauthausen, Ebensee, Melk… Mulţi ani nu aţi putut vorbi public despre trauma Holocaustului. Ce a determinat schimbarea interioară care vă permite să vă uitaţi înapoi şi să vorbiţi despre tragedia prin care aţi trecut?

În ultimii 10-15 ani, din păcate, amintirile despre acea perioadă mi-au revenit mult mai mult şi mult mai vii decât în perioada în care am fost ocupat cu profesia, cu rezolvarea unor probleme ale vieţii de zi cu zi.

 

În 1944, când aţi fost urcaţi în trenul spre Auschwitz ştiaţi de atrocităţile pe care naziştii le comiteau în lagăre sau credeaţi – şi dumneavoastră – că veţi fi duşi, pentru o perioadă, să munciţi undeva?

Nu am ştiut nimic. A fost o lipsă completă de informaţie, nici din ziare, nici măcar din zvonuri nu aflasem. Nu ştiam, de exemplu, nici că în 1939 Germania hitleristă invadase Polonia; ştirile astea nu ajunseseră până la noi. Mai mult, în perioada în care eram încă în ghetoul din Oradea, un ofiţer ungur şi-a dat cuvântul de onoare că ne duce dincolo de Dunăre pentru nişte munci în agricultură. În drum spre Auschwitz, trenul s-a oprit prima dată la Košice. Când am văzut acolo că de la jandarmii unguri ne preia SS-ul german, ne-am dat seama că am fost minţiţi, dar nici atunci nu am avut încă nicio informaţie despre ce se întâmplă şi despre locul unde urma să fim duşi.

 

La Auschwitz aţi rămas doar cu tatăl dumneavoastră, pe mama pierzând-o încă de pe rampa de selecţie. Aţi ştiut atunci, imediat, ce soartă a avut sau aţi aflat doar după eliberare că a fost ucisă şi, în toate lunile cât aţi fost prizonier, aţi trăit cu speranţa că o veţi reîntâlni?

Am ajuns la Auschwitz în miez de noapte; era totul aranjat pentru venirea noastră: reflectoare, câini, soldaţi şi deţinuţi. Am fost daţi jos din tren şi separaţi pe coloane de bărbaţi şi de femei. Au început cu bărbaţii: cei până la 45 de ani erau selectaţi într-o parte, în dreapta, ceilalţi în stânga. Nu ştiam atunci ce însemna în lagăr „stânga” şi „dreapta”. Am aflat la scurt timp că cei din dreapta erau consideraţi buni pentru lucru, iar cei din partea stânga erau urcaţi în nişte autocamioane cu crucea roşie, care porneau pe un drum ce ducea spre camerele de gazare. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu femeile. Copiii de până la 16 ani au fost omorâţi imediat după ce ajungeau în lagăr. Selecţia era făcută de un medic SS, ajutat de câţiva ofiţeri. De la rampa de selecţie la camerele de gazare era cam un kilometru, un kilometru şi jumătate. În mod ironic, nemţii au numit drumul acela Himmelweg, „drumul spre Rai”.

Mama, din păcate, a făcut atunci o greşeală. Sfătuită de un fost deţinut, a luat în braţe în bebeluş, fetiţa verişoarei ei care a fost împreună cu noi, în acelaşi vagon. Prezentându-se în faţa doctorului SS cu un copil de câteva luni în braţe, acesta i-a arătat cu degetul arătător – pe mâini avea mănuşi albe – partea dreaptă. Nu am ştiut ce înseamnă…

Am ajuns în lagăr şi, după două zile, am fost pus la o treabă care, sufleteşte, m-a dărâmat: să adunăm oamenii care muriseră în vagoane, în drum spre Auschwitz, şi să-i ducem de la rampă până la crematoriu; cei care lucrau acolo mi-au spus că toţi cei care sunt duşi cu autocamioane cu crucea roşie merg direct la camerele de gazare şi după câteva ore sunt cenuşă. Atunci mi-am dat seama că am pierdut-o pe mama…

 

„Când nu mai ai nume, ci doar un număr de identificare, nu te mai simţi fiinţă umană”

Deci deportaţii ştiau de acele camere ale morţii din lagăre, ştiau cu adevărat ce se întâmplă acolo…

Da. Înaintea evreilor unguri, deportaţi în mai 1944, lagărul era deja plin cu francezi, cu polonezi, cu ruşi, unii prizonieri de război, deportaţi în 42-43. Apoi au mai fost colonii de ţigani exterminate prin gazare, în Birkenau.

Foarte mulţi alţii au murit de foame sau extenuaţi, munca fiind foarte grea; în trei-patru săptămâni de la sosirea în lagăr, am ajuns aproape toţi la 35-40 de kilograme. Aveau câteva metode de exterminare, pe lângă gazare. Una era, cum am spus, prin înfometare. Alta, prin îmbolnăvire – nu existau madicamente şi spital, condiţiile de igienă erau ca şi inexistente, tifosul făcea ravagii. O altă metodă a fost injectarea în inimă a unei substanţe letale; când nu au avut acea substanţă, au folosit benzină. Era o operaţiunie făcută de soldaţii sanitari. O altă metodă am văzut-o la Mauthausen, la cariera de piatră. Acolo erau nişte pietre aşezate asimetric, în formă de scări, pe care deţinuţii trebuiau să le urce cărând în spate bucăţi de piatră grele de 35-40 de kilograme. Când ajungeau sus, cu piatra încă în spate, primeau un brânci şi cădeau în gol la o adâncime de 35-40 de metri. Soldaţii germani se distrau, spunând: „Iată paraşutiştii!”… O bătaie de joc!…

Scopul a fost să ne determine să nu ne simţim fiinţe umane; asta era deja din prima zi când ajungeam în lagăr, când nu mai aveam nume, ci deveneam un număr. Iar când nu mai ai nume, ci doar un număr de identificare, nu te mai simţi fiinţă umană.

 

La Mauthausen l-aţi întâlnit pe fotograful spaniol Francisco Boix, cel care a salvat de la distrugere aproximativ 2000 de negative pe care erau surprinse atrocităţile comise în lagăr?

Da. Iar acela e unicul document vizual despre ce s-a întâmplat la Mauthausen. Acesta este, de altfel, unicul lagăr care a rămas intact până azi, la Birkenau au fost păstrate doar câteva barăci, pentru turişti. Mauthausen a fost unul din lagărele care a avut filiale: Melk, un lagăr nu foarte mare, cu 8.000-9.000 de deţinuţi, unde am fost trimis şi unde am avut o viaţă un pic mai bună, reuşind să organizăm grupă muzicală, şi Ebensee, unde am ajuns ulterior.

 

„În lagăr muzica nu poate fi cântată din plăcere”

La Melk, pianist fiind, aţi fost, aşadar, selectat să faceţi parte din acea mică orchestră a lagărului. Muzica, ştim, aduce bucurie, încântă sufleteşte. Dar cum e să cânţi forţat, când în jur pluteşte disperarea, chinul, moartea?

Ştiam că acolo muzica nu va fi cântată din plăcere. Nu era posibil… Misiunea noastră era să cântăm la poarta lagărului pentru fiecare grupă care mergea, dimineaţa la ora 6, la muncă. Eram puşi să cântam marşuri pentru ca deţinuţii să meargă drepţi, ca soldaţii. La acelaşi lucru eram obligaţi seara, când deţinuţii se întorceau obosiţi, unii nu se mai ţineau pe picioare, fiind pur şi simplu târâţi în barăci.

Aţi fost obligaţi să cântaţi în ocazii şi mai tragice: să-i însoţiţi la eşafod, pe sunet de fanfară, pe cei care încercaseră să evadeze, în repertoriu fiind inclus şi veselul cântecel Alle Voglein sind wider da… Cum aţi făcut faţă sufleteşte acestor scene de sadism ale naziştilor?

A fost cumplit…

Cei care încercau să fugă din lagăr erau prinşi rapid, pentru că populaţia a colaborat foarte strâns cu Gestapo. Pedeapsa pentru cei care care încercau să fugă şi erau prinşi era moartea prin spânzurare. La acele execuţii trebuia să fie prezent tot lagărul – pe acel aşa-numit Apelplaz, unde seara şi dimineaţa era toată lumea adunată pentru controlul numărului. Mai mult, nu aveam voie niciunul să privim în jos, trebuia să ne uităm la ceea ce se întâmplă pe eşafod; cei care puneau privirea în pământ erau loviţi în cap şi li se ordona să privească la ce se întâmpla cu cel care încercase să evadeze.

Uneori, însă, au fost şi momente mai bune la Melk. Când eram chemaţi să cântăm pentru bucătar, de exemplu, şi, după o oră în care intonam valsuri de Strauss sau cântece populare, la ieşire, ne era permis să luăm doi-trei cartofi, o ceapă sau un morcov; în lagăr, asta însemna supravieţuire, viaţă.

 

Era noaptea de 31 decembrie 1944 când v-au scos din lagăr, legaţi la ochi, şi v-au dus la petrecerea de Revelion de la reşedinţa Lagerführer-ului. Trebuia să le cântaţi, să-i înveseliţi… Atunci, un cvartet de Haydn v-a salvat viaţa, se poate spune…

Au venit după noi pe la nouă seara. Am fost surprinşi, pentru că nu mai ieşisem niciodată din lagăr. Eu îmi luasem acordeonul – în lagăr nu am avut un alt instrument, deşi în viaţa mea nu cântasem la acest instrument pe care îl urăsc de atunci. În casa Lagerführer-ului, unde petreceau comandantul lagărului cu câţiva ofiţeri şi câteva doamne am cântat valsuri, operete – în formaţie am avut şi un medic din Budapesta care studiase, în tinereţe, şi canto şi avea un repertoriu destul de bogat din operete clasice: Silvia, Marizza, Ţara Surâsului. La un moment dat ne-au cerut să facem o pauză şi ne-au dat ceva mâncare, nu mai văzusem de luni şi luni de zile mâncare pentru oameni. Apoi am continuat cu valsul Dunărea albastră, când a intrat un subofiţer de Aviaţie, Spriegel, care s-a aşezat lângă mine, la pian – de fapt, o pianină înaltă. Am simţit ceva apăsându-mă în spate; mi-am dat seama că e revolverul lui. Era beat. Mi-a spus că, dacă nu îi cânt melodia preferată, mă împuşcă pe loc. Ştiam că nu glumeşte şi că nimeni nu l-ar trage la răspundere dacă m-ar omorî. În lagăr nu contau vieţile noastre. Cred că de la Dumnezeu mi-a venit atunci inspiraţia – iar de atunci, i mulţumesc aproape zilnic – şi mi-a venit în minte Joseph Haydn, cu un cvartet de coarde, Kaiser Quartet; în partea a doua a acestuia e un Andante, piesă preluată ca imn al Germaniei. M-am gândit în clipele acelea că, dacă voi cânta asta, se vor opri cu toţii şi am început să cânt câteva măsuri. S-au oprit într-adevăr cu toţii, iar comandatul lagărului s-a uitat la mine mirat de ce se întâmplă. Eram pregătit ca, în cazul în care mă trage la răspundere pentru faptul că un deţinut evreu cântă imnul Germaniei, să-i spun: „Nu m-am gândit la imnul german, dar pentru că ştiu că vă place mult muzica clasică, v-am cântat din Kaiser Quartet al lui Haydn.” Nu am ajuns în momentul acesta, imediat comandantul cerându-ne să împachetăm instrumentele şi să ne întoarcem în lagăr. Cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat cu bine.

 

„În ziua în care ne-au eliberat americanii, naziştii încă avuseseră planul să ne ucidă”

În perioada în care aţi fost în lagăr, aţi sperat că va mai veni ziua în care veţi ajunge, din nou, dincolo de gardul de sârmă electrificată?

Nu. Realizasem că planul naziştilor era nimicirea completă a celor aduşi în lagăre. Viaţa noastră, cum am mai spus, nu avea nicio valoare. Orice simplu soldat putea să ne împuşte oricând, că nimeni nu-l întreba măcar de ce a făcut-o. Din contră, primea ca recompensă o zi liberă. Foarte mulţi deţinuţi s-au sinucis, atingându-se de gardul de sârmă electrificat la 2000 de volţi, pentru că nu au mai suportat situaţia.

Atunci când au ajuns ruşii, în loc să ne elibereze, ne-au dus pe jos până la Linz, adică vreo 150 de kilometri, unde ne-au pus în trenuri cu destinaţia Ebensee, unde erau deja concentraţi vreo 30.000 de deţinuţi din mai multe lagăre. Acolo a fost o foamete şi mai cumplită. Am mâncat numai coji de cartofi.

 

Cât aţi stat la Ebensee?

De la sfârşitul lui ianuarie până în 8 mai 1945, când a intrat Armata americană. În ziua în care ne-au eliberat americanii, naziştii încă avuseseră planul să ne ucidă. Ebensee a avut două fabrici de armament subterane şi ne-au zis să intrăm acolo, să fim protejaţi, că vor urma lupte cu americanii. Nouă ni s-a părut curios că pe ei îi interesează vieţile noastre, aşa că la această dispoziţie a comandantului de lagăr niciunul din cei apropae 30.000 de deţinuţi nu s-a mişcat din loc; era deja o rezistenţă organizată. La scurt timp, comandantul şi câţiva ofiţeri fugiseră din lagăr, iar după nici două ore americanii au fost acolo.

 

„La Auschwitz, deşi aş fi vrut să merg să aprind o lumânare în amintirea mamei mele, nu am putut să intru”

Aţi avut puterea, după ani şi ani, de a vă reîntoarce la Memorialul de la Auschwitz sau la Mauthausen?

Da, la Mauthausen. La Auschwitz nu am fost niciodată, deşi aş fi vrut să merg să aprind o lumânare în amintirea mamei mele. Nu am putut nicicum să mă leg la ochi, să spun aşa, şi să intru.; dacă mergea, poate, fără copil, avea o şansă să fi supravieţuit. Avusese doar 45 de ani când au gazat-o şi incinerat-o.

La Mauthausen am fost şi cu soţia, şi cu fiul meu, dar soţia mea a rămas la intrare. I-am arătat băiatului meu chiar baraca în care am stat trei săptămâni; nu erau paturi, stăteam pe podea, pe o parte, nu pe spate, nu pe burtă, pentru că nu aveam loc, atât de mulţi eram.

 

„Muzica din «Lista lui Schindler» este o compoziţie extraordinar de frumoasă”

V-am urmărit, zilele trecute, dirijând un concert de acum câţiva ani în care a fost interpretată şi sfâşietoarea coloană sonoră din Lista lui Schindler, a lui John Williams, o melodie care parcă evocă durerea „ninsorilor” care cădeau deasupra lagărelor de exterminare Ce simţiţi ascultând, dirijând această piesă?

Dacă această muzică nu ar fi fost asociată cu filmul Lista lui Schindler, ar putea fi asociată şi cu altă temă, pentru că este o compoziţie extraordinar de frumoasă, dar foloseşte o tonalitate a cântecului yddish; iar John Williams este un compozitor de primă clasă. Pe lângă această piesă, care se cântă în mod curent, Williams are şi alte piese foarte frumoase incluse pe acelaşi album –  de exemplu, Oraşul evreiesc (Ghetoul din Cracovia).

Tema din „Lista lui Schindler”, interpretată la Sinagoga Saare Tora, din Satu Mare,
sub conducerea dirijorală a lui Ladislau Roth

L-aţi întâlnit vreodată pe Oskar Schindler?

Nu. El a fost în zona unde erau, unul lângă altul, lagărele Treblinka, Sobibor şi Belzec. Acolo era un lagăr mai mic, unde avusese fabrica.

 

Mă întrebam dacă l-aţi întâlnit după război.

Nu. Am fost la mormântul lui – este înmormântat aici, la Ierusalim – pentru că a salvat peste 2000 de evrei care, datorită lui, au ajuns să aibă familii care azi, numără, în total, câteva mii de persoane. Mormântul lui este foarte bine îngrijit, permanent ard lumânări şi este plin de pietricele, aşezate acolo în semn de recunoştinţă.

 

„Cred că totul este scris şi de undeva soarta fiecărui om este planificată”

Credeţi într-o orânduire divină a destinului, domnule Roth?

(Oftează.) Da. În ultimul timp cred că totul este scris şi de undeva soarta fiecărui om este planificată; noi nu ştim când, unde, de ce şi pentru ce ne naştem sau ni se întâmplă ceva.

Ceea ce am trăit sunt lucruri care nu ar fi voie să fie uitate nicicând. Tineretul trebuie să afle ce s-a întâmplat, pentru a se putea opune dacă cineva va mai avea de gând, undeva, cândva, să repete acele orori. Dacă în Germania – unde exista o cultură fantastică, o ţară care i-a dat pe Goethe, pe Schiller, pe Beethoven, pe Brückner – s-a putut întâmpla aşa ceva… Trăiesc cu speranţa că din lume va dispărea ura – fie ea generată de religie, de culoare, de naţiune.

 

• Citiţi şi: Singura carte scrisă la Auschwitz, lansată în România

 

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---