Georgiana Ţăranu: „Iorga a fost un om, nu o icoană”

Nicolae Iorga și seducția fascismului italian este titlul unui foarte recent volum apărut la editura Humanitas, semnat de o tânără specialistă în istorie, Georgiana Ţăranu.

„Cred că am fost sedusă de ideea că pot restaura un capitol din biografia unuia din cei mai importanţi intelectuali români, Nicolae Iorga. O restaurare prin care să dau jos ceva din tencuiala cu care comuniştii au acoperit memoria lui Iorga, dar și poleiala care s-a dat peste această tencuială după 1989, fără să se îndepărteze înainte stratul propagandistic”, spune, în acest interviu, Georgiana Ţăranu, de la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius“ din Constanța.

Am vorbit despre tentaţia soluţiilor radicale la Nicolae Iorga, despre admiraţia pe care și o parte a lumii bune a epocii a avut-o pentru Mussolini, dar şi despre dezvrăjirea lui Iorga de fascismul mussolinian, despre mesianism, fascism, naţionalism şi punctele în care se întâlnesc, despre naţionalismul de secol XX şi cel de azi, despre nevoia de lideri providenţiali, resimţită şi în zilele noastre, şi despre momentele istorice în care se aceştia reuşesc să se impună.

 

„Am fost sedusă de ideea că pot restaura un capitol din biografia unuia din cei mai importanţi intelectuali români”

CV Georgiana Ţăranu

Născută în 1989, Georgiana Ţăranu predă Istorie la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius“ din Constanța. Și-a susținut teza de doctorat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. A întreprins stagii de cercetare în arhivele din Roma și Vatican. Pe lângă studii și articole de specialitate, publicate în reviste de profil, a mai publicat lucrarea Nicolae Iorga și Italia lui Mussolini. Studii (2015), și a coordonat, alături de Daniel Citirigă și Adrian-Alexandru Herța, volumul Intelectualii politicii și politica intelectualilor (2016). În afara activității didactice și de cercetare, este implicată în activități de popularizare a istoriei.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

„Iorga nu şi-a dat viaţa în numele antifascismului, aşa cum a lăsat să se înţeleagă instrumentalizarea memoriei sale de către unii actori din perioada comunistă şi postcomunistă. Viaţa i-a fost luată de cei care îi preluaseră doctrina naţionalismului antisemit şi mesianic, turnând-o în formele noi ale unei credinţe politice fanatice. Eticheta de «antifascist» aplicată lui Iorga s-a dovedit însă rezistentă în timp. Aplicată generic, ea a acoperit multă vreme distincţiile majore pe care istoricul le-a făcut: între fascismul italian şi cel autohton, între Mussolini şi Hitler, între Italia fascistă şi orice altă dictatură a unui lider aşa-zis providenţial”, afirmaţi, doamnă Georgiana Ţăranu, în volumul dumneavoastră, Nicolae Iorga şi seducţia fascismului italian. Aici este, cred, cheia cărţii: aşadar, Nicolae Iorga a fost urcat, post-mortem, pe un piedestal fiindu-i exacerbate calităţile şi trecute sub tăcere rătăcirile, derapajele, iar asta pentru a servi cauzei anti-fasciste a comuniştilor, apoi, după 1990, celei ultranaţionaliste. Cum s-a născut ideea acestei biografii politice fără farduri a lui Nicolae Iorga?

Ideea s-a născut acum vreo 14 ani dintr-o curiozitate. Sau, mai bine zis, dintr-o contradicție pe care am observat-o între numeroase texte entuziaste ale lui Nicolae Iorga despre Mussolini și eticheta de „antifascist” care le estompa. Explicațiile istoricilor lipseau cu totul sau minimalizau lucrurile. Mă simţeam prinsă între cel puţin două tipuri de discurs: unul falsificat, altul pur elogios. Citind la acea vreme cărțile istoricului Lucian Boia am început să înţeleg că nu era doar o întâmplare această zonă gri și tăcerea care înconjura subiectul. Tot căutând să mă lămuresc, am constatat că monografiile disponibile erau deseori hagiografii despre omul politic Iorga. Se repetau aceleași informații, luate aproape cu copy-paste, complet necritic, asezonate cu superlative. Am simțit că este genul de subiect care m-ar putea pasiona, pentru că viața şi opera lui Iorga se împletea cu tot ce se petrecuse în prima jumătate a secolului XX în Europa şi în România. Cred că am fost la rândul meu sedusă de ideea că pot restaura un capitol din biografia unuia din cei mai importanţi intelectuali români. O restaurare prin care să dau jos ceva din tencuiala cu care comuniştii au acoperit memoria lui Iorga, dar și poleiala care s-a dat peste această tencuială după 1989, fără să se îndepărteze înainte stratul propagandistic.

 

„Iorga a ezitat între moderație și radicalism, între democraţie şi autoritarism”

Ştim despre Nicolae Iorga, din istoria predată în şcoală, că era un susţinător al antantismului şi al Franţei, că a condamnat nazismul german şi legionarismul, ceea ce i-a atras şi sfârşitul, dar nu ştiam că fusese sedus de fascismul italian. Cum se explică tentaţia soluţiilor radicale la acest om, unul dintre cei mai importanţi intelectuali români ai secolului trecut? Cumva aparenţa că dinspre Mussolini putea veni salvarea din faţa pericolului bolşevic?

A contat mult la început faptul că propaganda fascistă a reuşit să acrediteze în exterior ideea că mişcarea condusă de Mussolini a salvat Italia de comunism, ceea ce azi ştim că nu a fost cazul. Frica de comunism era mare şi plauzibilă la începutul anilor 1920, iar Italia fusese scena unor ample demonstraţii şi greve conduse de socialişti. Dar explicația ţine de mai multe aspecte. Aș începe prin a spune că Iorga a fost un intelectual care se simțea chemat să conducă, să înfăptuiască lucruri măreţe. Apoi, a fost şi un intelectual tiranofil, care tânjea după proximitatea puterii, atât acasă, cât şi dincolo de hotare. A acceptat şi mesianismul altor lideri așa-zis providențiali ca Iosif Pilsudski. Iar atunci când a reuşit să stabilească şi o relație personală cu aceştia şi a ajuns chiar să fie onorat şi curtat, așa cum s-a întâmplat în cazul regimului fascist italian, lucrurile s-au complicat. Vulnerabilitatea lui Iorga a venit din veşnica sa oscilare între a accepta şi a respinge societatea în care a trăit. Dintr-o astfel de alegere fundamentală decurg toate deciziile ulterioare ale oricărui om care gândeşte politic, spunea Raymond Aron. Asta se vede limpede şi în cazul lui Iorga. Pe de o parte, istoricul român a fost parte a sistemului politic mai toată viața. Pe de altă parte, a apelat la o retorică antisistem ori de câte ori se simţea exclus sau îşi pierdea răbdarea. Iorga a acţionat în politică emoţional, capricios, nerezonabil, astfel încât, deși aproape tot timpul prezent în toiul evenimentelor, s-a însingurat. S-a reorientat după 1918 spre exterior şi, mai ales, spre Italia, pe care a dorit-o prezentă cultural în România şi influentă politic în Balcani şi în Europa, alături de România şi, la modul ideal, Franţa, şi în detrimentul ruşilor sau al germanilor. A visat să fie el cel care contribuia decisiv la această apropiere. Nu s-a oprit nici după venirea la putere a lui Mussolini, ba dimpotrivă, înţelegând că era necesar să laude regimul ca să devină un interlocutor al acestuia la Bucureşti şi să contracareze sprijinul fascist pentru agenda revizionistă a Ungariei post-Trianon. Consumat de o vanitate pe măsura personalităţii sale excesive, Iorga s-a simţit menit să conducă România spre o renaștere națională, să o modeleze moral. Asta a ales să vadă și în Italia lui Mussolini: o redeșteptare a energiilor latinităţii, promisiunea unui destin istoric care să reînvie gloria vechii Rome şi să salveze Italia de la presupusa decadenţă adusă de moderrnitate. În dictatorul fascist Iorga a ales să vadă atât o excepție, cât şi personificarea unei tradiţii medievale italiene. Pare să fi fost realmente fascinat de forța, vitalitatea, eficiența, magnetismul pe care le proiecta Mussolini.

Şi cum Iorga a ezitat între moderație și radicalism, între democraţie şi autoritarism, a fost nevoit să facă un slalom interesant pentru a legitima fascismul italian, dar nu şi pe cel românesc sau german: respinge violența și dictatura la el acasă, dar le justifică pe cele aplicate de regimul fascist în Italia; îi condamnă pe imitatorii români sau germani ai fascismului precum Codreanu sau Hitler, dar îl singularizează pe Mussolini ca unic dictator genial, superior moral şi intelectual tuturor celorlalți. Pentru un lider fanatic şi revizionist pentru Hitler, decis să redea Germaniei o poziţie hegemonică în Europa, Iorga nu avea toleranță. I se părea periculos pentru pacea europeană și deplora că un popor de înaltă cultură precum cel german se lăsa condus de un astfel de lider. Nu putea concepe nici cum un tânăr lipsit de idei, experienţă sau realizări precum Codreanu, pe care îl considera un impostor agresiv şi un fanatic, putea aduna atâţia adepţi.

„Promisiunea lui Mussolini a fost abil exportată de propaganda fascistă și a rezonat cu multe spirite ahtiate după ceva nou, ceva eroic”

Cum vă explicaţi admiraţia pe care şi o parte din lumea bună a epocii – intelectuali, politicieni democraţi – a avut-o pentru Mussolini? În carte amintiţi nume ale unor oameni care s-au lansat în caracterizări elogioase la adresa lui Il duce: „Thomas Mann care l-a calificat drept «semizeu», arhiepscopul de Canterburry a văzut în el, la un moment dat, «singurul gigant din Europa», iar Churchill, la rândul său, l-a omagiat drept «noul Cezar al secolului XX şi cel mai mare legislator în viaţă. Dar adepţii convinşi ai cultului Ducelui l-au aşezat pe Mussolini în compania marilor personalităţi ale istoriei: Alexandru Cel Mare, Cezar, Socrate, Platon, Machiavelli, Napoleon sau Garibaldi. Mai inventiv, poetul Ezra Pound l-a asemănat pe Duce cu Thomas Jefferson şi chiar cu Brâncuşi (ca «sculptor de oameni») (…) Amintim şi câţiva dintre intelectuali care l-au admirat, măcar o vreme, pe dictatorul fascist: Nae Ionescu, Mihai Polihroniade, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Vulcănescu, fraţii Haig şi Arşavir Acterian şi chiar Mihail Sebastian”. Nu avea pe atunci autoritarismul mussolinian conotaţia pe care o are azi?

Eu consider fascismul italian mai mult decât un autoritarism. Regimul lui Mussolini a fost un proiect de esență totalitară ca intenţie, chiar dacă a fost incomplet realizat. A fost fără îndoială mai puţin sângeros decât cel nazist, dar şi-a propus să controleze viețile indivizilor și să transforme radical societatea.

În ecuația fascinaţiei exercitate de Duce asupra contemporanilor săi, inclusiv a unor intelectuali de marcă români şi europeni au contat mai ales câteva aspecte. Pe primul loc aş plasa contextul politic tulbure de după Primul Război Mondial, dominat de disprețul pentru democrație şi de frica de comunism. Faptul că fasciştii au folosit violența ca mod de a se impune în competiția politică nu a părut atunci prea grav elitelor tradiţionale din Europa. Lumea postbelică era obişnuită cu violenţa. Hărțuirea rivalilor politici părea doar o ieşire în afara procedurilor democratice pentru a se pune capăt dezordinii şi lipsei de autoritate a statului. Instabilitatea politică prin care trecuse Italia între 1919-1921, cu sentimentul umilirii la Conferinţa de Pace, cu numeroase greve ale socialiştilor și confruntările sângeroase cu fasciştii, i-a făcut pe mulți străini să respire uşurați la gândul stabilizării acesteia. Apoi, în ochii celor care au privit cu admirație spre Roma a contat şi faptul că acest lider de mână forte era cu adevărat carismatic și cu talent oratoric. Mussolini a promis italienilor că vor lua parte la un proiect epocal de regenerare spirituală, cu scopul regăsirii măreţiei naţionale. Pentru mulţi intelectuali idealişti, această promisiune era seducătoare, îndrăzneață, era o invitație la crearea unei lumi noi şi a unui om nou, un refuz al modestiei, mediocraţiei și lentorii democrației şi, desigur, o alternativă la utopia comunistă. Promisiunea lui Mussolini a fost abil exportată de propaganda fascistă și a rezonat cu multe spirite ahtiate după ceva nou, ceva eroic, ceva care părea să garanteze în același timp restabilirea unui paradis pierdut şi construirea unui viitor spectaculos. Atât în Europa, cât şi în America (ba chiar mai ales în SUA) Mussolini a beneficiat mai ales în anii 1920 de imaginea unui dictator pragmatic, capabil să restaureze ordinea şi autoritatea, să ofere claritate morală, să găsească soluţii îndrăzneţe şi rapide la probleme îndelung amânate. Italia fascistă a părut să deruleze până la venirea la putere a lui Hitler cel mai atractiv și îndrăzneţ experiment politic postbelic anticomunist: o revoluție ultranaţionalistă, dar de natură conservatoare, care respecta instituţiile tradiţionale precum monarhia şi Biserica Catolică, dar aducea la putere o nouă elită, tânără, eroică, decisă să reorganizeze radical statul şi societatea.

O parte dintre intelectuali au fost atrași de toate acestea, de tot ceea ce fascismul italian promitea că reprezintă. Deși am vrea să găsim la marii creatori numai alegeri raționale sau luminate, în fapt, ei pot fi la fel de bine atrași de lideri mesianici ca şi ceilalţi oameni. Putem vorbi chiar despre o înclinație a unei părți a intelectualilor către utopie şi tiranofilie.

 

De ce?

Dintr-o mulţime de motive, mergând de la dorinţa de a influenţa societatea şi de a obţine recunoaştere și până la naivitate, setea de ideal, de puritate, de privilegiere a ideilor în detrimentul oamenilor, a extraordinarului în locul mediocrităţii. Cele mai multe dintre elitele contemporane care l-au admirat pe Mussolini au făcut-o ocazional sau o vreme. Percepția asupra fascismului şi admirația pentru Mussolini va fi alta în anii 1930, alta după venirea lui Hitler la putere sau după războiul italian din Etiopia (1935-1936) şi, mai ales, o cu totul alta după alianța Italiei fasciste cu Germania nazistă și intrarea în război. Puţini au fost cei care s-a pus până la capăt în slujba fascismului italian precum poetul Ezra Pound. Principalii ideologi ai extremei drepte româneşti – Nae Ionescu, Nichifor Crainic – şi-au exersat admirația pentru un lider providenţial pe Mussolini înainte să o facă față de Hitler sau Codreanu. Alți intelectuali ca Mihail Sebastian l-au admirat pe Duce doar punctual, reacţionând față de o anumită iniţiativă. Cert este că numeroși intelectuali români şi străini l-au admirat, în diferite momente, pe Mussolini şi au crezut sincer în capacităţile sale de a transforma Italia. Unii au crezut că soluţiile nu puteau veni decât de la asemenea lideri providenţiali, fără să ia în calcul că aceştia nu demonstraseră nimic înainte decât retorică înflăcărată, cinism şi un comportament violent. Înainte deci de venirea la putere a lui Hitler, pe durata unui întreg deceniu, Mussolini a părut Eroul politic care arăta cea de-a treia cale: un dictator benign care învinsese comunismul şi care eliminase o democrație putredă pentru a restaura ordinea şi a construi o Italie modernă, disciplinată, solidară, prosperă și mândră.

 

„Până la finalul anilor ’30 Iorga a refuzat să creadă că fascismul italian putea fi o ameninţare pentru pacea europeană”

Citez din nou din volumul dumneavoastră: „Atractivitatea şi viteza de propagare a modelului italian au depăşit orice aşteptare. Iorga, cu siguranţă, nu şi-ar fi putut imagina o asemenea evoluţie când salutase victoria fascismului italian şi, cu siguranţă, nici ceilalţi decidenţi politici. Elitele tradiţionale au fost puse curând în faţa unor noi întrebări despre fascism: era acesta o armă împotriva extremei stângi sau era şi o ameninţare în sine?”. Să-şi fi pus Nicolae Iorga întrebarea aceasta în partea a doua a anilor ’30, când s-a produs dezvrăjirea sa de fascismul mussolinian sau alta a fost cauza?

În carte mă refer la anii de început ai fascismului, când Iorga a privit cu bunăvoinţă venirea fascismului italian la putere fără să se aştepte ca, în următoarele luni, să audă deja de mici grupuri de tineri şi ofițeri români care se revendicau de la reţeta lui Mussolini şi care visau la un marş asupra Bucureştiului.

Până la finalul anilor ’30 Iorga a refuzat să creadă că fascismul italian putea fi o ameninţare pentru pacea europeană. Deşi dovezile cabundau – bombardarea insulei Corfu, subordonarea economică a Albaniei, sprijinul pentru terorismul croat şi pentru revizionismul maghiar – istoricul a preferat să ignore ceea ce contravenea imaginii constructive pe care el i-a creat-o lui Mussolini la Bucureşti. Nu ştim cât credea din ce susţinea public, însă public minimaliza agresivitatea Italiei fasciste în plan extern şi cataloga drept retorică ambiţii revizioniste şi expansioniste ale acesteia. Dacă Mussolini făcea o declarație belicoasă, în opinia lui Iorga asta era doar ca să braveze, nevoit fiind să întreţină imaginea unui dictator ferm. La momentul testului suprem, al războiului italian în Etopia, Iorga a justificat colonialismul fascist în termenii unei misiuni de civilizare și de restaurare a gloriei vechii Rome. A dat chiar vina pe puterile occidentale, Franţa şi Marea Britanie, că nu îi cedau Italiei părţi din posesiunile lor coloniale pentru a o împăca și a evita astfel o alianţă între Hitler şi Mussolini. Iorga nu a considerat că nazismul ar fi asemănător cu fascismul italian şi că ar fi, deci, o ameninţare în sine până nu a avut dovada clară a noncombatului: anexarea Austriei în 1938, a cărei independență fusese garantată anterior de Italia fascistă. Dezvrăjirea lui Iorga, cel puţin la nivel public, s-a petrecut iremediabil după această lovitură fatală dată ordinii europene.

 

Cum l-aţi defini, într-un portret succint, pe Nicolae Iorga privindu-l prin lumina acestor dezvăluiri pe care le faceţi?

Reconstituirea mea surprinde un capitol incomod din biografia sa politică, aşa că portretul nu poate fi decât unul fără filtrele luminoase și tușele elogioase cu care suntem obişnuiţi. Iorga se arată un intelectual public şi un om politic permanent dezamăgit că nu reușește să-şi educe contemporanii, să modeleze societatea, să se impună ca lider politic, ca reformator moral şi nici măcar ca „filosof al regelui”, pe lângă Ion I. C. Brătianu, regii Ferdinand şi Carol al II-lea. Urmărit de spectrul eșecului politic, Iorga pare mai tot timpul nehotărât în privinţa gradului de radicalism cu care să critice sistemul politic și al răbdării pe care să o aibă față de transformarea societăţii prin educaţie, muncă, evoluție organică. În acelaşi timp, Iorga se dovedeşte un om politic conservator cu simpatii autoritare care, dintr-o uriașă vanitate, din naivitate, iubire față de Italia, tiranofilie şi mesianism, îşi suspendă spiritul critic când vine vorba de Mussolini. Făcând asta, el produce un dublu discurs prin care justifică crima de stat, cenzura, imperialismul şi promovează dictatura, mesianismul, antiparlamentarismul. Acestea sunt lucruri pe care altfel le condamna şi pe care susţinea că nu şi le dorea deloc la Bucureşti. În relația specială pe care o construieşte cu Italia şi, apoi, cu Italia fascistă, Iorga s-a rătăcit intelectual şi moral, trezindu-se în fața unor realităţi neplăcute pe care le până atunci le justificase sau ignorase. Povestea reconstituită de mine cred că doar evidențiază mai bine câteva din contradicțiile majore care l-au definit pe intelectual public şi omul politic Iorga.

„O societate modernă care vrea să nu recadă în extremism nu se poate clădi pe idealizări, ci pe o recuperare onestă a trecutului”

Suntem la peste 85 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga. Cum explicaţi faptul că acest volum, prin care arătaţi şi o altă faţă a marelui istoric, stârneşte reacţii virulente la adresa dumneavoastră? Le-am citit pe reţelele de socializare la texte care semnalau apariţia cărţii, unele chiar agresive…

Îmi dau seama că subiectul trezește emoţii puternice, de aici şi reacţiile. Este sugestiv că cei care mă jignesc afirmă clar că nici nu sunt interesaţi să vadă ce scriu în carte. Or cu oameni care nu sunt curioși, ci ştiu ei mai bine exact cum stau lucrurile, nu poți intra într-un dialog civilizat. Pe mine mă interesează cum va fi primită de oamenii rezonabili. Convingerea mea este că o societate modernă care vrea să nu recadă în extremism nu se poate clădi pe idealizări, ci pe o recuperare onestă a trecutului. Iorga are un statut al lui bazat pe contribuții reale în multe domenii, pe care cartea mea nu o să îl schimbe și nici nu mi-am propus asta. Însă Iorga a fost un om, nu o icoană şi trebuie privit cu multă luciditate. În Iorga găsim şi o erudiție copleşitoare, dar şi seminţe ale răului: un discurs al urii la adresa clasei politice, o critică dură a parlamentarismului şi, mai ales, un antisemitism recurent, care revine în forță, cu o doză mare de agresivitate, exact când numai de el nu mai era nevoie, între anii 1937-1940. Găsim în același timp și opusul acestor poziții. Iar asta pentru că istoria, în general, este exact ca viața noastră de dincolo de ecrane şi de reţelele sociale: nu este un album cu fotografii perfecte, ci o poveste ce merită spusă cu toate imperfecţiunile ei şi cu toate nesăbuinţele oamenilor din trecut. Iar cei care vor să înţeleagă asta nu se tem să o facă, chiar şi când e inconfortabil.

 

„Când frica şi nesiguranța domină o societate, ea va prefera ordinea şi autoritatea în locul libertăţii”

Care sunt punctele de convergenţă între mesianism, naţionalism şi fascism?

Mesianismul a alimentat atât naționalismul, cât şi fascismul. Mesianismul este despre un „mesia” care vine şi salvează comunitatea din starea în care se află. Naționalismul a sacralizat politica și a încorporat diverse idei religioase, printre care şi credinţa că naţiunea are o misiune istorică a ei, dar şi cultul romantic al Eroului. Panteonul naţional de eroi a fost format, încă din secolul al XIX-lea, din figuri istorice din perioada antică sau medievală a căror glorie trebuia să inspire, să mobilizeze şi să coaguleze naţiunea. Fascismul a fost un ultranaţionalism (deci o formă extremă de naţionalism) care a preluat ideile romantice despre națiune, despre misiunea divină a acesteia şi necesitatea de a o mântui printr-o acţiune radicală, sub bagheta unui lider providenţial. Izbăvirea în cheie fascistă este o metaforă, un eufemism pentru răul absolut: purificare etnică, religioasă etc. Convergenţa a fost amplu documentată de istoricul Constantin Iordachi în studiile sale despre Mişcarea Legionară, care a urmărit continuitatea dintre naţionalismul de secol XIX şi fascismul românesc pornind de la discursurile romantice despre renaştere, regenerare, providențialism şi mântuire.

 

Mussolini, Hitler, la noi Corneliu Zelea Codreanu, au fost percepuţi drept salvaţionişti, figuri mesianice. Asta să îşi fi dorit oamenii în anii ’20-’30 ai secolului trecut, dat fiind contextul socio-economic-politic al vremii, sau li s-a indus, printr-o abilă propagandă, nevoia de lideri providenţiali?

Cred că nevoia de figuri mesianice care să vină să ne izbăvească este, la origine, o formă de căutare a sacrului. Avem nevoie de idoli pe care să îi venerăm, de personificări ale virtuților în care să credem atunci când nu mai ştim în ce să credem, de soluţii miraculoase care să ne vină sub forma unui om ales. O asemenea nevoie este una profund religioasă, iar în momente de criză – cum au fost anii 1920-1930 – ea este mai acut resimţită în societate tot așa cum nevoia de alinare a unui om este mai pregnantă când este bolnav. O propagandă iscusită face diferenţa, iar perioada interbelică a cunoscut atât o diversificare a mijloacelor tehnice – presă, radio și chiar și cinematografie – cât şi o rafinare a metodelor care au permis construirea unui cult al personalităţii pe scară largă. Mussolini a înţeles rolul propagandei şi a fost obsedat de modul în care o putea utiliza. Intensitatea şi graba cu care s-a pornit promovarea regimului pare chiar şi azi remarcabilă. La doar câteva luni de la venirea la putere, în februarie 1923, Iorga constata cum tarabele, vitrinele şi piețele erau deja împânzite cu imagini cu Mussolini şi produse marcate cu simboluri fasciste. În istorie au fost mulți mesia închipuiți, dar cei care au reușit să se impună au venit la timpul potrivit, într-un moment de haos şi de zdruncinare a reperelor, și au făcut uz de toate mijloacele disponibile să ocupe scena. Nu orice context poate fi exploatat pentru a crea o atmosferă apocaliptică, un moment de urgență care să necesite măsuri extraordinare şi lideri providențiali.

 

Dar azi, cum explicaţi nevoia de figuri mesianice – exprimată de un public destul de numeros?

Căutarea sacrului, de care am vorbit, este o constantă a oamenilor. Discursul mesianic poate prinde de fiecare dată când o societate trece printr-o perioadă de criză profundă pentru că el răspunde unor nevoi psihologice, sociale, culturale pe care le resimţim: de sens, de apartenenţă, de conectare. Valurile de imigranţi din ultimele decenii, pandemia şi șocul ei economic, războaiele, revoluția AI rămân de neînţeles pentru majoritatea oamenilor. Când frica şi nesiguranța domină o societate, ea va prefera ordinea şi autoritatea în locul libertăţii. Iar oamenii au nevoie să li se spună o poveste convingătoare despre ceea ce trăiesc. Discursul mesianic asta face, ne oferă ceva grandios, eroic, romantic în care să credem. Iar lipsa de educație, de încredere în autorităţi, inegalităţile sociale, anxietatea identitară în fața migraţiei asigură un teren fertil pentru asemenea discursuri populiste. Sigur că am vrea să avem mai mulți sau numai cetăţeni educați în spiritul democrației liberale care să creadă în valori, reguli şi instituţii indiferent de context, nu în gogoşi populiste, însă realitatea ne arată că soluțiile mântuitoare sunt mai seducătoare. Un lider mesianic promite ordine, siguranță, „curăţare”, de obicei morală, şi propune explicații care simplifică fenomenul politic în categorii uşor de identificat (bine versus rău, noi versus ceilalţi, luptă versus inerție, puritate versus corupție etc.). El vine cu promisiuni salvatoare care sunt cu atât mai fantasmagorice cu cât incertitudinea, corupția şi sărăcia sunt mai răspândite. Când ne lasăm problemele pe seama unui lider înzestrat cu presupuse calităţi excepționale, imaginându-ne că va găsi soluţii magice la probleme complicate, nu facem decât să refuzăm să ne asumăm partea noastră de responsabilitate, individuală, în rezolvarea lucrurilor.

 

„Naţionalismul este una dintre cele mai dinamice şi mai adaptabile ideologii politice”

Există diferenţe între naţionalismul de secol XX şi naţionalismul din zilele noastre? Sau, altfel spus, mai are, azi, justificare naţionalismul?

Naţionalismul ca atare este despre același lucru – sentimentul de apartenenţă la o naţiune distinctă – dar contextul este, firește, mereu altul. Nu doar de la secol la secol, dar şi de la ţară la ţară, de la un actor politic la altul. Naţionalismul este una dintre cele mai dinamice şi mai adaptabile ideologii politice, manifestându-se diferit în funcţie de contextul politic şi social al fiecărei comunităţi. Naţionalismul a făcut casă bună până şi cu regimurile comuniste, aşa cum ştim. De aceea, el îşi găseşte adepți oricând şi oriunde. Sigur că putem spune că el era mai justificat la momentul la care românii, de exemplu, aveau nevoie de o platformă politică de opoziţie în jurul căreia să se solidarizeze pentru a-şi obţine emanciparea de sub imperii. Şi că azi naţionalismul nu se mai potrivește lumii interconectate în care trăim pentru că tinde, la bază, să fie orientat spre rivalitate, superioritate şi excludere. În același timp, nu cred că avem deocamdată o conştiinţă cosmopolită care să îi ia locul. De aceea, mă tem că naţionalismul va rămâne cu noi încă multă vreme de acum încolo pentru că este uşor de instrumentat împotriva duşmanilor interni şi externi. Există mereu lideri populişti care să îl alimenteze prin exploatarea fricii de schimbare şi demonizarea „celuilalt”, fie că el s-ar numi globalizarea, UE, imigranţi, vaccin ş.a.m.d.

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---