Interviu Cristian Pătrăşconiu
Ion Caramitru. Viril și fragil – pe scenă, către inima poeziei

Foto: UNITER

Acesta este unul dintre ultimele interviuri date de Ion Caramitru. El a fost publicat în luna ianuarie a acestui an, în revista România Literară.

 

„Eminescu  a dus limba română, ca structură și limpezime, pe culmi nemaiatinse până la el”

Cum se găsește, domnule Caramitru, tonul, vocea pentru poezie? Cum ați găsit dumneavoastră această voce?

E o întrebare cu aparență tehnică. Ca și cum trebuie să cauți într-un clasor sau într-un fel de arhivă de timbre. De timbre vocale, vreau să spun…Dar e, cred, vorba de altceva, de fapt. Mai precis: de o aplecare către un anume stil, de un anume mod de expresie a limbii – lucru care, pe mine, mă interesează din mai multe puncte de vedere. În primul rând, profesional – pentru că, actor fiind la bază, instrumentul meu de expresie și, în același timp, instrumentul de cunoaștere este limba literară. În plus, mai este și ceea ce am moștenit din familie; și aceasta, nu e de ici-de colea. Mama mea era îndrăgostită de poezie. Țin minte că, la un moment dat, în afară de Eminescu – pe care îl cunoștea bine –, se îndrăgostise de poezia lui Arghezi. Și într-o zi mi-a mărturisit că, după ce l-a cunoscut și l-a văzut cum arată, i-a trecut. Asta, așa, ca o glumă…Așadar, eu am auzit poezie încă de copil, în casă. Și poezie românească, și poezie în dialectul aromân; de fapt, nu numai poezie, dar și muzică din folclorul aromânesc. În familia mea toți cântau; și sora și frații mamei, și tata, și bunicul; la noi în casă era întotdeauna o bucurie când se adunau – totul se termina cu cântece și cu rostiri de poezie.

 

Acestea sunt, ca să zicem așa, „pietrele de hotar”…

Mai apoi, în perioada de liceu, am avut noroc de un mare profesor. Un profesor de limba română, pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale cred. Era împătimit de poezia lui Eminescu, în special; în chema Vladimir Dogaru, venise din război fără un picior, avea un picior de lemn, era înalt, impresionant ca alură, purta păr lung ca Eminescu. Avea un cult al lui Eminescu, a și scris cărți despre el; când ni-l preda, avea o aură anume. Ceea ce a rămas de la el în mine a fost ideea și, până la urmă, realitatea că Eminescu rămâne la originea frumoasei limbi românești pe care o vorbim astăzi. Ulterior, căutând la rândul meu să mă apropii de origini, mi-am dat seama că poezia de până la Eminescu era, de asemenea, una importantă – mai ales politic, o poezie conjuncturală, patriotică, implicată. Și ceea ce am descoperit, și de atunci mă tot documentez, e că Eminescu, făcând studii de limbă germană, îndreptându-se spre cultura și filozofia germană, a dus limba română, ca structură și limpezime, pe culmi nemaiatinse până la el.

Așadar, având încă din copilărie și din școală un anume, și mare, respect pentru poezie, nu a fost greu, când m-am hotărât să dau examen la Institutul de Teatru, să-mi dau seama că preocuparea cea mai importantă pe care poți să o ai ca slujitori ai limbii, cum suntem noi de principiu, e să ne ocupăm de poezie. Nu e mai puțin adevărat că natura aceasta a actorului – care e, de cele mai multe ori, confundat cu o paianță sau cu un saltimbanc atunci când nu convine; să ne amintim că, atunci când cineva vrea să atace un actor adevărat, îi spune „ești un actoraș”, iar când vor să ridice în slavă un politician, îi spun că e un „mare actor politic” –, are nevoie de o anume convenție. A fi actor înseamnă a avea o rațiune de a fi; ei, rațiunea de a fi a unui actor e de a propune o convenție.

 

Din nou: un fel de piatră de hotar!

Convenție este, aș spune, secretul teatrului, până la urmă. Spre exemplu: un individ se urcă pe un maldăr de scânduri și ține un discurs cuiva care e dispus să îl asculte. El nu poate vorbi de unul singur, decât dacă e nebun; dar, nefiind nebun, îi trebuie public și atunci propune o convenție – poate folosi cuvintele lui, în încercarea de a convinge acel public sau, și aici e elementul central al convenției, poate folosi cuvintele altuia sau ale altora în încercarea de a-și convinge publicul și, în felul acesta, devine un intermediar. La rândul lui, cel care îl ascultă știe că acel om care e pe maldărul de scânduri e un intermediar. Amândoi – și cel care vorbește de pe scenă, și cel care ascultă ce e pe scenă – se supun unei convenții. Cel care ascultă vine să asculte – un subiect, o temă, o problemă, un autor. Cel care e cu doi metri mai sus, pe scenă, spune acel text, nu îl spune ca și cum ar fi autorul lui prim, are și el un discurs asupra acelui text. El, cel de pe scenă, adaugă prpriul discurs necesar înțelegerii și bucuriei întâlnirii cu cineva care e dispus să îl asculte.

 

„Pe scenă, eu spun poezie”

Așadar, punctual: dumneavoastră, în raport cu poezia, ce faceți când sunteți pe scenă? Care e verbul adecvat cu privire la ce faceți acolo: recitați, spuneți, rostiți, interpretați o poezie?

A recita e un verb care pe mine mă disperă. Îmi e mult mai drag să zic că, pe scenă, eu spun poezie. A spune poezie înseamnă și a spune ceva anume. A recita, dacă ar fi să o luăm așa, grosso modo, înseamnă a cita din nou. A readuce la lumină ceva care, până acum a fost închis undeva. Sigur că și acesta e un gest artistic. Însă „a spune poezie” înseamnă a înțelege poezie, a te confrunta cu ea, a extrage din ea ceea ce ți se pare fundamental, a transmite și emoția ta legată de acel discurs poetic. În plus, și într-un registru metaforic, dacă privim lucrurile „ca într-un tablou”, îmi imaginez poetul având o noapte inspirată, fierbinte, creativă, în care pune mâna pe creion și scrie, emoționat, poezia care îl bântuie. Are un „sâmbure” fierbinte pe care îl folosește, lasă textul să se mai așeze, îl mai șlefuiește puțin, trimite textul la tipar și poezia apare într-o carte sau într-o revistă. Păstrând registrul metaforic: poezia a înghetaț în pagină.

 

Și cel care o spune pe scenă, vine și…

încălzește din nou, da. Vin eu sau vine un coleg de-al meu, o găsește în carte, o citim, ne emoționăm și, spunând-o, facem drumul invers: de la poezia înghetață, spre miezul ei fierbinte. „Topesc”, să zic așa, poezia spre origine. Mă întorc la ea, dar încălzind-o cu mine însumi. Mai mult: când mi-a deveni apropiată, e momentul când poezia a devenit și a mea.

 

„În interpretarea mea se vedea arivistul de profesie Adrian Păunescu”

A spune o poezie e, pe undeva, a rescrie o poezie?

Se poate spune și așa ceva. Am avut un conflict deschis în comunism cu Adrian Păunescu – un poet pe care aș putea spune că eu l-am descoperit primul pentru scenă. Într-o vară, am descoperit pe o tarabă volumul său de debut; l-am luat, am citit și, student fiind, spuneam din acea poezie pe la cluburile studențești. La un moment dat, Păunescu m-a căutat; auzise că e unul care îi spune pe scenă poeziile. Un timp, am întreținut cu el, pe partea aceasta, o relație oarecum amicală. Mai apoi, a intrat în politica aceasta comunistă; să nu uităm că, la un moment dat, a candidat la unul dintre Congrese și pentru a fi membru în Comitetul Central. Pe mine a continuat să mă cultive. Ei bine, la un moment dat m-a chemat și a insistat să vin, spunându-mi că vrea să fondeze un cenaclu. A avut o seară, când m-a rugat pe mine să vin și să spun Eminescu, la sala Studio a Teatrului Național care era în vremea aceea în Piața Amzei. Eu nu am știut că era chiar lansarea Cenaclului „Flacăra” și că în sală erau toți tovarășii UTC-ului, toți tovarășii care urmau să îi dea aviz. Am spus două poezii de Eminescu și s-a cerut un „bis”. Și eu am zis: nu mai spun Eminescu, spun un poem scris de Adrian Păunescu, în tinerețea lui poetică. El s-a uitat cam strâmb la mine, a propos de definiția asta. Eu nu aveam în minte ceva care să îl jignească; am spus poemul Un om pe niște scări. În interpretarea mea, e adevărat, se vedea arivistul de profesie – care era, mai mult sau mai puțin, chiar el însuși. A fost un succes cum am spus eu poezia, el s-a supărat, a ținut un discurs lung, ambiguu, a propos de cinismul interpretului care își bate de joc de autor și a încheiat spunând că îi pare rău că eu nu scriu poezie, ca să mă recite el, pentru a vedea atunci ce simte un autor care e „trădat” de interpret. Atunci eu mi-am adus aminte că la Bulandra, unde lucram, era un colectiv de figuranți care avea un șef. Aronescu îl chema; scria și el poezie-fluviu, neînsemnată. El rămăsese celebru la noi cu două versuri – am povestit atunci tot contextul și am spus aceste versuri: „O fi mare Eminescu / dar e bun și Aronescu”. Păunescu a venit la mine, la final, în culise și era să ne luăm și la bătaie; din acel moment, s-a rupt totul între noi.

 

Deci l-ați „rescris” pe Păunescu…

Din acest motiv am povestit întâmplarea de mai înainte. Cel care spune poezia, o reface cumva. Sigur că există și o anume frumusețe în sine de a spune poezia, cu o voce frumoasă. Dar pe mine, dacă e să fac o analiză mai adâncă, mă interesează ceea ce nu e scris în poezie.

 

„Sunt seri în care, cum spun francezii, Micul Dumnezeu coboară pe scenă”

Cum ajungeți la o poezie, la ceea ce e adânc în ea? Se poate intra oricum într-o poezie?

Nicidecum. Nu se poate intra oricum într-o poezie și nu orice poezie te poate incita. Ea se învață. Sunt mai multe trepte pe care trebuie să le cobori ca să ajungi la ea. O descoperi, apoi o citești, dar nu e destul. Chiar și cu glas tare dacă o faci. Ești abia la jumătatea drumului. A o spune înseamnă să o asimilezi, să îți intre în ființă, să o ai în memoria afectivă, să o aduci spre tine, înseamnă să te cunoști pe tine însuți. De când sunt înpătimit de Eminescu, mă cunosc mai bine pe mine însuși. De fapt: spunând poezie, intrând într-o poezie, vorbești cu tine însuți. Aceasta duce și la o surpriză pe care o ai, de cele mai multe ori pe scenă: sunt seri în care, cum spun francezii, Micul Dumnezeu coboară pe scenă. Sunt seri de grație și, pentru acestea, poezia joacă un rol foarte important. Mai mult: deși un text se poate spune în zeci de seri, în sute de seri – am avut spectacole pe care le-am jucat și opt ani sau zece ani – niciodată nu repeți aceleași lucru când îl spui pe scenă.

Foto: UNITER

 Cum e timpul acela când, pe scenă, dumneavoastră spuneți poezie? Cum ați caracteriza acel timp?

Tot de un actor e vorba și de sentimentul timpului pe care îl are un actor pe scenă. Când spui poezie și ești singur pe scenă, sau când spui un monolog ori cânți de unul singur ești în cea mai fragilă situație posibilă; ești tu cu tine însuți, ești dezbrăcat de toate. Nu ai la îndemână, ca instrument și ca energie, decât propria ta minte. Mintea ta și propriul tău interes de a spune celor ceva celor care ascultă. Un filozof stă acasă și scrie, filozofează. Mintea lui e răvășită de gânduri, le pune în ordine și naște o teorie. Aici, pe scenă, e exact invers: teoria pe care am învățat-o trebuie să o părăsesc și să mă las furat de impetuozitatea ideilor pe care vreau să le explic, să te transmit, să le transfer. Fie că sunt ale mele – spun poeziile scrise de mine sau cântecele compuse de mine –, fie, fapt mai interesant, pe ale altora. Fac o mică paranteză: am cunoscut foarte foarte puțin poeți care își spun poeziile bine când sunt în public. De cele mai mult ori fie sunt comici, încercând energii și patos inutile, fie sunt complexați că trebuie să spună o poezie. Ei, în situația în care ești atât de singur, în fața unui „animal” cu atâția ochi în sală, care te urmăresc ca la un microscop, tu ai de spus ceva, ai de transmis o idee, trebuie să îmbraci cu propria ta inteligență ceea ce ai descoperit ca fiind prețios. Cam așa e pe scenă. Nici eu nu știu să spun până la capăt cum e, să definesc ce e acolo, pentru că intervine ceva care e nedefinit, intervine ceva care ține de ”Le Petit Dieu”.

 

„Sunt dezamăgit, chiar oripilat uneori de excesul de poezie în vers alb”

Ca să spuneți poezie pe o scenă, de ce aveți neapărat nevoie? Care sunt „ancorele” inevitabile?

Trebuie să merg în „atelierul” meu de creație. Deși Eminescu e un caz, eu nu colecționeaz poeți, eu colecționez poezie. Cumpăr cam tot ce apare, foarte multe cărți de poezie, încerc să fiu la curent cu ce e poezia acum, sunt dezamăgit, chiar oripilat uneori de excesul de poezie în vers alb al unor poeți care nu mai sunt obsedați de descoperirea frumuseții limbii, cum a făcut Eminescu. Îmi vine, în timp ce vorbim, în minte versuri de Eminescu, versuri de un modernism incredibil. Iată: „Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi”. E o suită formidabilă de sonorități aici care se adaugă, cum să spun, nașterii universului. A propos de întrebarea dumneavoastră: nu trebuie să fiu neapărat pe scenă. Ce mă mobilizează? Propriile mele descoperiri din poezie, pe care vreau să le transmit, pe care vreau să le fac tangibile…

 

„Shakespeare nu cred că va fi vreodată depășit de nici un alt autor, oricât de genial ar fi acesta”

Eminescu sau Shakespeare, domnule Caramitru?

Amândoi. Normal. Amândoi sunt enorm de importanți pentru mine. Aici, dacă am un regret – și, de fapt, nu e numai regretul meu – Eminescu are și proză, proză pe care o spun uneori pe scenă, însă teatrul său e de nejucat. Din păcate. E într-un limbaj arhaic, nu e psihologizat cât ar trebui, nu e vorbit, ținând cont de natura personajelor, așa cum e la Shakespeare. Shakespeare – care nu cred că va fi vreodată depășit de nici un alt autor, oricât de genial ar fi acesta – a reușit o apropiere organică între poezie și proză. Proza lui dramatică e plină de poezie. Personajele lui sunt realiste, dar sunt și magice. Lupta pentru putere, în teatrul lui Shekaspeare, este plină de poezie. Merge până acolo încât frizează, aș spune, imposibilul – cea mai incredibilă scenă shakespeariană e aceea în care Richard al III-lea o cucerește pe Lady Anne în fața catafalcului soțului acesteia pe care el l-a omorât; văduva care își duce bărbatul la groapă se întâlnește cu criminalul soțului, despre care știe care l-a omorât pe soțul ei, iar farmecul inteligenței lui Richard al III-lea o cucerește și fizic, și psihic. Nu pare imposibil, nerealist, ci e perfect posibil, perfect realist în felul în care Shakespeare dezvoltă această scenă, aducând în ea toată încărcătura de psihilogie umană. Aici Shakespeare e imbatabil.

 

„Când ai învățat pe dinafară o poezie, ea intră în propria ta ființă, e a ta

Când ați vorbit despre a spune o poezie pe scenă sau despre a intra într-un rol, fără neapărat să numiți explicit, dumneavoastră ați vorbit despre tema aceasta a co-autoratului. Cum e să fiți co-autor împreună cu Eminescu, cu Shakespeare și așa mai departe?

Spre deosebire de întâmplarea cu Păunescu despre care am vorbit mai înainte, am trăit altele, și nenumărate, cu Nichita Stănescu – care era bucuros, aș spune chiar fericit de modul cum îi spuneam eu textele. Am făcut asta și în fața lui cu public, și în fața lui, doar noi doi fiind acolo. Îi spuneam ce am înțeles eu din poezia lui și ce mă interesează din poezia lui. Vreau, nu vreau, sunt silit de meseria mea și de natura mea intimă să mă separ de poet. Îi folosesc textul, îl exploatez în interesul meu. Adică: să scot în evidență ceea ce mi se pare mie expresiv, important. De foarte multe ori, și Nichita, și alți poeți cu care m-am întreținut pe tema asta mi-au spus: eu nu am vrut să spun asta, dar e extraordinar că spui dumneata asta. De ce se întâmplă miracolul ăsta? Poezia ocupă cel mai mic spațiu tipografic; pe o pagină poate să apară o poezie fie și de numai câteva versuri și care, să zic așa, să bată spre infinit. Ei bine, ca să poți ajunge la substanța aceasta de care vorbesc, trebuie să îți dai seama ce nu e scris în poezia respectivă, trebuie să ajungi la implicitul ei. Când pui acest implicit, când aduni metaforele și pe pui pe firul llogic al minții tale, se naște altceva. În acest sens, ești, normal, co-autor.

 

Care apreciați că e avantajul de a spune o poezie din memorie în comparație cu faptul de a o citi de pe foaie?

Diferența este enormă. Când ai învățat pe dinafară o poezie, ea intră în propria ta ființă, e a ta. E în bagajul tău de cunoștințe. E intrată în alambicul formelor tale de expresie; o ai, o scoți de acolo curată, organic înzestrată cu natura intimă a ființei tale și o spui. Când o citești, e un prag de cunoaștere; numai unul. Sunt câteva praguri ale apropierii de poezie. Unul e când răsfoiești cartea și citești poezia. Apoi, ai o senzație despre ea, o emoție, un interes. Mai apoi, și ca să verifici dacă ea corespunde pretențiilor tale de frumusețe sonoră, o citești cu voce tare. Și: ți-o citești ție cu voce tare. Dacă e pentru tine, îți vei spune: da, e o poezie pe care va trebui să o învăț și să o pun în „rafturile” mele intime. O citești cu voce tare, ca să o înveți, ca să adaugi acestei alchimii și sonorități, în așa fel încât memoria mea să fie pregătită să o accepte. Și ultimul prag: când o scoți în lume, când o spui publicului; o știi, o ai în posesie și o transmiți mai departe, o transferi publicului. Poezia e  a ta atunci; de cele mai multe ori, eu nici nu mai spun autorii poeziei, când sunt pe scenă – bși pentru că lumea ghicește imediat ale cui sunt, dar și pentru că acele versuri sunt, în acest chip subtil, făcute să fie cumva ale mele.

 

E mai greu de obținut acest reglaj fin, adecvat, pentru scenă când, în raport cu poezia, lângă voce mai e și muzica?

Da. Mecanismul e mai complicat, e mai greu de obținut armonia aceasta, dar uneori e mult mai valoros. Muzica potrivită adaugă mult în beneficiul poeziei și al unui spectacol.

 

Când știți că sună bine o poezie pe care o spuneți? Când știți că ați ajuns la acest sound adecvat de scenă?

Este simplu și complicat în același timp: așa ceva se întâmplă când simt, când sunt convins, când știu precis că am ceva de spus cu acea poezie. Când acea poezie devine instrumentul unei idei. O idee pe care îmi doresc să o exprim. Și când, odată spusă, simt pulsul publicului. Noi de pe scenă simțim, poate că avem chiar un simț în plus – al acestei apropieri de public.

 

Chiar aveam în minte să vă întreb ceva, poate intim, în acest sens: când spuneți pe scenă o poezie, cum anume îi vedeți pe oamenii din fața dumneavoastră? Îi vedeți, de fapt?

Sigur că îi văd. Îi simt interesați, îi simt bucuroși că, odată cu poeziile pe care le spun acolo, aud cea mai frumoasă limbă română posibilă – despre ea e vorba, până la urmă. Le văd și le simt uneori surprinderea de pe chip când ascultă o poezie pe care ei o știu, dar pe care eu o spun altfel, căreia eu îi găsesc sonorități aparte.

 

Dar ce simți mai acut: prezența fizică, să spunem conturul fizic al celor din sală sau mai ales vibrația lor?

Vibrația lor. Dar ea include tot, include și trupul, chiar dacă ei stau pe scaun – pentru că vibrația vine de la minte, de la aura invizibilă a ființei, de la sufletul lor. Fiind mulți, concentrează această energie într-una singură – și ea vine spre scenă. Un răspuns mut, dar expresiv. E o relație cu totul aparte.

 

„Puteți să mă căutați oricât vreți în arhivele sonore ale vechiului sistem, cu poezii «patriotice», și nu mă veți găsi”

Există poeme care nu au putut intra, sub nici o formă, în repertoriul dumneavoastră?

Da. Poeziile „patriotice”. Alea cu Ceaușescu. În ce mă privește: puteți să mă căutați oricât vreți în arhivele sonore ale vechiului sistem – care a exploatat mulți actori, nu puțini, din cei mari pentru spectacolele astea idioate, cultice – și nu mă veți găsi. Eu am refuzat pe față. În acest sens, au fost două momente dramatice și hotărâtoare. Unul a fost atunci când am fost chemat în mod expres și atenționat că, întrucât refuz să apar în spectacolele de acest gen, „nu e bine ce fac”. Urma un spectacol important, la care mi s-a comunicat că „sunt dorit”. Am întrebat ce urma să spun. Mi s-a comunicatce anume ar fi urmat să spun și am refuzat. Am argumentat în felul următor: dacă mi se garantează că Tovarășul și Tovarășa nu ar fi mai fericiți să audă, cu ocazia acestor spectacole, versuri din marea poezie românească, Eminescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia, atunci voi reflecta la propunerea de a veni la acel spectacol. Marea poezie de la noi, am spus, ar sta mult mai bine într-un moment festiv, de ziua Președintelui țării. Nu mi s-a garantat așa ceva; mi s-a spus că nu eu sunt cel care hotărăște ce e bine să se recite cu aceste ocazii și că nu se merge pe această idee pentru că, mi s-a explicat, „este o comandă socială”. Le-am spus direct: eu nu sunt membru de partid și nu sunt dispus să răspund la o „comandă socială” de tipul acesta. Nu mă interesează. Vin, am zis, dacă spun Eminescu. Nu m-au vrut. Dar am spus Eminescu în 1989 – an Eminescu, într-un spectacol mare la Ateneu. Am spus acolo Glossă și Luceafărul; în sală era și șeful Securității, iar tovarășul Bobu a ținut speech-ul de rigoare. Spectacolul a fost făcut de Ion Cojar, care mi-a dat mână liberă. „Spui ce vrei”, mi-a zis; lumea nu s-a gândit că Eminescu poate fi periculos. Spectacolul a fost pe 14 iunie seara, iar la TVR s-a dat pe 15 iunie.

Când în decembrie 1989 am intrat în Studioul 4 și am dat peste președintele Televiziunii, acesta mi-a zis imediat că am fost interzis pe post, după momentul din iunie. Și mi-a povestit de ce: Elena Ceaușescu i-a dat telefon și l-a certat că nu așa se spune Eminescu cum l-am spus eu. Al doilea moment e legat direct de Elena Ceaușescu. Directorul de la Bulandra m-a rugat insistent să merg la un spectacol (despre care am aflat ulterior că îl are în spate pe Vadim Tudor), mi-a căzut în genunchi la propriu, spunând că a fost somat să mă aducă acolo. M-am dus, având în minte un plan. La fiecare repetiție pentru aceste spectacole, era și vizionare; în sală, erau tovarășii, în frunte cu Vadim Tudor, îl țin minte și azi, îmbrăcat în alb, ca și după 1989. În culise, mi s-a dat o poezie fluviu despre ea, despre „Tovarășa”. În sală erau vreo 300 de tineri – vorbim acum de repetiții – care făceau parte din corpurile de dansuri populare sau ceva de genul ăsta. Am luat poezia, m-am dus la microfon și am citit-o logic, fără patos. Dacă țineți minte, patosul ăla fals…

 

Nord-coreean de azi…

Cam pe acolo. Poeziile citite fără acel patos sunt goale, sunt jalnice. Era o poezie despre Elena Ceaușescu; știți că Păunescu îl cânta pe el, Vadim Tudor – pe ea.

 

Diviziunea muncii, cum spun marxiștii!

Exact, exact (râde). Ei bine, versurile acelea, spuse sec, pe firul logic, ca o lectură la prima vedere, au devenit comice. Și din sală, tinerii au început, normal, să chicotească. Eu mă uitam sever la ei, ca și cum le-aș fi reproșat că râd de ce spun eu – și, normal, am continuat de aceeași manieră. A fost un fel de iureș; s-a râd în gura mare, cum se spune. Când am terminat, am mers în culise, dar nu am apucat să stau deloc acolo; tipul care era acolo mi-a spus sec „pleacă de aici!” și m-a dat afară pur și simplu. Și în felul acesta am scăpat definitiv de asemenea momente. Deci poeme de acest gen nu s-au „prins” deloc de mine.

 

„Poezia poate ascunde foarte multe discursuri subversive”

Când și cum te poate învinge  o poezie? Când e bine să te învingă o poezie?

Poezia te învinge când te convinge. Să te convingă cu: substanța ei bogată, cu frumusețea ei estetică, stilistică, cu puterea, cu încărcătura ei emoțională. Te învinge și te obligă, învingându-te, să îi fi supus. Trebuie să fii într-o relație de subordonare. Ea este superioară.

 

Se aude mai bine, mai puternic și se ascultă poate mai atent poezia într-o dictatură decât într-o democrație?

Da. Categoric. Pentru că poezia în mod special, și teatrul, dar mai ales poezia poate ascunde foarte multe discursuri subversive. În dosarul meu de la Securitate, cineva priceput face o analiză pe câteva pagini a „modului dușmănos” în care recit eu Glossa lui Eminescu. Și explică, strofă de strofă, de ce modul în care eu spun acest poem este „dușmănos”. Spune așa cel care a făcut acea notă: „La momentul când ajunge la versul nu te prinde lor, tovarăși / ce e val, ca valul trece, face o pauză lungă și semnificativă înainte de cuvântul tovarăși, ca să își pregătească efectul următorului vers –  ce e val, ca valul trece”. Ceea ce era chiar adevărat. O spuneam cu acest accent. Nu am schimbat textul; am pus doar altfel accentele și am introdus o pauză puțin mai lungă…Lumea a înțeles imediat la ce și mai ales la cine mă refer; nu era, în ce făceam acolo, neapărat vorba de vreo „șopârlă”. Nu mai vorbesc despre spectacolul cu Hamlet – care era incendiar de la început până la sfârșit. Da, poezia cred că se auzea mai puternic atunci.

 

„Nu mai există cultul poeziei”

Regres sau progres azi a ceea ce am putea numi „școala” recitatorilor, școala celor care spune poezie pe scenă?

Nu cred că mai suntem prea mulți. În generația mea de actori, am avut câțiva minunați actori care au fost interesați de poezie și am avut și în școală profesori care ne îndemnau către așa ceva. Ovidiu Iuliu Moldovan, prietenul meu, Leopoldina Bălănuță, Cozorici. La ora asta, mai e Tudor Gheorghe, pe la Craiova, și încă unul-doi; ne cam ducem…Mălăele face foarte bine lucrul ăsta, cu poezia, pe anumite zone; noi facem împreună un spectacol. Dar în general nu mai există cultul acesta al poeziei. În plus, nu poți să spui azi trei-patru poezii și pe urmă să nu mai faci nimic în această privință; dacă nu rămâi împătimit de poezie, dacă nu te duci în bibliotecă zi de zi, se pierde ceva fundamental.

 

Când spui poezie cu voce tare ești vulnerabil sau dimpotrivă, ai un fel de putere aparte?

Dacă apari pe scenă și spui o poezie într-un spectacol în care apar mai mulți, asta e una. Dacă faci un recital de poezie și ai o suită pe care să o propui, atunci fiecare dintre poeziile care intră în această suită are altă greutate specifică. Nu poți să începi în forță, trebuie să pornești cu lucruri care să intre încet și ușor în mintea celor care ascultă și apoi să crești, spre câteva vârfuri, unde să duci textele cele mai importante, cu forța cea mai mare. Trebuie să fii și viril, și fragil în același timp.

Foto: UNITER

Poezia, spusă (de) pe scenă e și un scenariu de seducție?

Categoric. Și nu e vorba numai de poezie. Convenția despre care am vorbit la începutul conversației noastre implică și acest element: seducția. De altfel, aici se face și diferența între actori. De ce unii actori sunt mai importanți decât alții? De ce piesele au roluri mici, episodice și roluri principale? Pentru că așa e în viață. Iar scena e ca o viață; scena e o viață, nu? Actorul care îl joacă pe Richard al III-lea trebuie să producă seducție în, ca să zic așa, nemernicia acestui personaj. Cât privește seducția, ea are mai multe aspecte. Există o seducție de tip intelectual – ea ține de înțelegere. Sau, bărbat ori femeie, sunt cuceriți de farmecul celui care e pe scenă. Sunt nenumărate cazuri de femei sau bărbați care se îndrăgostesc la propriu de artistul respectiv. Artistul emană farmec, emană seducție prin ceea ce face, dar și prin ceea ce este. Nu știu neapărat cum se naște asta. Dar știu că, la rândul meu, sunt sedus de actori mari cum era Toma Caragiu, Gina Patrichi sau cum sunt Al Pacino sau de Niro. Sunt îndrăgostit și eu. Sigur, acesta este un anumit tip de dragoste, care poate fi perisabilă; poți fi decepționat la un moment dat de unul din idolii tăi.

 

Doar între noi, ca și cum nu ne-ar auzi nimeni: ce poate da poezia unui seducător?

De profesie?

 

De vocație, de profesie…

Ăla de vocație nu îşi propune să fie seducător. Dar, da, seducătorul de profesie poate folosi și poezia ca armă. Se poate folosi de aluzia poetică. Poate folosi poezie pe care să o trimită într-o scrisoare, ca armă. Poezia poate fi o armă feroce într-un scenariu de seducție. Poți cuceri o femeie cu poezia.

 

Cum vă simțiți imediat ce ieșiți de pe scenă – în primele minute, să zicem –, după un recital de poezie?

Există un soi de epuizare mentală. Am nevoie să mă așez, să stau puțin, să mă odihnesc. Să îmi odihnesc mintea, de fapt, fiindcă, pe scenă, se produce o concentrare psihică extraordinară. Toată ființa ta se adună pe scenă, ca să spui poezie; ești gol, cu sute de ochi pe tine, iar consumul interior este formidabil de mare. Când ies de pe scenă, am nevoie de un respiro destul de lung. Am, de regulă, în culise, un scaun gol care mă așteaptă.

 

Acest interviu a fost publicat în revista România Literară.

 

Citiţi şi: 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.