Interviu Cristian Pătrăşconiu
Mark Galeotti: „Lumea văzută prin ochii lui Putin este periculoasă și ostilă”

Foto: Marshall Center

De curând, Mark Galeotti, expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei, a fost la București, la Conferințele Humanitas Aqua Forte de la Ateneul Român Despre lumea în care trăim. Dialogul de mai jos este realizat cu prilejul acestui eveniment prestigios.

 

„Problema noastră este că nu am acordat mai devreme – cel puțin în Vest – suficientă atenție Rusiei”

CV Mark Galeotti

Mark Galeotti (n. 1965) este expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei.

E un autor prolific; printre cele mai recente cărți ale sale se numără: A Short History of Russia (2021; ed. rom.: O scurtă istorie a Rusiei, Humanitas, 2021), Armies of the Russian-Ukrainian War (2019), We Need to Talk About Putin (2019; ed. rom.: Hai să vorbim despre Putin!, Humanitas, 2021), Russian Political Warfare: Moving Beyond the Hybrid (2019), Kulikovo 1380: The Battle that Made Russia (2019), The Vory: Russia’s Super Mafia (2018), The Modern Russian Army, 1992-2016 (2017).

Semnează articole cu regularitate pentru Moscow Times, Raam op Rusland, Business New Europe și numeroase alte publicații. Scrie și pe propriul blog, In Moscow’s Shadows.

Este una dintre cele mai autorizate și mai solicitate voci de intelectual public în chestiuni legate de istoria recentă și contemporană a Rusiei.

Formula dumneavoastră care stă ca titlu pentru o carte des pomenită la noi este „Trebuie să vorbim despre Putin” – sau „Hai să vorbim despre Putin”, cum a fost tradusă în românește cartea dumneavoastră. V-aș întreba pentru început: este un moment potrivit să vorbim despre „sufletul rusesc”, „sufletul slav”?

Da. Desigur, există întotdeauna un pericol, putem sfârși prin a romantiza sau orientaliza, a sugera existența unei esențe speciale, unice și adânci a sufletului slav ca o modalitate de a-i scuza sau – în anumite momente – ca un fel de a explica „iată de ce sunt periculoși slavii, rușii”. Iar asta e valabil pentru toate popoarele. Dar, desigur, toată istoria, geografia contribuie în acest sens la atitudini și mentalități cât se poate de specifice. Deci, da, putem vorbi despre un suflet slav, la fel cum vorbim despre Putin.

 

Este Rusia lui Putin la fel ca Rusia lui Tolstoi sau a lui Dostoievski?

Da, oarecum. Cred că toate culturile se schimbă în timp. Se schimbă cum se schimbă geografia unei țări, încet: câmpiile dispar, văile râurilor se mută, munții se formează, ele sunt toate straturi a ceea ce a fost mai înainte. Da. Cred că da, putem concepe Rusia lui Dostoievski, Pușkin, Tolstoi etc. ca fiind Rusia de azi, chiar dacă aceasta este și Rusia smartphone-urilor, a fastfood-ului și a multor altor influențe actuale. Dilemele însă cu care se confruntă Rusia astăzi sunt foarte diferite. Dacă ar fi, de pildă, să ne imaginăm un personaj după cele ale lui Dostoievski, brusc avem de a face cu globalizarea economică.

 

E nevoie de puțin sau, dimpotrivă, de un masiv efort pentru a înțelege ce este Rusia astăzi?

Nu aș spune „masiv”. Avem nevoie de un pas crucial: a ne strădui să privim un loc prin ochii altora. Și cred că asta se aplică și Rusiei. Dacă te duci în orice oraș rusesc, mai ales înainte de evenimentele recente, arată ca orice alt oraș european. Are trenuri și metrouri, McDonalds-uri și Ikea, totul pare incredibil de familiar, și cred că este ușor să-l privești în acest astfel. Îmi aduc aminte că am vorbit odată cu un intelectual rus și mi-a spus: „Problema noastră este că arătăm exact ca voi.” Nimeni nu s-ar aștepta, de pildă, să meargă la Shanghai sau Ryad sau Teheran sau Lagos și să întâlnească exact aceeași atitudine, pentru că ar fi deja în postura de a gândi: Asta e ceva diferit de Europa. Deci, cred că cheia constă în a te strădui să gândești local cum este lumea, și asta încerc să eu să fac în cartea mea despre Putin. Ok, nu ca să-l scuz sau altceva, dar hai să văd cum arată lumea prin ochii lui Putin, cu atitudinile lui Putin, care sunt: parte din cultura rusă profundă și parte din propriile lui experiențe. Odată ce ai reușit asta, ceea ce este impenetrabil de greu, devine mai clar, dar majoritatea oamenilor nu fac acest pas, de a privi din abordarea / perspectiva celuilalt…

 

Din punctul dumneavoastră de vedere: care sunt principalele capcane care ne pândesc în înțelegerea adecvată a Rusiei?

Prima este cum am spus anterior: a încerca să înțelegi altă cultură cu propriile experiențe și prejudecăți culturale și a presupune că toți sunt ca noi. A doua este, în opinia mea, a nu realiza că Rusia nu este o singură țară sau care este rostul ideii că rușii nu sunt un singur popor, nici nu ar trebui să le spunem „rușii“. Și uităm că vorbim de o țară care s-a extins de 12 ori mai mult, cu o populație de 144 de milioane de oameni, și poate prea des, când vorbim de ruși, ne gândim la catedrale ortodoxe, uitând că Rusia este și una din cele mai mari comunități de musulmani din lume. Ne gândim la ruși și ne imaginăm un mediu înconjurător rece, cu oameni purtând căciuli mari de blană și la urși, și uităm că Rusia merge, de asemenea, adânc în sud. Deci, a doua capcană ar fi a nu aprecia gradul extrem de diversificat (și vechi) etnic-cultural al țării. Iar a treia capcană – revenind la problema ideii unui suflet slav – ar fi să gândim că există acel lucru magic, unic care declanșează comportamentul rus. Nimeni nu poate citi Shakespeare sau Charles Dickens și să spună: „Acum îi înțeleg pe toți britanicii.“ Avem tendința de a crede că există un singur mod în care îi putem înțelege pe ruși. De fapt, rușii au aceeași complexitate, varietate și contradicții întocmai ca și noi.

 

Cum arată lumea văzută prin ochii lui Putin?

Periculoasă și ostilă. Acesta este singurul răspuns sincer. Este crucial a înțelege asta. Acesta este un om care, din frageda sa copilărie, a fost obișnuit să gândească lumea în acești termeni. A crescut, ca adolescent fiind relativ mic de statură, cu un trecut sărac, în încă ruinatul post-belic Leningrad de atunci – Sankt Petersburgul de acum, s-a alăturat unor benzi de stradă pentru protecție, a început să învețe arte marțiale – din nou, fiind copil mai mic de statură – pentru a nu fi agresat, a intrat în KGB, nu pentru că ar fi vrut să devină sabia și scutul Partidului Comunist, ci pentru a arăta ca cel mai tare gangster din oraș. Deci, trebuie lămurit de la bun început, acesta este un om care percepe lumea ca fiind ostilă, ca una în esență divizată în: cei care își impun voința altora, și cei care sunt victimele acestui proces, și a hotărât că el, prin extensie Rusia, nu va face parte din această ultimă categorie. În mod ironic, Putin ne spune ce gândește și ce vrea el de mult timp, dar noi am ales să credem altceva: am ales să credem că este doar retorică, am ales să închidem ochii, el crede sincer – oricât de bizar ar apărea – că NATO este o alianță agresivă, că există un soi de complot occidental profund și pe termen lung împotriva Rusiei, cu scopul poate chiar de a diviza Federația Rusă pentru ca americanii să pună mâna pe resurse. Și alte teorii suprarealiste ale conspirației care ne sunt vândute. Problema este că el le-a internalizat cu adevărat și atunci când vezi lumea ca fiind un loc periculos și răspunzi la aceasta, creezi tu însuți o lume ostilă. Este exact ceea ce vedem acum: Suedia și Finlanda voind să se alăture NATO, Occidentul devenind mai unit decât a fost în ultimii zeci de ani; asta este tot urmarea acțiunilor lui Putin. Putin a dat un nou impuls Ucrainei, care este mai determinată ca niciodată, toate acestea pentru că există acest sentiment straniu de loc periculos.

 

În ce mod sau în ce moduri se poziționează greșit Vestul, Occidentul, față de Rusia?

Evident, se pot identifica mai multe eșecuri în materie de politică. Problema este că am avut tendința – în trecut, pentru că acum lucrurile arată diferit din cauza războiului din Ucraina – de a neglija în anumite perioade autoritarismul – „Dacă Rusia vrea să fie autoritară, nu contează, pentru că sunt bani de făcut cu gazul și petrolul rusesc etc. Cui îi pasă?”. Au existat, de asemenea, perioade în care am devenit prea preocupați de Rusia, i-am oferit lui Putin oportunități de bullying, de a ne intimida, gândind „O, Doamne, ce super-putere! Trebuie să facem ceva în privința asta”. Desigur, realitatea e undeva la mijloc: Rusia contează, este o influență serioasă în economia și politica europeană, dar nu (mai) este marea amenințare a Uniunii Sovietice. Problema noastră – spun „noastră” dar, desigur, ea arată total diferit dacă ești în România, Estonia, Italia sau Irlanda – este că nu am acordat mai devreme – cel puțin în Vest – suficientă atenție Rusiei, iar acum plătim pentru asta.

 

Ajută frica la o mai bună înțelegere a ceea ce este Rusia azi?

Frica întotdeauna întunecă mintea, dar, pe de altă parte, ea poate constitui un motiv rezonabil pentru a înțelege. Tocmai asta este problema pentru majoritatea țărilor europene: nu ne temem cu adevărat de Rusia. Ceea ce într-un fel e bine, pentru că avem conexiuni ș.a.m.d., dar, pe de altă parte, oamenii au încetat să se mai gândească la Rusia. Dacă te uiți la expertize asupra Rusiei: în țări ca Finlanda, Polonia, Estonia există un corp solid de specialiști foarte buni în materie de Rusia. Nu ar trebui realmente să ne temem de Rusia, ar trebui să ne preocupe, să fim atenți la ea și – la nevoie – ar trebui să ripostăm, cum se întâmplă acum în Ucraina. Să recunoaștem, avem realmente de a face cu un război cu Rusia chiar dacă este unul mai mult economic și politic decât militar, dar ideea este că există o diferență între a fi preocupat și a te teme de Rusia: frica în sine este foarte rar de ajutor.

 

„Când adoptăm aceste sancțiuni culturale, intrăm în narativa lui Putin”

Mark Galeotti, „Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul”, traducere Irina Manea şi Andreea Niță, Humanitas, 2021, Colecţia Istorie contemporană, 144 pagini

Sancțiunile de tip cultural – care îi vizează pe artiștii ruși – ajută Rusiei de azi?

Trebuie să admit că sancțiunile culturale sunt o greșeală. Sunt total pentru aplicarea sancțiunilor economice care să slăbească Kremlinul și sistemul de capabilități de apărare al Rusiei. Singurul mesaj însă pe care îl adresăm sportivilor și artiștilor ruși este că dacă nu ies și nu denunță ceea ce se întâmplă în Ucraina, atunci nu suntem interesați de ei. Cred că asta este problematic. În primul rând, mulți dintre ei au rude în Rusia și intenționează să revină în Rusia; având în vedere regimul (tot mai) neplăcut și autoritar din Rusia, noi le cerem să se pună în pericol pe ei și familiile lor doar ca să ne facă pe noi să ne simțim bine. În al doilea rând, jucăm în fapt conform narativei lui Putin. Odată, la începutul activității sale prezidențiale, contractul social al lui Putin cu rușii suna așa: „Voi stați afară de politică, și eu vă voi face viața mai bună: veți avea mașini mai bune, copiii voștri vor avea o viață mai bună etc. Tot ce trebuie să faceți este să mă lăsați să conduc țara.” Și asta a funcționat timp de aproape 10 ani. Toți văd că lucrurile stau foarte diferit în momentul de față.

Noua narativă a lui Putin este în esență următoarea: „E greu, dar suntem în război. Și de ce suntem în război? Pentru că Vestul ne urăște. Occidentul îi urăște pe ruși.” Și în opinia mea: noi ar trebui să facem tot ce ne stă în putință să demontăm această propagandă / narativă. Ar trebui să transmitem rușilor, tuturor rușilor: Nu avem nicio problemă cu rușii, dimpotrivă, noi considerăm că Dostoievski este mare, și suntem toți fani ai baletului și ai orice altceva. Noi avem o problemă cu Putin și Kremlinul și cu ceea ce fac ei. Or, atunci când adoptăm aceste sancțiuni culturale, din păcate, intrăm în narativa lui Putin: făcem să pară că avem ceva cu rușii. Nu le cerem, de pildă, sportivilor chinezi, să vorbească deschis despre genocidul uigurilor din China, nu le cerem reprezentanților culturali saudiți să vorbească despre tratamentul femeilor în Arabia Saudită sau despre războiul din Yemen. Ppână acum, nu am considerat indivizii particulari drept reprezentativi pentru țara lor, deci, consider că acesta este un pas periculos – de înțeles, dar periculos.

 

Ce parte a Rusiei în mod definitoriu nu este Rusia lui Putin, din punctul dvs. de vedere?

Cred că toate culturile naționale sunt rezultatul mai multor „fire” țesute între ele. Iar Putin se potrivește perfect „firului” monarhului autoritar: acesta ar fi constructorul de stat potrivit căruia singurul mod de a clădi Rusia este cu mână de fier, numai de sus. Deci, din această perspectivă, Putin este o figură rusă ușor de recunoscut. Totuși, există în Rusia o tendință puternică de rezistență rusească. Rusia este o țară a conducerii / domniei autoritare, dar este și o țară a revoluției și rebeliunilor. Și tocmai asta e frapant: vedem încă o dată Rusia rebeliunilor și, uneori, spunem: incredibili acești eroi ruși care protestează împotriva războiului încă de la început chiar știind că vor fi arestați și că riscă închisoarea. Dar sunt și multe alte moduri în care rușii pot opune rezistență: fie prin violență, vedem o serie de cinci atacuri cu bombă asupra unor birouri militare și alte clădiri de acest gen, fie precaut: oamenii descoperă modalități inedite de a-și exprima opoziția față de Putin și față de război prin artă, prin internet, muzică sau orice altceva. Este de așteptat să asistăm, de asemenea, la o creștere a protestului economic, al forței de muncă etc. Rusia va fi mereu acest teren de luptă între un regim adesea brutal de autoritar și oamenii care uneori colaborează cu acest regim, dar adesea opun rezistență foarte fermă, ceea ce determină regimul să devină și mai autoritar.

 

Putin joacă șah? Sau sunt alte sporturi care vorbesc mai bine decât șahul despre personalitatea sa?

Știți, hobby-ul meu sunt caii… Putin nu joacă șah, cum lasă să pară anumite fotografii ocazionale cu el mutând o piesă la un concurs de șah. Nu, nu este jucător de șah nici în realitate, nici în gândire. Nu este cineva care stă și-și planifică cu şapte mutări înainte acțiunile, meditând atent asupra lor. Sportul său este, mai presus de oricare altul, judo. Nu spun că poți defini pe oricine după faptul că joacă judo. Însă, în judo înveți cum luptă adversarul tău, și apoi cum (să) răspunzi. În esență: în judo, intri în ring, îți încercuiești adversarul, și cauți oportunități, iar în momentul în care sesizezi acele oportunități trebuie să lovești repede (iute), nu te poți opri să gândești „Ce s-ar putea întâmpla dacă … sau dacă…”, lovești! Și tocmai asta e abordarea lui Putin! Putin, în loc să creeze planuri strategice pe termen lung, are o idee vagă despre unde vrea să fie, care este visul său, se străduiește să creeze situații în care are multiple opțiuni diferite, dar apoi practic intră în ring unde vânează oportunități, și adesea, el vede o oportunitate care se dovedește a fi o eroare, dar tocmai asta e ideea: la Putin totul se rezumă la acțiune, ocolind gândirea meticuloasă. Și asta este una din problemele Occidentului: mereu încercăm să definim: care este planul lui Putin? Ca și cum cineva la Kremlin ar trasa un plan tactic foarte meticulos pentru, să spunem, dominarea Europei. Și pierdem o groază de timp întrebându-ne care este acel plan, când, în realitate, nu există un plan. Există doar o idee generală a ceea ce vrea el, pentru care zilnic se întreabă: ce pot face azi care m-ar putea apropia de ceea ce vreau?

 

Rusia este o democrație aparentă, dirijată. Și, spuneți chiar dumneavoastră, la vârful puterii, Rusia pare ca o curte regală. De ce e așa și ce fel de „monarhie” e Rusia de astăzi?

Da, e ceva foarte interesant. În perioada în care am scris cartea, a avut loc o schimbare: a apărut în mod evident Covid-ul, care mai ales în ce-l privește pe Putin l-a pus într-o situație extrem de izolată: fie din cauza unor comorbidități (probleme de sănătate asociate accentuate), care par să se fi intensificat în ultima vreme, fie, pur și simplu, din cauza paranoiei lui în privința virusului. Într-un fel sau altul, el a fost într-un mediu de biosecuritate ieșit din comun, foarte, foarte puțini oameni au avut acces personal la el; dacă urma să-l întâlnești pe Putin, trebuia să petreci înainte două săptămâni de carantină într-o zonă păzită, apoi, să treci printr-un coridor unde erai stropit cu dezinfectanți ș.a.m.d. și supus luminii ultra-violete pentru a fi uciși germenii, în fine, tot felul de lucruri de acest gen. Ceea ce a însemnat izolarea și mai mare a lui Putin. În plus, Putin a mai îmbătrânit.

Așa cum s-a văzut: curtea regală de odinioară era foarte mare. Mulți oameni au avut acces la șef. Vedeai: oligarhii, oficialii guvernamentali, tot soiul de ofițeri ai poliției secrete și spioni sau generali, vechi prieteni de-ai lui, personalități culturale și sportive, toți cei care dețineau un anumit grad de acces la șef. Aparent, în sistemul rusesc, moneda reală de schimb nu este rubla sau dolarul ori euro, ci favorizarea.

Ce se întâmplă dacă această curte regală începe să se micșoreze din ce în ce mai mult? Până acum, există foarte puțini oameni de care Putin pare să asculte, de a căror opinie pare să îi pese! Și acești oameni sunt tot mai mult ca el: sunt oameni cu vârste cuprinse între 60-70 de ani, veterani KGB, cu aceeași mentalitate, că restul lumii este un loc ostil. Ei bine, ceea ce vedem acum este, mai degrabă, ultima formă, de fațadă, de „democrație pe hârtie”: alegerile obișnuiau să conteze – nu în sensul că Putin s-ar fi folosit vreodată de ele, ci ca modalitate de angajare și eludare deopotrivă a publicului și de a decide cum trebuie acesta să fie tratat. Acum partea (fața) democratică a lucrurilor a devenit tot mai mult o simplă prefăcătorie deșartă, oamenii care chiar mai ajung să vorbească astăzi unii cu alții sub influența propagandei lui Putin sunt tot mai puțini, prin urmare, această monarhie a devenit personalistă și, sincer să fiu, impredictibilă. Aș face o paralelă cu Ivan cel Groaznic, o figură clasică a istoriei ruse. Dacă te uiți la domnia lui Ivan cel Groaznic, prima jumătate a domniei lui…

 

„Deși, în teorie, Guvernul rus arată ca oricare altul, la vârful sistemului faci ceea ce vrea Putin să faci”

Mark Galeotti, „O scurtă istorie a Rusiei. De la cneazul Rurik la Vladimir Putin”, traducere Lia Decei, Humanitas, 2021, Colecţia Istorie, 188 pagini

Vladimir Putin încă mai visează să fie ceea ați spus dvs. odată: „regina Angliei”?

Ei bine, nu mai sunt sigur acum. E foarte greu în zilele astea să realizezi la ce se gândește exact Putin. A avut acest vis în privința Ucrainei: că o să aibă o victorie strălucită, că Ucraina o să cedeze de la primul atac și în trei săptămâni o să se prăbușească, iar Rusia o să preia controlul asupra ei; intrând astfel în istorie cu marele său triumf. În acel moment Putin ar fi putut deveni „regina Angliei”, s-ar fi putut gândi „acum pot să mă retrag din activitatea de conducere”, ar fi putut deveni un soi de monarh constituțional, care stă departe de treburile statului. În momentul de față, având în vedere dezastrul războiului din Ucraina, Putin se află blocat într-o situație fără ieșire: nu poate renunța la președinție, după cum nu poate renunța la războiul din Ucraina.

 

„Democrația teatrală” – tot dvs. vorbiți despre aceasta. De unde această pornire spre spectacol, spactacular, teatralitate, monu men talism în Rusia?

Există un element istoric al acestora: țarii mereu au încercat să se imortalizeze prin monumentalism: fie prin construcția de biserici sau palate uriașe, fie prin realizări mărețe în materie de politică externă. În ambele cazuri, ei se aseamănă împăraților romani. În egală măsură, acest monumentalism este rezultatul politicii secolului XXI: politica a devenit spectacol, entertaiment (divertisment), pe care rușii l-au dus până la consecințele sale logice, încercând să conducă sistemul politic ca și cum ar fi fost într-o telenovelă: cu scenarii fascinante ș.a.m.d. Și în același timp, încercând să-i facă pe oameni să nu observe că este în întregime regizat, citit de pe prompter, produs și condus în întregime de producătorii Kremlinului.

 

Ce este adhocraţia și care este legătura acesteia cu Rusia de astăzi?

Acesta este un corolar logic al faptului că sistemul politic rus este condus ca o curte regală. Dacă ar fi să ne raportăm la birocrația modernă: fiecare își are locul său în cadrul acesteia, ocupă o anumită poziție în cadrul ierarhiei acesteia, fiecare are jobul său specific având anumite responsabilități clare. Birocrația este predictibilă, într-o anumită măsură poate deveni chiar plictisitoare și mecanică, dar funcționează foarte bine. Putin, în mod evident, nu este interesat de constrângerile unei birocrații. El vrea să facă orice dorește, oricând și oriunde dorește. Și se bazează pe relațiile personale cu oamenii din jur. Ca atare, într-o adhocrație, jobul tău oficial poate să nu conteze defel, ce contează este ce vrea monarhul să faci azi. Așa se face că avem situații în care oamenii sunt însărcinați cu mai mult sau mai puțin control în acțiunea lor în alte părți ale lumii, vezi cazul Balcanilor: politica externă a Rusiei vizavi de Balcani nu a fost în mâinile ministrului rus de Externe, ci ale secretarului Consiliului de Securitate, Nikolai Patrușev. Nimic pe hârtie. Nu e nimic formal constituțional în această politică, totul se datorează faptului că Putin ți-a spus „Fă asta”. Este un sistem constant fluid, în care totul se bazează pe relația ta cu monarhul și pe actiunea ta de moment. Deși, în teorie, guvernul rus arată ca oricare altul, cu ministere, cabinet ș.m.d. , la vârful sistemului nu contează deloc funcția pe care o deții, faci ceea ce vrea Putin să faci.

 

„Cred că generația următoare lui Putin va fi tot coruptă și exploatatoare, dar va fi interesată să îmbunătățească relațiile cu Occidentul”

Ultimele două întrebări pentru dvs. Prima: Cum va fi Rusia de după Putin? A doua: Cum va fi Rusia de după Putin din punct de vedere cultural?

Ei bine, în ciuda tuturor ororilor din Ucraina, rămân demodat de optimist în privința Rusiei. Pe termen lung. Cred că istoricii, când se vor uita înapoi îl vor privi pe Putin ca pe o persoană istorică a tranziției. Este ultimul din generația de homo sovieticus. Acești oameni nu doar că au fost educați în timpuri sovietice, dar au și o experiență de timpuriu în sistem și o mentalitate sovietică. Care a fost esențial imperialistă, și considerând a avea, ca super-putere, un drept teritorial nelimitat. Dacă ne uităm la oameni, generația care vine după Putin – indiferent cum iese el din scena politică,viu sau mort, aceștia nu sunt neapărat oameni cumsecade, sunt niște cleptocrați pragmatici, ei nu au un răspuns emoțional la Occident cum se întâmplă în mod izbitor la retorica lui Putin și a altora din jurul său, care consideră la un nivel realmente cât se poate de emoțional că Vestul le-a făcut un mare deserviciu, le este ostil, nu este cinstit, le-a produs un soi de prejudiciu moral. Nu văd acest sentiment la generația politică următoare. De asemene, cleptocrații fură – prin definiție –, dar ceea ce este foarte interesant este că odată ce ai furat tot ceea ce ai putut, vrei să legalizezi asta. Rusia este pe punctul celui mai mare transfer mondial de avere inter-generațional. Acești ruși care în anii ’90 au furat tot ce s-a putut, la scară industrială, au devenit foarte bogați și, înaintând în vârstă, încep să-și paseze averea copiilor, moștenitorilor lor. Iar pentru asta ai nevoie de statul de drept. Când Putin va pleca, nu cred că vom asista la apariția unor democratici și liberali, ci mai ales a unor indivizi pragmatici și egoiști care totuși vor avea un interes în a face două lucruri. Unul este să îmbunătățească relațiile cu Vestul, pentru că vor să revină la vechiul stil de a fura acasă și a plasa banii în bănci din străinătate, vor să-și relocheze iahturile în Italia fără a le fi confiscate, vor să-și trimită copiii la studii în America și Marea Britanie, vor să cumpere penthausuri agreabile în Londra ș.a. Al doilea lucru pe care vor trebui să-l facă este să implementeze statul de drept în Rusia. Acest lucru este crucial. Asta este ceea ce a lipsit istoric Rusiei. Poți avea statul de drept, dar nu și democrație, în schimb, nu poți avea democrație în absența statului de drept. Și tocmai asta s-a întâmplat în anii ’90: a existat o încercare de a crea în Rusia o democrație fără statul de drept. Și firește că asta nu a funcționat. Deci, cred că generația următoare lui Putin va fi tot coruptă și exploatatoare, dar va fi interesată să îmbunătățească relațiile cu Occidentul și să aducă statul de drept. Iar odată instaurat statul de drept, generația politică următoare acesteia ar putea fi o generație democratică, una care va aduce un început de democrație în Rusia.

De-ar fi să mă rezum la o singură chestie, spun așa: dacă întrebi un rus obișnuit ce își dorește, nu îți va spune că vrea o victorie de acaparare teritorială. Dacă îl întrebi: Crezi că Rusia este o mare putere? Va răspunde: Da. Dar dacă întrebi pe orice om de pe stradă din Londra: Crezi că Marea Britanie este o mare putere? Îți va răspunde la fel: Da. Dar când îi pui pe ruși să ierarhizeze ceea ce este important pentru ei, lucrurile pe care ei le pun în top sunt cele pe care noi, occidentalii, le considerăm de la sine înțelese – mai precis: o viață decentă și speranța unei vieți mai bune pentru copiii tăi, să nu ți se fure afacerea de către birocrați corupți, lucruri de genul acesta, sentimentul de a avea un cuvânt de spus în legătură cu modul în care este organizat totul în jurul tău. A fi privit de către ceilalți ca o mare putere nu este pe primul loc. Deci, sunt mici progrese.

Referitor la a doua întrebare: cultura rusă a fost legată intim de politică. Ceea ce vedem aici este un proces de încercare de liberalizare impreună a ambelor, reușită într-o oarecare măsură și eșuată în final, o balansare constantă a pendulului între prăbușire și incercare de eliberare a culturii: fie că vorbim de cultura societală sau de literatură.

Dar ce e interesant de văzut este că, în timp, s-a produs un progres. S-a încercat o revenire culturală din răul stalinismului, o redescoperire a culturii ruse sub toate aspectele, reușită în bună măsură, înainte să fie înghițită de haosul economic. Apoi, la finele anilor ’90 și chiar în timpul lui Putin la început, din nou, a existat o tentativă reală de recuperare a culturii ruse. În ceea ce privește propaganda puternică toxică din ultima vreme, care a încercat să reducă la tăcere cultura, aceasta nu a avut succesul dinainte. Trăim astăzi în era comunicării informaționale moderne, a internetului. Statul e mult mai puțin puternic față de odinioară. Deci s-au mișcat lucrurile: un pas, sau doi pași înainte, unul înapoi. Cultura rusă începe să se elibereze. Cultura rusă poate avea multe aspecte negative: poate fi pe alocuri rasistă, naționalistă, colectivistă, ca multe alte culturi de altfel, dar cred că ea s-a apropiat mai mult de acea conștiință de sine și acesta este un alt motiv pentru optimism: din nefericire pentru viitorul imediat o atare situație nu este permisă cât timp Putin rămâne la Kremlin.

 

Interviu publicat şi în România literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.