Singura carte scrisă la Auschwitz, lansată în România


De Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, editura Humanitas Fiction invită publicul interesat să vizioneze lansarea volumului Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr. 1943-1945, de Eddy de Wind, o mărturie tulburătoare din iadul de sârmă ghimpată – din care prezentăm un fragment. Aceasta este singura carte scrisă la Auschwitz încă din timpul războiului, recuperată după aproape 75 de ani de la prima ediție. 

 

“Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr, 1943-1945”, Eddy de Wind, Humanitas Fiction, 2021, 264 pagini

Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr. 1943-1945 este una dintre cele mai importante cărți apărute în debutului anului în colecția „Raftul Denisei”, colecție coordonată de Denisa Comănescu, traducerea fiind semnată de Alexa Stoicescu. Este o relatare copleșitoare, în care se regăsesc atrocități, suferință, degradare fizică și morală, dar și solidaritate și încredere, consemnată aproape în timp real, cu sclipiri de iubire și speranță ce luminează, fie și pentru o clipă, unul dintre cele mai cumplite locuri cunoscute, sinonim cu infernul. Scoțând la iveală și ceea ce este mai rău, și ceea ce este mai bun în ființa omenească, povestea medicului olandez Eddy de Wind este o lecție unică, mereu de actualitate, mereu citită ca un avertisment.

Recuperată după aproape 75 de ani de la prima ediție, cartea se află în curs de apariție în peste 30 de țări.

La lansarea volumului – eveniment care va avea loc miercuri, 27 ianuarie, ora 19.30 – participă Felicia Waldman, conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București, coordonator al Centrului de Studii Ebraice, Cristian Pătrășconiu și Marian Voicu, scriitori și jurnaliști, și Vlad Stroescu, psihiatru. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, directoarea Editurii Humanitas Fiction.

Evenimentul va fi difuzat pe pagina de Facebook a editurii Humanitas Fiction și pe canalul de YouTube al Humanitas. Înregistrările audio vor fi ulterior disponibile pe #HumanitasSoundcloud.

„Caietul pe care a scris Eddy de Wind, unul dintre multele folosite de naziști pentru a înregistra numele celor care urmau să fie gazați, s-a transformat în mâinile acestui medic olandez într-o carte de o frumusețe neobișnuită; deși ne imprimă pe retină oroarea celor trăite în cea mai mare mașinărie de ucis care a existat, este și un imn închinat tocmai acelor valori care anihilează răul.” (La Vanguardia)

În 1943, tânărul medic Eddy de Wind se oferă voluntar pentru a merge să lucreze în lagărul de tranzit de la Westerbork, în care ajung toți evreii din estul Olandei. Are motive să creadă că își va găsi acolo mama. Dar ea a fost deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork se îndrăgostește de Friedel, iar în scurt timp sunt și ei trimiși la Auschwitz. Eddy este repartizat în Blocul 9, unde face parte din personalul medical, iar Friedel – în Blocul 10, cumplitul Experimentenblock, de unde își alege victimele Josef Mengele. Eddy și Friedel supraviețuiesc, dar nu reușesc să rămână împreună. În încercarea de a-și șterge urmele, naziștii vor să golească rapid lagărul, iar Friedel pornește într-unul dintre „marșurile morții”. Eddy rămâne încă o vreme în lagărul eliberat pentru a-i îngriji pe bolnavi, și atunci își scrie povestea. Pe de o parte, se teme că manuscrisul său ar putea cădea în mâini nepotrivite; pe de altă parte, oroarea și povara celor trăite la Auschwitz îi produc atâta suferință, încât nu găsește putere să scrie la persoana întâi, ci la persoana a treia, folosindu-se de un personaj inventat.

„Pentru mine, aceasta e mărturia supremă despre Holocaust. Cuvintele lui Eddy au săpat adânc în inima mea… Cât de mult am învățat de la acest om atât de curajos”, spune Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi.

Eddy de Wind s-a născut pe 6 februarie 1916, la Haga. Și-a pierdut tatăl pe când avea numai trei ani, dar a crescut înconjurat de marea afecțiune a mamei. Inteligent și tenace, a urmat medicina la Leiden. După ce ocupația germană a impus excluderea studenților evrei, a reușit, cu ajutorul profesorilor săi, să-și termine studiile mai devreme și să-și ia diploma de absolvire.

Și-a făcut rezidențiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam și, după o încercare ratată de a fugi în Elveția, a mers voluntar în lagărul de tranzit de la Westerbork, unde spera să-și regăsească mama. Acolo a aflat însă că aceasta fusese deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork a întâlnit o tânără infirmieră, Friedel, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit, iar mai apoi au fost deportați împreună la Auschwitz. Deși pe toată perioada cumplită a detenției au reușit să păstreze legătura, în haosul ultimelor zile ale lagărului s-au pierdut unul de celălalt.

Casatoria lui Eddy de Wind cu Friedel, înainte de deportarea la Auschwitz.

Înainte de eliberarea lagărului, la care a fost martor, Eddy de Wind a început să noteze într-un caiet gânduri și impresii care vor constitui punctul de pornire al cărții de față. După eliberare, a rămas încă trei luni la Auschwitz, la cererea comandanților sovietici, lucrând ca medic. Acesta este răstimpul în care și-a scris întreaga mărturie care avea să devină cartea-document Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr, 1943-1945 (Humanitas Fiction, 2021). Încă nesigur asupra sorții care îl așteaptă, a atribuit toate întâmplările unui personaj pe care l-a numit Hans van Dam.

La întoarcerea în Olanda, în 1946, a aflat că și Friedel a supraviețuit, iar în același an a apărut prima ediție a cărții sale, astăzi în curs de traducere în peste 30 de țări. În următoarea perioadă s-a specializat în psihiatrie și psihanaliză și a scris despre sindromul KZ, sindromul vinii supraviețuitorului, și transmiterea transgenerațională a traumei, fiind unul dintre primii autori din lume care au abordat aceste teme în mod științific.

Eddy de Wind a murit pe 27 septembrie 1987, la vârsta de 71 de ani.

 

Fragment

„În Block-ul 9 se produsese o mare schimbare. Apăruse un nou Blockältester. Cu o săptămână în urmă venise Lagerarzt-ul în vizită și alesese Muselmannen-ii. După o zi, când veni mașina să-i încarce pe acei nenorociți, lipsea unul, un evreu italian. Se crease o zarvă enormă. Seara bărbatul se întorsese din proprie inițiativă. Ieșise la Bauhofkommando și cărase întreaga zi saci de ciment. După isprăvirea muncii, maistrul îl lăudase pentru hărnicie. Italianul intenționase doar să dovedească că nu era un Muselmann, că încă putea munci din greu.

Lagerarzt­­-ul care reveni în ziua următoare nu se arătă deloc receptiv la acest tip de raționament, ceru ca bărbatul să fie luat pe loc și-l chemă pe Paul. Era scandalos ca așa ceva să aibă loc la el în Block. Spera că-l tăbăcise bine pe individ. Paul însă era încăpățânat și, de când se îndrăgostise de o evreică, dezvoltase o empatie profundă pentru evreii din lagăr.

— Nu-i bat pe cei bolnavi.

Ca răspuns, Lagerarzt­­-ul începu să zbiere, spunând că jigodiile comuniste nu-și renegau niciodată convingerile, că erau vânduți evreilor, niște gunoaie, jivine roșii împuțite. Domnul doctor îl izbi pe Paul direct în față. De două, de trei ori, până ce sângele îi țâșni din buze. O jumătate de oră mai târziu apăru un nou Blockältester: Zlobinsky, un polonez, fostul portar al Block-ului 21. Era renumit ca fiind un tip grosolan și meschin. Le făcea probleme, controla paturile, zbiera când găsea pe jos chiar și un fir de paie și îi hârțuia pe toți să muncească pe brânci.

Însă, după câteva săptămâni, se îndrăgosti de o fată din Block-ul 10, blocul învecinat. Din acel moment, începu să-și petreacă întreaga zi în fața geamului, iar Pfleger-i ațipiră din nou, lăsându-i pe Stubendiensten ­– pacienți însănătoșiți – să facă toată munca.

La o zi după întoarcere, Hans îi însoți pe cei din comandoul de cazane în Block-ul 10 și împreună cu Friedel se bucura peste măsură că acea aventură se sfârșise cu bine.

— Ce șmecherii ai făcut?

— Nimic special, m-am dus la Klein, la Lagerarzt­­, i-am explicat ce s-a întâmplat și că ești soțul meu. Apoi ți-a notat numărul.

— E incredibil. E același ticălos care săptămâna trecută l-a snopit în bătaie pe Paul, după ce mai întâi a făcut selecția. La începutul lunii era la Birkenau, unde în două zile a curățat tot lagărul format din familii din Cehia. O mie de bărbați au ajuns la transportul de muncă, cinci mii cinci sute au ajuns pe coș – bătrânii, femeile și copiii.

— Se întâmplă des să nu te poți înțelege deloc cu SS-iștii tineri, dar cei în vârstă, care săvârșesc rele fără număr, au uneori suflet pentru lucrurile mici. Cum a fost acum cu tine.

— Nu cred că asta-i scapă de vină, reflectă Hans. Dimpotrivă, tinerii sunt crescuți cu ideologia Boden und Blut1, ei n-au cunoscut altceva. Dar tocmai bătrânii, precum Lagerarzt­­-ul, arată prin aceste mici gesturi că în ei încă se ascund urme ale educației anterioare. Ei au învățat altceva și, prin urmare, ar fi putut să rămână oameni. De aceea, poartă o vină mai mare decât tinerele vite naziste care n-au trăit nimic mai bun.

Mai discutară o vreme. Friedel îi povesti despre injecțiile cu sânge infectat cu malarie și despre febra mare de care sufereau acele femei în urma bolii induse artificial.

Devenise mai ușor să te duci în Block-ul 10 și mai puțin periculos să stai de vorbă. În mod regulat erau organizate transporturi mari de polonezi, iar evreii căpătau astfel ocazia să ocupe o poziție mai bună. Puteau munci acum în Bekleidungskammer și la serviciul fototehnic. Unii pătrunseseră chiar și la bucătărie, iar doctorii evrei nu mai îndeplineau acum doar treburile cele mai scârboase, ci chiar efectuau câteva sarcini realmente medicale. Astfel, un evreu putea să ajungă în Block-ul 10 cu pretextul că avea o treabă oarecare, deși înainte polonezii ținuseră doar pentru ei acele munci plăcute.

Datorită transporturilor de polonezi viața le deveni pe de o parte mult mai suportabilă, pe de altă parte însă îi umplea de griji. Polonezii dispăreau la transport, rușii la fel. Germanii din Reich, mai puțin deținuții politici, erau incorporați în SS. Toate acestea stăteau indubitabil sub influența situației de pe linia frontului și a retragerii lui.

În vara lui 1944 rușii ajunseseră deja la Radom, la mijlocul distanței dintre Liov și Cracovia. Mai erau doar două sute de kilometri până la Auschwitz. La următoarea ofensivă ar fi putut ajunge în lagăr. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu ei?

Circulau diferite păreri: vor evacua lagărul, dar nu avea să fie ușor. Deși ocupația fusese puternic slăbită, întregul complex Auschwitz avea încă în jur de 120.000 de prizonieri. Alții credeau că aveau să fi exterminați cu totul. Erau puțini acei optimiști care considerau că germanii puteau să lase martori în viață ai faptelor lor rușinoase, care să ajungă pe mâinile rușilor.

Astfel trăiau în agitația unei tensiuni crescânde.

În iulie sosi punctul culminant: „Führerul e mort, pretutindeni se luptă Wehrmacht-ul și SS-ul, generalii au preluat conducerea“. Era prima oară când asemenea zvonuri circulau cu atâta forță și erau crezute cu atâta tărie. Dar, deși în ziua următoare se spunea că războiul ar fi luat sfârșit și că o nouă conducere germană negocia cu Aliații, SS-ul rămânea la posturi. Și totuși niciodată zvonurile nu fuseseră mai aproape de realitate. Abia după câteva zile citiră într-un ziar vechi – la care aveau dreptul cei fără origini evreiești – cum se desfășurase de fapt povestea cu von Witzleben.

Nu, zvonurile care se răspândiseră prin lagăr fuseseră mereu exagerări caricaturale ale realității. Puteai fi însă sigur că de fiecare dată aveau o bază adevărată, chiar dacă era dificil să descoperi dimensiunea reală a faptelor.

Același lucru era valabil în cazul Block-ului 10. Trecuse deja jumătate de an de când se tot vorbea despre mutarea lui. La câteva sute de metri de lagăr se construise un nou complex de barăci. Acolo era baza SS-ului, iar una dintre clădiri avea să fie destinată Block-ului 10.

Frica de separarea era permanentă. Dar nu se întâmplă nimic, până ce în august zvonul luă forme mai concrete. Cinci dintre clădirile noi urmau să devină barăci de femei. Aveau să stabilească acolo Block-ul 10, precum și comandourile de femei cu o poziție mai bună, cum erau cele care se ocupau de spălătoria SS-ului și cele care lucrau în fabrica de arme.

Iar apoi sosi brusc ziua mutării. Ore în șir stătură femeile aliniate; erau numărate, renumărate și răsnumărate. Nimeni nu înțelegea ce așteptau, dar se ivi și un mic prilej de bucurie pentru ei. Nu era prea multă activitate a SS-iștilor în zonă și putură vorbi mult, mai mult ca niciodată. Acea despărțire se transformă în cea mai lungă și tihnită discuție din ultimul an. Hans o întrebă ce urma să se întâmple în noul Block.

— Experimentele par să continue pur și simplu. Săptămâna asta au lucrat la foc continuu. Ne-au spus că cine nu a primit cel puțin o injecție n-o să aibă voie în noul Block, și deci ajunge pe lista lui Clauberg și a lui Goebel. Au zis că nici personalul nu o să fie cruțat.

— Și tu, tu cum ai reușit să scapi de asta? întrebă Hans.

Caietul lui Eddy de Wind pe care a scris la Auschwitz

Îi era teamă că avea să-i facă mărturisirea de care se temea de atâta timp. Nici o clipă nu renunțaseră la speranța că aveau să scape cu viață, iar dacă și Friedel ar fi fost gespritzt1, ar fi putut să fie sterilă pe viață. Ea îi observă frica.

— Eram treizeci și patru de asistente medicale, dar și alte femei din personal care încă nu încăpuseră pe mâinile lui. Ne-au chemat pe toate la Clauberg ca să explicăm de ce noi fuseserăm sărite și ca să ne spună când să ne prezentăm la consultație. Ne-au amenințat că dacă vreuna refuză, e trimisă la Birkenau. Când am ajuns eu în fața lui, i-am spus că am pielonefrită. „Da“, mi-a spus el, „înseamnă că nu se poate acum, ți-am pune viața în pericol“. Din fericire nu m-a controlat nimeni, pentru că inflamația mi-a trecut deja de o lună.

Era uimitor că alesese tocmai boala care mergea la țină. Nu era specialistă, dar avea o intuiție uimitoare.

Spre după-amiază femeile plecară în marș. De atunci încolo nu se mai puteau vedea când voiau, dar bărbații care lucrau în noile Block-uri aveau să le poată duce scrisori și pachete. Stabiliră că Friedel urma să vină cât de des putea în lagăr, la dentist sau la radiolog, și astfel aveau să se întâlnească totuși, pe cât posibil.

Cei mai mulți bărbați nu aveau nici o veste despre soțiile lor. Unii, cum era cazul lui Eli, știau că soțiile lor muriseră, dar nici cei care aflaseră că soțiile lor se aflau într-un lagăr învecinat – spre exemplu la Birkenau – nu avuseseră niciodată posibilitatea de a le contacta. Prin urmare, ei nu se puteau plânge.”

 

Notă asupra acestei ediții

Eddy de Wind în studenţie

„După întoarcerea în Țările de Jos, Eddy îşi dă seama că oamenii sunt atât de bucuroși că războiul s-a sfârșit, încât nu mai rămâne loc de interes pentru relatările despre lagărele de exterminare. În prim-plan este acum reconstrucția. Decide totuși să-și ducă la bun sfârșit intențiile și la scurt timp după război povestea sa este publicată. Textul scris la Auschwitz în câteva săptămâni pe marginea patului este preluat aproape în formă inițială, iar la începutul lui 1946 Auschwitz, ultima stație apare la editura comunistă De Republiek der Letteren. Din păcate, editura dă rapid faliment, iar în scurt timp cartea nu mai este disponibilă și cade în uitare. Colegii supraviețuitori ai lui Eddy continuă totuși să privească Auschwitz, ultima stație drept una dintre cele mai importante cărți despre Auschwitz.

Preocupat de refacerea propriei vieți, Eddy decide să lase deoparte cartea. Abia în anul 1980 întreprinde un nou efort, iar cartea este reeditată integral de editura Van Gennep. Motivul pentru care Eddy dorește să o publice din nou este mai puțin vesel. Începe să-și facă griji tot mai mari în privința a ceva ce spera să nu mai trebuiască să trăiască niciodată: reînvierea lipsei de toleranță și a violenței politice în Occident, și nu numai.

Pentru el, Auschwitz, ultima stație nu era neapărat o dare de seamă istorică, în care încheia socotelile cu ceea ce se întâmplase, ci mai degrabă o istorie cu valoare universală, care arată cum unii oameni, aflați în circumstanțe cât mai lipsite de umanitate cu putință, continuă să se sprijine reciproc, să se iubească și reușesc să țină vie o anumită libertate a forței spirituale. Este și o poveste care demonstrează cum lipsa de toleranță și sentimentele de superioritate dusă la extrem pot conduce la acțiuni dintre cele mai greu de închipuit.

Editura Van Gennep începe să aibă probleme financiare și cartea nu mai este menținută pe piață, iar povestea lui începe să fie uitată. Asta însă nu înseamnă că Eddy și-o scoate din memorie. Îi este din ce în ce mai limpede că este important ca toată lumea să citească ce s-a întâmplat la Auschwitz. Lucrează până cu puțin timp înainte de moarte la traducerea în engleză a cărții.

Acum, la şaptezeci şi cinci de ani după eliberarea Auschwitzului, caietul original în care Eddy a consemnat povestea este expus în întreaga lume, iar cartea este tradusă în numeroase limbi, ceea ce nu poate să însemne decât un omagiu adus tuturor celor care au suferit din pricina terorii și violenței politice. Dar mai reprezintă însă și îndeplinirea dorinței lui Eddy pe care o exprimă la finalul cărții: „Trebuie să rămân în viață ca să povestesc toate astea, să le povestesc tuturor, să conving oamenii că totul a fost adevărat…“

În acest cuvânt de încheiere a fost preluată o parte din postfața scrisă de Eddy pentru reeditarea cărții Auschwitz, ultima stație din 1980. În completare, s-au folosit diferite surse, printre care texte din caietul lui Eddy De Wind nepreluate în Auschwitz, ultima stație, arhive ale Crucii Roșii și ale Muzeului Național Auschwitz-Birkenau, precum și articolul lui Eddy din 14 februarie 1981, apărut în ziarul NRC Handelsblad.

Amsterdam, iunie 2019.”

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.