Fără epurări, lucrurile ar fi fost diferite…


În mintea lui Stalin, epurările erau instrumente de consolidare politică și construcție a autorității, o trambulină pentru nou-veniți și conformiști. Ei urmau să asigure baza umană pentru un control eficient asupra societății.

 

Robert C. Tucker, unul dintre biografii de frunte ai lui Stalin, a comentat asupra funcției și consecințelor Marii Terori: „El și-a dorit să obțină o dictatură personală nelimitată cu o totalitate a puterii pe care nu o poseda încă. …Ieșind din evenimentele anilor 1936-38 ca un dictator personalist în ceea ce era acum un adevărat sistem totalitar al puterii, Stalin a obținut finalitatea politică internațională a Marii Terori.” (The Soviet Political Mind, pp. 68–69).

Într-unul din cele mai pătrunzătoare eseuri ale sale, publicate înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial în revista Partisan Review, Phillip Rahv a avansat o interpretare completă a mecanismului care a condus la „marea teroare”: „Acestea sunt încercări ale minții și spiritului uman. … În Uniunea Sovietică, pentru prima dată în istorie, individul a fost deposedat de toate mijloacele imaginabile de rezistență. Autoritatea este monolitică: proprietatea și politica sunt unul și același lucru. În aceste condiții, devine imposibil să desfizi organizarea; să pui voința cuiva împotriva-i. Nimeni nu poate scăpa: nu doar că absoarbe totalitatea vieții, dar caută totodată să modeleze aspectele morții”.

Fără epurări, sistemul ar fi arătat cu totul diferit. Atât victimele, cât și beneficiarii mecanismului criminal au fost puse laolaltă de acest ritual de sacrificiu. Pentru unii din militanții bolșevici lichidați sau deportați în timpul marii epurări, calvarul terorizant a echivalat cu autocritica obligatorie și auto-umilirea. Pe lângă acestea, a însemnat și o oportunitate de a ajunge la iertarea mult așteptată pentru acele momente de „deraiere”, când au îndrăznit să-l înfrunte pe Stalin.

Zbigniew Brzezinski a listat cu mult timp în urmă, în manieră sintetică, principalele obiective ale terorii: „Curățarea partidului, redarea vigorii sale și a unității monolitice, eliminarea dușmanilor și consacrarea corectitudinii liniei sale și primatului conducerii”. În procesul masacrării societății s-a petrecut o întreagă fenomenologie a servilismului mistic, una care a fost iresponsabil (și entuziast) reprodusă de către mulți intelectuali care au acceptat această emasculare a propriilor facultăți critice.

Speranțe reziduale pentru vagi fărâme de moralitate în cadrul utopiei comuniste, combinate cu o exploatare machiavelică a sentimentului antifascist, au dus la eșecul tragic în a recunoaște natura criminală a experimentului sovietic. Cu toate acestea, trebuie menționați cei care au văzut realitatea și au refuzat să rămână tăcuți. Printre aceste voci ale lucidității, trebuie menționați Panait Istrati, Boris Souvarine, Ignazio Silone, Carlo Rosselli, George Orwell și alți intelectuali care au înfruntat „Marea Minciună”.

Problema leninismului a fost canonizarea scopurilor ultime și astfel, crearea unui univers amoral în care cele mai teribile crime pot fi justificate în numele unui viitor radios. În practică, eliminarea politicii a părut un terminus logic, din moment ce partidul a fost întruchiparea unei voințe colective extremiste.

Această fixație asupra finalităților și disponibilitatea de a utiliza cele mai atroce mijloace spre a le obține, sunt trăsături ale multor utopii ideologice, dar în experiența leninistă ele au atins limite grotești și tragice. Convingerea ultradeterministă a lui Lenin în noua ordine proletară a funcționat după 1917 ca un mecanism nihilist de punere a lumii pe aceeași linie cu un asemenea milenarism. Vechea ordine trebuia distrusă, așa că întruchipările sale umane au fost demonizate și au devenit ținte pentru nemiloasa persecuție.

În manifestul său împotriva menșevicilor, Un pas înainte, doi pași înapoi (1904), Lenin a proclamat că „ar fi de cea mai criminală lașitate să ne îndoim fie și pentru un moment de triumful inevitabil și complet al principiilor social-democrației revoluționare, al organizării proletare și disciplinei de Partid [sublinierea mea]”.

Bertrand Russell observa încă din 1920 că exista o dualitate centrală în bolșevism și care conținea soarta mișcării: era, pe de-o parte, „atașamentul ei față de o anumită concepție a modernizării” și, de cealaltă parte, „un devotament ideologic față de o viziune ideologică a lumii, fasonată de zelul ideologic și intoleranța față de alte viziuni globale, care era o negare a Iluminismului și discursului rațional” (citat în The Sovietization of Eastern Europe). Cu alte cuvinte, bolșevismul a purtat în pântecele sale, încă de la bun început, propria Inchiziție.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.