Rubașca democrată

O vreme, am crezut că uzurparea de către practicanții extremismului de stânga a unor concepte și denumiri politice clasice e pură întâmplare. După știința mea, primul termen pe care l-au canibalizat a fost democrație. Mai precis, derivatul democrat. Erai plasat într-o categorie frecventabilă sau, dimpotrivă, într-una abominabilă în funcție de cum erai perceput de către cenzorii auto-desemnați ai corectitudinii politice (PC).

 

M-am trezit și eu descris în corespondența dintre un prieten al meu american mai vechi, care mă recomanda altuia, cu care mă împrietenisem între timp, drept „a true democrat”. A trecut mult până să-mi dau seama că fusesem supus unei evaluări ideologice severe și că, finalmente, trecusem testul. Că eram și sunt un adept inflexibil al democrației știam, nu era nevoie să mi-o confirme nimeni. Dar de ce „democrat adevărat”? Existau și democrați „neadevărați2?

Prietenul pe care-l evoc poate fi acuzat de multe, dar nu de folosirea improprie a englezei. Cred, chiar, că e unul din marii stiliști ai acestei limbi, un jurnalist și un scriitor extraordinar. Prin urmare, noul sens al cuvântului trebuie căutat în altă parte. Și anume, în siluirea sistematică a limbajului de către cei care se pregătesc să impună lumii noua formă de comunism. Evident, prietenul meu nu face parte din această categorie, dar faptul că un om extrem de lucid s-a lăsat contaminat de newspeak indică gradul de agresivitate la care s-a ajuns în mediile culturale și intelectuale occidentale. În jargonul PC, „democrat” nu înseamnă însă un „adept al democrației”, ci un personaj care aderă la setul de valori elaborate în ultimele decenii în campusurile americane. Adică, acel amestec baroc de conformism, de puritanism și exclusivism ideologic, respectarea și propagarea unor teorii, inevitabil, extremiste.

În numele cauzei nobile a combaterii rasismului s-a ajuns la forme stranii de excludere a categoriilor umane care ar avea același drept la existență nediscriminată. Aberația se întâmplă pentru că în faza actuală se aud doar vocile extremiștilor, ale propagandiștilor și ale profitorilor schimbării paradigmei civilizaționale occidentale. Întotdeauna și pretutindeni există grupuri bine organizate care pândesc oportunitățile aduse de modificările ierarhiilor simbolice (și nu numai) din societate. Sunt acestea în beneficiul general, așa cum ne învață teoriile despre drepturile omului? Nici vorbă. Ele sunt, exclusiv, în folosul celor care și-au apropriat, ca la comandă, memoria unei istorii defavorabile și pentru care consideră că ei, urmașii împilaților de altădată, trebuie răsplătiți.

În principiu, nu văd nimic rău în compensarea bănească a unor nedreptăți istorice. Am prieteni proveniți din familii de deținuți politic și cunosc  îndeaproape atmosfera de teroare și sărăcie în care au crescut. Chiar adolescent fiind, îmi dădeam seama că ei sunt altfel, hipersensibili și stranii, reacționând la cuvinte și situații peste care cineva provenit dintr-un mediu „fără probleme” trecea cât se poate de firesc.

Chestiunea nu e să nu arăți empatie „dezmoșteniților sorții”, ci să nu cazi în plasa întinsă de cei care folosesc în scop personal tragediile istorice. Aceștia nu vor doar compensări, ci excluderi și discriminare. Pentru ei, rezolvarea problemelor trebuie făcută prin criminalizarea majorităților, și nu prin asocierea cu oamenii raționali. Astfel s-a ajuns ca, fără cea mai vagă urmă de remușcare, pentru mulți militanți woke simplul și involuntarul fapt de a fi alb să constituie o crimă de neiertat.

Nu contează că n-ai jignit în viața ta pe motiv de culoare a pielii pe nimeni, că ai trăit în medii multiculturale în care noțiunile de rasă nu existau, iar cele de clasă erau atât de estompate încât nu le simțeai în niciun fel. Diferențele erau reglate în mod natural, prin apelul la bun-simț și prin triumful rațiunii. N-am avut experiența sclavagismului (nici unul din strămoșii mei n-a fost stăpân de sclavi, respectiv, de „robi” din etnia rromă), n-am exploatat, nici părinții mei, nici eu, pe nimeni. Dimpotrivă, am considerat întotdeauna că măcar două din cele trei cuvinte ale lozincii Revoluției franceze, „liberté” și „egalité”, sunt esențiale în tot ce faci. (E drept, cu „fraternité” am o problemă: sunt mult prea multe secături în lumea asta cu care n-aș fraterniza nici în ruptul capului! Dar și aceia au dreptul la libertate și egalitate, indiferent de ceea ce cred eu despre ei.)

Într-o astfel de accepțiune mă simt, într-adevăr, un democrat. Dar definiția democrației, așa cum o înțeleg eu, e nu doar depășită, ci și incriminantă. Astăzi, pentru a fi „democrat” trebuie să îmbraci rubașca stalinistă a conformismului și să respecți până la ultima literă poncifele corectitudinii politice. A fi „democrat” înseamnă a exclude, a anula („cancel culture”) a dărâma tot ceea ce s-a construit înaintea ta și a susține, impertinent, că lumea începe cu tine și cu amicii tăi pe cât de sterili, pe atât de agresivi. Noii „democrați” provin din categoria complexaților, a nevroticilor speriați și de umbra lor, a tăntălăilor nebăgați în seamă, care își imaginează că a sosit clipa revanșei. Din neterminați și sfioși, cum erau, au ajuns excesiv de volubili și autoritari. Țintele lor sunt întotdeauna ușoare și false. Ei s-au strecurat acolo unde ușile erau gata deschise și scaunele pregătite pentru a fi ocupate. Nu au dus lupte și nu au câștigat în chip meritocratic – pentru că sunt și neputincioși,  și lași –, dar au început să dea comenzi, mizând pe lipsa de reacție a celor care, din prea mult bun-simț, consideră că trebuie auzite toate vocile.

Primul lucru pe care l-au decretat e tocmai contrariul: nu trebuie auzită decât vocea lor. Cei care vorbesc alt limbaj sunt imediat reprimați, batjocoriți, călcați în picioare și etichetați cu formule infamante. Cu cât cineva e mai rațional, cu atât trebuie admonestat mai dur.

Deși comandamentele corectitudinii politice se predau azi în școli – în universități și în mass-media au făcut prăpăd –, noii komisari nu au câștigat încă partida. Și nu o vor câștiga, pentru că și-au ales greșit adversarii. În orice societate, și parcă în a noastră mai abitir, există elemente declasate, extremiste, primejdioase pentru democrație. Sociologii spun că ele ar reprezenta cam 10-15 la sută din totalul populației.

Vreme de câțiva ani, s-au estompat, înăbușite de agresivitatea irațională a USL-ului (creația lui Ponta și a lui Crin Antonescu) și de nebunia totalitară a PSD-ului. Căderea ultimului stalinist, Dragnea, a coagulat forțele extremiste, mistic-patriotarde, naționaliste și șovine, care au obținut la ultimele alegeri un scor care a șocat pe toată lumea. Dacă vor cu adevărat să se lupte cu cineva, adepții autohtoni ai PC au la dispoziție AUR-ul și segmentele extremiste din toate celelalte partide, inclusiv (și  mai ales) PSD-ul. În loc s-o facă, au luat la ochi câțiva intelectuali impecabili din punct de vedere moral și profesional și i-au transformat în monștri. Tactica e binecunoscută de pe vremea lui Lenin și a lui Stalin: crearea de ținte false nu presupune niciun risc și te mai alegi și cu oarecare notorietate. În plus, e exclus ca Liiceanu, Pleșu, Manolescu, Patapievici, Tismăneanu să se pună în fruntea unei găști de haidamaci înarmați cu ciomege care, vorba baladei de cartier, „să mi-i distreze/ Pe la carii și proteze/ Pe la dinți, pe la molari/ Ca în filme cu dolari…“. Nu, tot ce riscă e să fie trimiși, asemeni lui Caliban, să citească și altceva decât rânceda celuloză a dejecțiilor marxiste. În schimb, numele propriu Șoșoacă s-ar putea să reacționeze altfel decât se așteaptă ei…

Nu cunosc în România niciun adept al corectitudinii politice care să fie o somitate în domeniul lui. Fără excepție, sunt nulități și mediocrități roase de ambiție, care speră ca prin scurtcircuitare ideologică să ajungă în poziții de putere. Unii dintre ei chiar au ocupat, cu sprijin politic, funcții în ministere și locuri călduțe finanțate de stat. Nerecunoscuți de comunitatea științifică sau artistică, au pozat în pontifi severi, în arbitri ai jocurilor publice fără să aibă cunoștințe elementare privind regulamentul acestora. Când au ajuns în universități, au avut grijă să schimbe regulile de promovare, astfel încât criteriile să corespundă găunoasei lor agitații militantpolitice. Rezultatele se văd: cohorte după cohorte de absolvenți hrăniți cu iluzii comunistoide, pseudo-profesioniști de care angajatorii se apără ca de ciumă. Retrăim în plină revoluție tehnologică mondială procesul de decerebrare care a pecetluit în anii 1950, probabil pentru totdeauna, destinul de țară subdezvoltată al României.

Dezastrele încep întotdeauna cu falsificarea simbolurilor și cu negarea conceptelor cu înțeles demult stabilit. Cei care s-au specializat în astfel de operații cunosc fragilitatea democrației și refuzul adevăraților ei reprezentanți de a se angrena în bătălii în care armele sunt ura, vulgaritatea și resentimentul.

Pe termen scurt, e posibil să triumfe. E sigur, însă, că monștrii pe care-i creează chiar în timp ce-și savurează trista victorie îi vor devora chiar pe ei cu o ferocitate nemaiîntâlnită. Circul infernal continuă…

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.