Sabina Fati îşi lansează volumul „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi”

Sabina Fati, la Babilon, în 2021. Foto: Arhiva personală

După a fost singură pe Drumul Mătăsii şi a ocolit Marea Neagră în 90 de zile – experienţe pe care le-a relatat în două volume documentare apărute la Humanitas în 2015 și 2016 –, jurnalista Sabina Fati, recent întoarsă din Kurdistan, Irak, Anatolia şi Armenia, îşi lansează acum cel mai nou volum, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. din care prezentăm un fragment.

 

Sabina Fati, „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”, Humanitas, 2022, 448 pagini

Lansarea cărţii va avea loc joi, 16 iunie, la ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. La eveniment vor participa, alături de autoare, Alina Achim-Inayeh, director al German Marshall Fund Bucureşti, Lidia Bodea, director general editurii Humanitas, și jurnalistul Marian Voicu.

Accesul în librărie este liber, pe baza unei rezervări prin Eventbook. Purtarea măștii este recomandată. Evenimentul va fi transmis și online, live, pe pagina de Facebook și pe canalul YouTube ale editurii Humanitas. Înregistrarea video va fi disponibilă ulterior pe canalul YouTube Humanitas, iar cea audio – pe canalele Humanitas pentru podcasturi de pe SoundCloud, Spotify, Deezer, Apple și Google.

În anul 2021, în mijlocul verii, Sabina Fati a pornit pe drumul făcut de cei zece mii de mercenari greci în anul 401 î.Hr. și descris de Xenofon în Anabasis, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lângă noi, cât de utile au fost intervențiile Vestului în Est și până unde își poate extinde Europa frontierele. „Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice și economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini ca și cele din zilele noastre, pericolele, fricile și năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate. În toată această regiune, tragediile nu se termină niciodată, lupta pentru putere pare perpetuă, pentru fiecare bucată de pământ s-a vărsat sânge, totul a fost disputat la infinit. Când armele tac, liniștea devine la fel de dureroasă sub pulpanele autocraților…”, spune Sabina Fati.

Gabriel Liiceanu consideră că foarte puțini autori au reușit, asemeni Sabinei Fati, să creeze un gen nou într-o cultură, cu trei cărți de călătorii, izvorâte din același proiect și alcătuind deja o operă: „Cum poate fi definit în câteva cuvinte proiectul Sabinei Fati? Călătoria ca jurnalistă – neapărat de una singură – în lumi nebătute de alții. Călătorii cu risc, cât mai departe spre Est, acolo unde lumea nu se duce niciodată în vacanță și unde mentalitățile «lor» sunt în răspăr cu ale «noastre». Și unde geografia, istoria și politica s-au împletit în așa fel încât au pus pe lume chipuri nebănuite ale umanului. Cu ce anume se pleacă în astfel de călătorii? Niciodată cu mai mult decât un rucsac, cântărind cam cât jumătate din greutatea celei care-l cară. Totdeauna cu multă nebunie, cu patima de a împărtăși, cu foarte multe cărți citite, cu priceperea de a împleti reportajul cu analiza și evocarea cu scrisul de mare clasă, cu teribile incursiuni în trecut, cu aventuri de tot soiul, mai cu seamă la granițe! Iar, la întoarcere, pe Sabina Fati o întâmpinăm uimiți și bucuroși că, după ce a traversat Kurdistanul, Irakul (federal!), Anatolia și Armenia, a reușit, și de data asta, să revină acasă”.

Sabina Fati scrie analize și comentarii pentru Deutsche Welle. A condus departamentul românesc al Radio Free Europe/Radio Liberty și a fost redactor-șef adjunct la România liberă. În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. A publicat la Humanitas Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time, în 2016, şi Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15.000 km, 2500 de ani de istorie, în 2015. A participat, de asemenea, cu analize la mai multe volume colective.

 

Fragment:

„La 30 august 2016, Asia Antar murea la 18 ani cu mâna pe mitralieră, trăgând în membrii Statului Islamic, pentru a le distrage atenţia de la celelalte femei implicate în atacul ce avea loc în apropiere de Alep, la Manbij, un oraș care se afla în mâinile fundamentaliștilor. Asia a intrat în miliţia kurdă la 15 ani, după ce familia o obligase să se mărite cu un bărbat care avea aproape dublul vârstei ei. «Cei care au scris despre această eroină au fost dezinteresaţi de viaţa ei chinuită și de idealurile ei», îmi povestește Hevy Mahmud în cafeneaua unui hotel de la marginea Erbilului, unde lucrează un văr de-al ei care ne și ajută cu traducerea. Hevy are 27 de ani, poartă eșarfă pe cap și, privind-o cum stă pe scaun, cu umerii lăsaţi și corpul adunat, ca o femeie bătrână sau, poate, doar foarte obosită, n-ai zice că a luptat cu arma în mână aproape zece ani. Despre Asia Antar a adus vorba crezând că toată lumea a auzit de ea, fiindcă atunci când s-a prăpădit presa occidentală a pus-o pe prima pagină cu titluri de tipul „Angelina Jolie a kurzilor a fost omorâtă“. I s-a spus așa pentru că un fotograf o imortalizase cu un an înainte și pusese o explicaţie de acest fel atunci când i-a publicat imaginea: o tânără brunetă, cu ochii mari, cu o coadă împletită, îmbrăcată în costum de camuflaj, cu ghete de munte și cu pistolul-mitralieră atârnat de umăr, zâmbind mândră de ea și de viaţa ei. Hevy Mahmud, cu faţa ei arsă de soarele verii și bătută de vânturile iernii, îmi spune că nu așa se așteaptă ele, femeile kurde care luptă cu arma în mână, să fie tratate de lumea occidentală. Nu știe exact povestea Asiei, dar bănuiește că seamănă cu a ei: «Fetele kurde pleacă adesea la război ca să scape de bărbatul cu care au fost forţate să se căsătorească, fug pur și simplu de o viaţă de sclavă în familia soţului, fug și nu mai vor să se întoarcă în satul lor, în familia lor, la viaţa lor de dinainte, pentru că viaţa grea de soldat nu este nici pe departe la fel de grea ca cea de acasă».

Hevy e de lângă Qamishli și acum stă pentru o vreme la Erbil. Îmi povestește despre cum părinţii au dat-o la școală doar cât să înveţe să scrie și să citească, pentru că doar fraţii ei meritau să fie educaţi. Cum au măritat-o pe la 14 ani cu un bărbat gras cu mustaţă, care a violat-o din prima noapte, cum a transformat-o soacra ei în servitoarea întregii familii și cum a bătut-o bărbatul cel gras când a început să opună rezistenţă. Cum într-o zi a fugit până acasă, la părinţii ei, dar n-au vrut s-o primească pentru că le-ar fi fost rușine să aibă o fată divorţată.

La doi ani de la căsătorie, a născut o fetiţă, ceea ce i-a făcut viaţa și mai grea, fiindcă «toţi își doresc băieţi și consideră că nașterea unei fete e cu ghinion». A doua zi după ce a născut a fost bătută, a făcut o hemoragie, a leșinat și au lăsat-o să zacă în propriul sânge, în vreme ce copila urla de foame, fără ca nimeni s-o bage în seamă. Când și-a venit în fire, s-a târât până la nou-născut, dar laptele îi secase. Era iarnă, camera era neîncălzită, ea avea febră. Nu știe cât a zăcut, copila a încercat să sugă, dar nu avea ce, iar mama nu se putea ridica. Își aduce aminte doar cum ţinea fetiţa lipită de ea, ca să nu i se întâmple ceva. După o vreme, a venit soţul ei și, când a văzut-o pe jos, a început să urle la ea, dar, în același timp, s-a speriat când a observat că nu se mișcă. A chemat un vecin cu mașina și au dus-o la spital, a stat acolo două săptămâni, fetiţa s-a prăpădit, dar ea a scăpat. În spital, a aflat despre femeile kurde care luptă cu Statul Islamic, cu turcii, cu trupele lui Assad, cu toţi inamicii kurzilor. Era în 2013. S-a hotărât pe loc să meargă la luptă, dar nu din patriotism, fiindcă nu se gândise până atunci la lucruri de acest fel, ci doar fiindcă nu avea unde să se întoarcă și nu avea nimic de pierdut. Copilul îi murise și nu mai avea nici un sens pe lumea asta. Așa că toate organizaţiile occidentale care acuză formaţiunile militare ale kurzilor că primesc copii în rândurile lor nu știu că acești copii, aceste copile sunt de fapt salvate atunci când li se dă arma în mână, când află că pe lume există și o altfel de viaţă în afara unor bărbaţi tiranici. «Mă deranjează tot ce-mi amintește de viaţa mea de dinainte“, îmi spune Hevy, „pentru că trăiam fără să știu că am aceleași drepturi ca orice bărbat, fără să știu că pot să mă revolt, că femeile sunt la fel de puternice și de deștepte ca ei»: «La început am fost doar o fugară, dar am înţeles repede că batalioanele de femei au un rol mult mai important și că lupta noastră nu este doar împotriva inamicilor, ci și pentru schimbarea vieţii kurdelor»“.

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.