Ipocrizia

Știm toți ce înseamnă, dar o tolerăm îngăduitor și deplin. Nu s-ar putea spune că o urâm sau o disprețuim. E mediul moral „amniotic” care ia versatil orice formă și în care ne mișcăm degajat ca adulți, ignorând sau evitând invitația lui Hristos la „nașterea din nou”. Nu, nu e suficient să te naști doar trupește.

A lăuda volubil, a aproba afabil și abil exact ce negi tăcut, deci steril, e trăirea schizoidă inspirată bogat de ipocrizie. Ea nu mai miră pe nimeni. Cine mai dă atenție familiarului aer pe care îl respiră?

Ajungem să aflăm la timp că trebuie să trăim fără să șocăm, spunând doar ceea ce convine, nu ceea ce gândim. Memorăm rapid codurile de acces social, învățăm să mimăm convingător, să zâmbim masochist, să menajăm exact ceea ce, uneori, detestăm. Doar să nu ne tulburăm starea comodă de „căldicel”, să nu afectăm statutul nostru de „oameni cumsecade”, confortul, privilegiile, perspectiva. Altfel, onoare și maximalism moral. Adevărul care altfel ne-ar exploda în față și ar rupe vraja imaginii de sine e astfel mereu suspendat, expediat, uitat. Pentru a nu „răni”. Suntem grija întruchipată în acest sens.

Ipocrizia numită ipocrit „politețe” și-a pierdut conturul, s-a asimilat metabolic în corpul social, și-a câștigat definitiv statutul de instrument „necesar”. Necesar, desigur, parvenirii mereu vizate, bârfei oricând savurate, succesului intrigilor care ne așează într-o binevoitoare lumină. Omul ipocrit e mereu pregătit. Nu se știe niciodată ce recompensă pot primi lichelismul și lingușirea. Se știe, doar, că sunt răsplătite.

Ipocrizia nu are legătură cu sobra amabilitate, cu firescul dialog și cu buna-cuviință pe care le datorăm oricui. Mai ales oricui le merită. Ea nu e altceva decât este o șerpească, bifurcată viclenie, un contorsionism moral care țintește simultan atât profitabila măgulire a subiectului „victimă”, cât și obiectul nesățioaselor pofte ce-l chinuie pe ipocrit. Ipocrizia lăcrămoasă care încearcă să mascheze lipsa vocației pastorale, inclusiv absența credinței reale pe care o instrumentalizează și transformă onctuos în monedă de cumpărare, pare a fi cea mai șerpească dintre toate, întrucât ea trișează nu doar cu ceilalți, ci și cu Dumnezeu. O iluzie, desigur. Dar una cumplit smintitoare.

Inevitabilă pentru cei mai mulți, structurală pentru marii parveniți și impostori, zeitate cu două fețe a sfâșiaților de grija țării, iubite de la microfon și folosite cu cinism electoral, ipocrizia e în noi, printre noi și, garantat, împotriva noastră. A o suprima și elibera adevărul din cușca ei sordidă rămâne mereu (aproape) posibil.

Avizați și lucizi, ca „omul din subterană”, știm însă că renunțarea la ea ar declanșa un seism relațional devastator, pe care îl evităm, fie și la limită, cu maximă grijă. Grija de bulimicul sine.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News