Cultura inculturii
Aproape nu trece săptămână în care să nu întâlnesc un scriitor care să se plângă de dificultățile sau chiar imposibilitatea de a-și publica manuscrisele. Vorbesc de autori serioși, unii din ei chiar premiați, cu un bun renume în mica noastră republică a literelor. Cum s-a ajuns aici?
Îmi amintesc de goana editorilor după cărți de la începutul anilor 1990, când erau dispuși să-ți publice și notițele făcute în grabă pe șervețele. Privind spre acele vremuri, pare o îndepărtată epocă a Goanei după Aur: în fiecare pagină de manuscris zăcea, gata să fie adus la lumină, filonul metalului prețios.
Tirajele de zeci sau chiar sute de mii de exemplare nu erau ceva ieșit din comun. Părea că o națiune întreagă nu are altă preocupare decât să cumpere și să citească numărul imens de titluri apărute pe piață în fiecare lună.
Deși jubilam, eram conștient că fenomenul nu va dura. Bănuiam că era o febră trecătoare, așa cum avea să fie și aceea a fascinației exercitate de televiziune. Milioane de români stăteau până la două-trei noaptea urmărind surescitați spectacolul luptelor politice din Parlament și din Guvern.
Odată cu supraproducția de carte pe care o găseai în librării, am trăit și o vârstă de aur a anticariatelor. Peste noapte, librăriile cu cărți vechi au ajuns la dimensiunea unor hale, unde găseai, adeseori la prețuri de nimic, minunății bibliografice. N-am să uit niciodată nerăbdarea și încântarea cu care intram în cele câteva anticariate de pe Magheru, de unde ieșeam întotdeauna cu adevărate comori. Atunci mi-am completat edițiile critice din operele clasicilor români, intruvabile până în acel moment, și tot atunci am intrat în posesia câtorva rarități bibliofile. Nu sunt un colecționar de volume scumpe. N-am avut niciodată pasiunea de a aduna cărți pentru valoarea lor comercială sau pentru frumusețea tipografică. Dar cum să-ți refuzi luxul de a intra în posesia celor șapte volume ale Operelor lui Caragiale, începută de Paul Zarifopol, în 1930, la „Cultura Națională”, și încheiată de Șerban Cioculescu, în 1942, la Editura Fundațiilor Regale? Sau cele trei volume ale Divinei Comedii, traduse de Coșbuc, și îngrijită la „Cartea Românească”, de Ramiro Ortiz? Toate n condiții excepționale, cu paginile netăiate, de parcă n-ar fi trecut peste ele timpul.
E adevărat, timpul nu și-a lăsat amprenta, dar vremurile, da: pe pagina de gardă a Paradisului, numele îngrijitorului ediției, Ramiro Ortiz, a fost decupat cu o lamă, lăsând în loc un dreptunghi prin care vezi cuvintele din pagina următoare. Maltratarea datează, probabil, din anii 1950, când practica eliminării numelor instituțiilor neconvenabile (de pildă, Fundațiile Regale) devenise o obișnuință. Oamenii se temeau ca, la o eventuală percheziție a Securității, să nu fie considerați dușmani ai poporului fiindcă păstrau în casă cărți „dușmănoase”. Sau, cine știe, se temeau ca Dante Alighieri să nu fi fost numele vreunui agent occidental care a înșelat vigilența reprezentanților „clasei muncitoare”… În schimb, Purgatoriul păstrează numele posesorului cărții și data când a procurat-o, iar Infernul are o ștampilă care indică proveniența volumului. Deduc, în cazul Purgatoriului, că nu e vorba de primul stăpân al cărții: ediția a apărut în 1927, în timp ce data aflată sub numele proprietarului e 7 decembrie 1944. Ca să duc informațiile până la capăt, prețul cărții, cumpărate de mine de la Anticariatul numărul 4 din București, în 1990, a fost de 15 lei. Sic transit… Contradicția era prea puternică pentru a nu te pune pe gânduri. Pe de o parte, afacerile librăriilor mergeau din plin, pe de alta, bibliotecile din casele oamenilor se goleau cu o viteză amețitoare. Care era explicația acestei dinamici nemaiîntâlnite? Or fi dorit vechii iubitori de cărți să-și împrospăteze rafturile cu cărți? Adio Dante, Dostoievski, Cervantes, Shakespeare și bun venit Sandra Brown și Pavel Coruț? În acel moment, evident că nu. Cu vremea, însă, acest transfer s-a produs implacabil. Atent la mișcările pieței, am constatat că influxul de cărți valoroase din anticariate a crescut în partea a doua a lui 1990. Astăzi știu de ce: în urma mineriadelor și a alegerilor din luna mai a acelui an mulți români și-au pierdut speranța că România are un viitor și au ales calea exilului. Treptat, s-au împuținat și cititorii, inclusiv cei care ahtiați după senzaționalism ieftin și scenarii politico-istorice abracadabrante.
Astăzi, intrând într-o librărie am senzația că mă aflu într-un templu misterios. Mă uit la cărți cu o venerație de habotnic, pentru că văd în ele ultimele probe că civilizația noastră, pe cale de extincție, a fost, totuși, capabilă de miracole. Parcurgând statisticile, constați că vechile discrepanțe dintre noi și Occident s-au accentuat, după ce, o vreme, am nutrit speranța că ne apropiem, cât de cât, de nivelul lor. Peste tot în lume piața de carte e în scădere.
Nicăieri însă nu se înregistrează dezastrul din România. Pe la începutul anilor 2000, producția de carte era de patru ori mai mică decât aceea a unei țări cu jumătate din populația noastră, precum Ungaria. Astăzi, statisticile ne plasează chiar în urma unor țări africane. Cine poartă vina acestei situații catastrofale? Evident, cei care și-au asumat în ultimii treizeci de ani conducerea țării. Inițial, Iliescu a gândit un plan de imbecilizare a românilor. Versatul bolșevic știa că nu se poate menține la putere decât într-o țară de oameni proști și needucați. Prin urmare, a lovit cu cinism în sistemul de învățământ, condamnându-l la subdezvoltare cronică. Astăzi, proștii și needucații au ajuns la putere. Ei sunt modelele de succes și garantul politicilor anticulturale pe care nu le-a întrerupt nimeni din cei care s-au perindat pe la conducerea Ministerului Culturii. Dimpotrivă. Cu fiecare ministru nou, bezna inculturii și a imbecilității se adâncește.
Într-un interviu din revista „Forbes“, unul din marii noștri editori, Silviu Lupescu, afirmă un lucru înspăimântător: „În România, cifra totală a vânzărilor de carte este, de ani buni, de vreo 4-5 ori mai mică decât, să spunem, a unei singure edituri mai importante din Franța sau Germania”. Silviu Lupescu definește această situație ca fiind „rușinoasă”. Eu cred că e tragică. Fără a fi psiholog sau sociolog, văd în ea explicația prăbușirii societății la toate nivelurile. Oameni care nu citesc și care-i disprețuiesc pe cei care încă mai citesc s-au înscăunat ca pentru domnie lungă. Politica de cadre a partidelor privilegiază lipsa de caracter, incultura și ticăloșia. Nu mai există absolut niciun domeniu în care România să conteze în competiția internațională. Cu învățământul și cercetarea subsubvenționate, facem figură de troglodiți într-o lume în care evoluția tehnologică avansează cu pași gigantici.
Cu un procent de analfabetism funcțional de peste 40 la sută (Silviu Lupescu îl asociază cu condițiile pandemiei, când incapacitatea de a înțelege chiar texte simple a explodat; rezultatele se vor vedea în următorii ani), nu trebuie să fii profet pentru a anticipa totala prăbușire a pieței de carte și a societății în general. N-a mai rămas nimic din campaniile și sloganele pro-cultură și pro-educație cu care s-au câștigat alegeri. Singura consecință pozitivă a fost mărirea salariilor din învățământ. Dar această creștere substanțială nu s-a materializat în mai multe cărți cumpărate și citite. Din experiență directă știu că pătura cea mai refractară la cultură e tocmai aceea a profesorimii. N-ai să întâlnești nici să tragi cu tunul profesori la vreo lansare de carte, la un vernisaj de expoziție ori la vreun simpozion. Explicația e destul de simplă. Cu excepțiile de rigoare (onoare lor!), în învățământul din România n-au mai rămas decât incompetenții care, în treizeci de ani de cădere economică, morală și profesională a țării nu și-au putut găsi locuri de muncă mai bine plătite. Dacă le vorbești de vocație cărturărească, de misia luminării poporului, de idealism și patriotism te privesc ca pe un nebun sau ca pe un picat din lună. Ajungând în preajma lor, îți simți inadecvarea, naivitatea și obsolescența.
Am început acest articol deplângând faptul că autori valoroși nu mai sunt publicați de edituri, deoarece cărțile nu se vând. Pe de altă parte, tot mai mulți din ei se orientează spre producția de carte din străinătate. În domeniul academic, rezultatele încep să fie, cât de cât, vizibile. Evident, nici editurile străine n-o duc pe roze, astfel încât trebuie să știi cui te adresezi și care sunt tendințele actuale. Până de curând, aș fi spus că în felul acesta apare o discrepanță între piața ideilor din țară și cea din străinătate. M-am liniștit, însă. În momentul de față, nu există la noi dezbatere și confruntare de idei, ci, eventual, ciomăgeli, răfuieli și reglări de conturi. În lumea culturală domină pucioasa resentimentului și a urii alimentate ideologic și generațional. Prin urmare, cărțile apărute în străinătate vor avea exact aceeași soartă ca a acelora (încă) publicate în țară. Am crezut multă vreme că din această situație tragică se poate ieși prin repararea erorilor grave din educație. Astăzi, am ajuns la concluzia că nu mai e nimeni în stare s-o facă. Învățământul e o formă fără fond care produce pe bandă rulantă tâmpenie, autism social și cultural. E limpede că asta are să ne coste enorm, ca națiune și ca indivizi. Nu există însă nici măcar un singur decident politic căruia să-i pese de dezastrul pe care îl amplifică prin simpla sa prezență într-o funcție de răspundere.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News