Despre o anume modestie a fericirii

Doar regimurile despotice, cele care se sprijină pe arbitrariul personal sau pe capriciul birocratic, visează la planificarea fericirii. Doar regimurile despotice, cele care venerează ordinea, ştiinţa, progresul şi perfecţiunea, au ambiţia de a-şi îndruma pe supuşii lor pe acest drum al propriei vieţi. Doar regimurile despotice, cele care preţuiesc colectivitatea, dar dispreţuiesc pe individ, confiscă viaţa privată, spre a o anexa marelui domeniu administrat de statul atotputernic.

 

Căci fericirea pe care statele o rezervă celor ce sunt în puterea lor nu este o fericire spontană şi autentică, ci se înfăţişează ca o reţetă medicală prescrisă de un medic tiranic. Fericirea pe care statele o gestionează sfârşeşte prin a semăna, mai devreme sau mai târziu, cu o cazarmă ritmată de ordinea cazonă: omul este un element în mare angrenaj care trebuie să funcţioneze, impecabil, în acord cu formulele menite să creeze efectul de poster publicitar.

Dar ce se întâmplă cu acea modestă, discretă, fragilă, tenace fericire la care oamenii obişnuiţi (acei oameni obişnuiţi ce nu posedă inflamarea mesianică a intelectualilor) aspiră în vieţile lor? Dar ce se întâmplă cu acea explorare, uneori senină, alteori tristă, a vieţilor noastre? Dar ce se întâmplă cu fericirea şi cu nefericirea, cu dragostea şi cu singurătatea, cu jocurile celor care cresc şi cu tihna celor care se apropie de moarte, contemplând amurgul? Dar ce se întâmplă cu râsetele şi cu joaca, cu lumina dimineţilor şi cu melancolia care intră în noi, neştiută?

Despre această modestă, tenace, discretă, fragilă fericire statele ce organizează, controlează, decid, expropriază, carantinează, marchează ştiu că ea este potenţial suspectă, de vreme ce se întemeiază pe libertatea oamenilor de a fie înşişi, departe de autoritatea sufocantă a regulilor osificate. Pentru state fericirea este o chestiune de regulament administrativ, de legislaţie şi de politici publice. Pentru oameni, fericirea se înfăţişează în hainele lipsite de ostentaţie ale zilelor lor: dragostea, arta, prietenia, credinţa, jocul, singurătatea meditativă le sunt tovarăşi pe acest drum al vieţilor lor.

Iar când această modestă, tenace, discretă fericire dispare, alungată de puterea implacabilă a statului, braţul despotic o înlocuieşte cu un surogat insipid de laborator, cu un simulacru din care pulsaţia libertăţii a fost gonită, definitiv. Confiscată şi domesticită, fericirea stângace devine o amintire. O amintire care se şterge, treptat, din memoria colectivă a celor care sunt reeducaţi să accepte ordinea aseptică a supravegherii şi stăpânirii atotştiutoare.

Pe ruinele fericirii trecute se construieşte edificiul viitorului de perfecţiune geometrică: îndrumaţi, ocrotiţi, imaculaţi, oamenii de mâine vor păşi în coloanele pe care mâna statului le va trasa, coregrafic, cu siguranţă autocratică.

 

Articol apărut și pe LaPunkt.

 

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.