Mari minciuni vinovate despre comunismul românesc

Iată că, după mai bine de trei decenii, perspectiva oficială asupra evenimentelor din Decembrie 1989 n-a devenit nici mai clară, nici mai convingătoare. Odată cu trecerea timpului și cu ezitările autorităților, reputația proastă a comunismului s-a blurat, s-a relativizat și, mai nou, se reabilitează cu insolență, sub ochii noștri. (…) Generațiile care au învățat cifrele direct de pe telecomandă află despre comunism cam tot atât cât le transmit nostalgiile bunicilor și părinților, hărțuiți de o tranziție interminabilă. (…) În cele din urmă, tinerii educați de părinți nostalgici, de profesori abulici și de manuale pline de minciuni prin omisiune vor ajunge în fața urnelor de vot. De aici până la o restaurație de tip totalitar, indiferent sub ce siglă sau denumire, mai sunt foarte puțini pași de făcut.

„Revolta a început la Timișoara, în 16 decembrie 1989. Încercările lui Ceaușescu de a riposta cu ajutorul forțelor represive sau prin organizarea unui miting la București n-au dat rezultate în fața revoltei generale. Dictatorul a părăsit capitala la 22 decembrie, fiind capturat la Târgoviște și deținut într-o unitate militară din acest oraș. Puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale, avându-l drept președinte pe Ion Iliescu. Au urmat câteva zile de confruntări interne soldate cu numeroase victime. Circulația unor informații neverificate a creat confuzie, provocând haos în luarea deciziilor. Forțe necunoscute, numite «teroriști», au atacat instituții publice, unități militare, televiziunea etc. Motivându-se că atacurile teroriste puteau să-i elibereze pe soții Ceaușescu, nucleul de putere care se crease a decis executarea celor doi foști conducători”.

Aceste 125 de cuvinte pe care le-am redat mai sus alcătuiesc singurul pasaj dedicat Revoluției române din 1989, aflat întrunul dintre cele mai utilizate manuale de istorie pentru clasa XII, profil umanist. Merită să observăm ce anume nu află elevii din lecția despre Revoluția română din 1989: care a fost numărul victimelor, cine sunt autorii crimelor, din cine era alcătuit „nucleul de putere” care a decis „executarea foștilor conducători”. Cel mai semnificativ mi se pare însă termenul care desemnează începutul eliberării noastre: se vorbește despre o „revoltă” care s-a generalizat, și nu despre o „revoluție”.

Iată că, după mai bine de trei decenii, perspectiva oficială asupra evenimentelor din Decembrie 1989 n-a devenit nici mai clară, nici mai convingătoare. Odată cu trecerea timpului și cu ezitările autorităților, reputația proastă a comunismului s-a blurat, s-a relativizat și, mai nou, se reabilitează cu insolență, sub ochii noștri. Dacă la Timișoara n-a fost decât o revoltă care a scăpat de sub control și, nu se știe cum, a devenit „generală”, înseamnă că regimul comunist importat în România de tancurile rusești, în 1945, n-a fost o dictatură sângeroasă, ci un model politic dezirabil, pe care românii au fost manipulați să-l schimbe în 1989, împotriva intereselor lor.

Generațiile care au învățat cifrele direct de pe telecomandă află despre comunism cam tot atât cât le transmit nostalgiile bunicilor și părinților, hărțuiți de o tranziție interminabilă: „se trăia greu și înainte de ‘89, dar parcă tot era mai bine decât acum; am strâns cureaua, fiindcă Ceaușescu era un mare patriot și n-a vrut să ne lase cu datorii la străini.” În cele din urmă, tinerii educați de părinți nostalgici, de profesori abulici și de manuale pline de minciuni prin omisiune vor ajunge în fața urnelor de vot. De aici până la o restaurație de tip totalitar, indiferent sub ce siglă sau denumire, mai sunt foarte puțini pași de făcut.

Am ales ca temă a conferinței mele câteva dintre cele mai răspândite minciuni despre comunismul românesc, pe care arhiva aflată azi la CNSAS le contrazice vădit, atât prin dimensiunile ei considerabile (cca 28 de kilometri de rafturi cu dosare), cât mai ales prin conținutul documentelor pe care ni le-a lăsat moștenire fosta Securitate. Însă nu la cronicile sinistre din cele peste 207.000 de volume de dosare penale, majoritatea de grup, vreau să mă refer, fiindcă nu de instalarea dictaturii staliniste în România (1945-1964) se leagă cele mai mari minciuni vinovate despre comunism.

Chiar și nostalgicii comuniști par să înțeleagă cum au fost posibile barbaria și violența statului român împotriva propriilor cetățeni, la comanda unei puteri străine care ne-a ocupat țara, la propriu. Mai greu de acceptat și de asumat este faptul că, odată plecate trupele sovietice în 1958 și odată reformate instituțiile statului, marele proiect politic și social al comunismului, autodeclarat național, reformator și dedicat „celor ce muncesc” a eșuat tot într-o dictatură de tip stalinist, unică în Europa, o dictatură care n-a putut fi înlăturată decât printr-o baie de sânge.

Sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român a guvernat sub deviza „România este patria oamenilor muncii de la orașe și sate”. La finalul marilor operațiuni prin care s-a desființat proprietatea privată – naționalizarea și cooperativizarea –, progresul economic și bunăstarea cetățenilor au intrat cu totul în responsabilitatea statului. Oficial, confiscarea proprietăților de orice fel, mari sau mici (de la fabrici și bănci până la minuscule loturi agricole) ar fi trebuit să-i transforme pe „oamenii muncii” în beneficiarii prosperi ai unei mari avuții colective. Totuși, operațiunea „să luăm de la bogați ca să dăm celor săraci, care muncesc” s-a dovedit nu doar o mare înșelătorie – fiindcă s-a luat de la toți, inclusiv de la cei săraci, dar bunăstarea s-a redistribuit la foarte puțini – ci și un dezastru economic pe termen lung.

La finalul a două decenii de industrializare și urbanizare accelerată, în România reformată de Ceaușescu se trăia mai prost decât în România de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Prima minciună toxică despre comunismul românesc este că le-a adus prosperitate și confort muncitorilor și țăranilor, categoriile cele mai defavorizate în perioada interbelică și declarate oficial drept principalii beneficiari ai politicii PCR.

Vă întrebați de unde știm că muncitorii și țăranii au ajuns să trăiască mai prost în comunism, dacă raportările și statisticile oficiale erau unanim pozitive? Răspunsul este: știm chiar din dosarele Securității, aceste cronici involuntare, întocmite prin metode ilegale și abuzive, timp de o jumătate de secol. Peste 1.600.000 de volume din arhiva CNSAS privesc acțiuni de urmărire, individuale sau de grup, și conțin relatări directe – note informative, scrisori interceptate și transcrieri de conversații din casele românilor – urmăriți mai ales „pentru cunoașterea stării de spirit a populației”. Analiza bazei de date „I” a Centrului de Informatică și Documentare al Securității (un instrument informatic foarte valoros, declasificat și predat CNSAS în luna martie anul trecut), privind persoanele urmărite sau cercetate informativ doar în ultimul deceniu al dictaturii lui Ceaușescu (1980- 1989), indică 58 de „esențe” sau criterii de „luare în lucru”, cu un vădit caracter de poliție politică.

Această analiză, întreprinsă recent de colegii de la Direcția Investigații, arată că, indiferent de profilul specific unității sau compartimentului de Securitate care iniția o acțiune de urmărire, aplicarea „esențelor” garanta că informațiile despre atitudinea persoanei față de regim, comentariile și opiniile sale politice nu rămâneau necunoscute. Conform datelor înregistrate la CID, doar între 1980- 1989 numărul românilor care figurau în evidența „I”, dedicată celor urmăriți, a fost de 317.000. Lor trebuie să li se adauge cei care n-au avut – sau nu mai au astăzi – un dosar individual, dar au fost cu siguranță supravegheați, fie la locul de muncă, în așa-numitele dosare de obiectiv, care sunt colective, fie urmăriți prin „contaminare”, în dosarele altora, rude sau cunoscuți (un fel de poliție politică by proxy).

Numărul documentelor în care Securitatea, prin ofițerii și informatorii ei, a înregistrat cu acribie și acuratețe „starea de spirit” a românilor în era comunismului național și patriotic nu va putea fi stabilit cu precizie niciodată. Nu vom putea număra toate notele informative, toate scrisorile interceptate și toate transcrierile înregistrărilor obținute cu tehnica operativă în casele oamenilor sau în instituții. Totuși, ceea ce s-a păstrat e suficient ca să contrazică propaganda și amneziile nostalgicilor, în egală măsură.

Criticile deschise la adresa regimului, comparațiile favorabile situației din alte țări, sau chiar simplele descrieri realiste ale stării de lucruri, ale vieții de zi cu zi, tot mai precară odată cu trecerea anilor (orice referire la penuria de alimente, de energie electrică, de benzină, de medicamente etc.), dacă erau semnalate de informatori, te aduceau automat în atenția Securității. Notele informative preluate de milițienii de la țară, care îndeplineau și atribuții pe linie de Securitate, descriu o stare de spirit la fel de deplorabilă în mediul rural, poate chiar mai deprimantă decât cea din marile orașe.

Merită să ne amintim că, în pofida industrializării masive, datoria externă a României nu s-a plătit cu produse de înaltă tehnologie, ci în mare parte cu produse agricole. Industrializarea forțată a costat România peste 11 miliarde de dolari, care s-au achitat în principal prin munca țăranilor deposedați de pământ. În anii ‘80, după două decenii de muncă „la colectivă”, ajunseseră să cumpere pâine de la oraș, să facă barter cu ouă sau carne din gospodărie, ca să poată obține butelii, petrol sau becuri, să crească animale pe care să nu le poată sacrifica decât cu acordul autorităților – „binefaceri” consemnate în detaliu în dosarele de urmărire.

În pofida realităților cotidiene tot mai greu de îndurat, nemulțumirile sau criticile la adresa politicii interne și mai ales la adresa lui Ceaușescu însuși au fost cu desăvârșire interzise. „Starea de spirit a populației” trebuia raportată ca fiind întotdeauna pozitivă și favorabilă conducerii statului, cu orice preț. În acest scop, ni se spune, Securitatea acționa preventiv, descurajând, prin orice mijloace, acțiunile de protest, mai ales pe cele care riscau să devină acțiuni colective. „Politica de prevenție”, opusă represiunii violente care a însoțit instalarea puterii comuniste în perioada 1945-1964, a fost și a rămas laitmotivul apologeților Securității, până în zilele noastre.

În toate procesele inițiate de CNSAS împotriva foștilor ofițeri de Securitate sau Miliție, teza caracterului strict preventiv și esențialmente nonviolent al activității cadrelor după 1964 și până în 1989 joacă un rol axiomatic. Valoarea de adevăr a acestei teze a fost validată oficial la 27 iulie anul acesta, în decizia ÎCCJ în cazul asasinării dizidentului Gheorghe Ursu.

Textul acestei decizii, care a scandalizat opinia publică din România, conține un fragment ce esențializează o altă mare minciună toxică despre comunismul românesc: „Așadar, Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, /…/ nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație, sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților, de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din aceasta pe diverse motive (așa cum sa întâmplat în perioada 1948-1965) /…/ (subl. G.N.).”

Așadar, în opinia judecătorilor, care coincide perfect cu depozițiile foștilor ofițeri de Securitate chemați ca martori în proces, după 1965 nu a existat o „relație de adversitate sau conflict” între Securitate și cei pe care-i urmărea, și nu a existat o preocupare sistematică pentru „exterminarea fizică sau psihică” a cetățenilor. Deși ne lipsește definiția medicală sau științifică a „exterminării psihice” la care s-a referit instanța, putem deduce că anxietatea sau frica endemică de posibilele consecințe pe care le-ar fi putut avea orice gest contestatar la adresa regimului nu constituie dovada unei stări de adversitate. Dimpotrivă, ar trebui să acceptăm că acțiunile „preventive”, inclusiv cele în urma cărora autorii de înscrisuri „cu conținut dușmănos” au ajuns în spitale de psihiatrie, pot fi considerate dovezi ale unei relații de concordie între Securitate și români.

Din nou, datele pe care Securitatea însăși le-a introdus în evidența CID și informațiile pe care tot ea le-a consemnat în note și rapoarte informative, fac din această axiomă a memorialisticii foștilor securiști o mare minciună. Mai întâi, trebuie spus că paleta măsurilor preventive aplicată de Securitate în perioada 1965-1989 era foarte diversificată. Ea includea atenționări, avertizări, informarea organelor de partid, sau a organelor obștești, punerea în dezbaterea publică, destrămarea anturajului, izolarea și compromiterea, influențarea pozitivă, mutarea la un alt loc de muncă și condamnarea de drept comun.

Această ultimă măsură „preventivă”, condamnarea de drept comun, necesită câteva precizări. Ea a intrat oficial în arsenalul metodelor Securității ca efect al conceptului de „discernământ politico-juridic”, inventat din rațiuni pur propagandistice: trebuiau evitate cu orice preț inculpările și condamnările politice, pentru ca imaginea lui Ceaușescu în lume, de lider comunist reformator, deschis către lumea civilizată și opozant al Moscovei să fie credibilă. În 1978, ministrul de Interne Tudor Postelnicu a fost cât se poate de explicit, arătându-le cu multă franchețe securiștilor din subordine cum să evite transformarea opozanților în deținuți politici: „Să-i găsim ca borfași, ca hoți, să acționăm cu Miliția, cu alte organe ale statului nostru și să nu facem din asta o chestiune politică, care ulterior să aibă implicații asupra intereselor românești peste hotare”.

Prețul individual al acestei manevre cinice a fost transformarea oamenilor curajoși în simpli borfași, iar prețul colectiv a fost pur și simplu furtul de istorie. Nu vom ști niciodată câți români care au protestat pașnic, sau doar au criticat într-un fel sau altul dictatura lui Ceaușescu, au fost transformați de Securitate, sub acoperirea Miliției, în infractori de drept comun, și nu-i vom putea număra ca dizidenți fiindcă Securitatea i-a inclus forțat în categoria „delincvenți”.

Caracterul așa-zis „preventiv și nerepresiv” al muncii de Securitate, asumat odată cu reformarea instituției sub stindardul național-comunismului în anii 1965-1989, se traduce sec în 209.449 cazuri înregistrate la CID, în care s-au aplicat „măsurile de prevenție” enumerate mai devreme. Dincolo de cifre, care nu sunt deloc modeste, este esențial să înțelegem care a fost consecința directă și imediată pe care măsurile așa-zis „preventive” au avut-o în rândul populației: descurajarea oricărui gest protestatar, diseminarea fricii prin presiunea generată de expunerea publică și, mai ales, de teama că o faptă sancționată de Securitate va pune un stigmat și asupra familiei sau a celor apropiați.

Deși memorialistica foștilor ofițeri de Securitate, validată și de unele decizii ale instanțelor de judecată, insistă că măsurile preventive erau benigne și non-violente, dosarele de urmărire din arhiva CNSAS dovedesc că ele au constituit unul dintre cele mai eficiente instrumente de control politic asupra populației, împiedicând cu succes finalizarea oricărei acțiuni care ar fi putut schimba dictatura lui Ceaușescu. Expresia „destrămarea anturajului” numește foarte exact nu doar o metodă operativă, ci și efectul concret al aplicării ei!

Minciuna că în „epoca de aur” n-a existat opoziție reală față de regim, ci s-au făcut doar unele gesturi izolate de nemulțumire, ce se datorau mai degrabă frustrărilor personale sau influenței nocive a propagandei străine, este una dintre cele mai periculoase, prin consecințele ei. În fața acestei minciuni toxice, logica elementară ar trebui să ne fie de ajuns: dacă „oamenii muncii de la orașe și sate” trăiau așa de bine încât n-au existat nemulțumiți, iar gesturile de protest sau criticile deschise au fost puține și izolate, atunci de ce au fost necesare atâtea măsuri „preventive” și de ce a trebuit inventat „discernământul politico-juridic”, adică poliția politică sub acoperire? Și, mai departe, despre ce e vorba în sau ce anume descriu milioanele de note informative păstrate în arhiva Securității?

Un răspuns foarte succint poate fi dat, din nou, sub forma unei cifre: aplicând legea deconspirării Securității, din 2008 până în prezent, instanțele din România au constatat definitiv și irevocabil că mai mult de 1.500 de foști ofițeri de Securitate și Miliție au încălcat drepturile fundamentale ale omului și drepturile constituționale ale cetățenilor români. Așadar, în timp ce foștii ofițeri de Securitate insistă, împreună cu suporterii lor, că după 1965 relația Securității cu cetățenii României a fost una de protecție preventivă, „părintească” s-ar putea spune, justiția română a constatat că, dimpotrivă, acțiunile ofițerilor au încălcat drepturile omului și drepturile constituționale ale civililor. Iar bilanțul foștilor securiști trimiși în instanță ar fi fost cu siguranță mult mai mare dacă legea ar fi permis CNSAS să se auto-sesizeze cu privire la abuzurile dovedite de propria arhivă!

Formarea „omului nou”, cu o conștiință civică superioară, este o altă minciună despre comunism, ale cărei efecte perverse le trăim din plin astăzi. Nostalgicii care ne vorbesc despre cât de grozav era învățământul în epoca Ceaușescu ar trebui să numere nu doar miile de școli pe care Revoluția le-a găsit fără apă curentă și cu toalete în curte (asta în timp ce la București se înălța coșmarul urbanistic numit Casa Poporului), ci și miile de elevi minori recrutați în școală, învățați să-și spioneze familiile și prietenii, să-și mintă părinții și să ducă o viață duplicitară, din frică sau din interes. De aici cred că ar trebui să înceapă discuția despre „omul nou” creat în timpul dictaturii comuniste, dar pe care Revoluția l-a obligat să trăiască în democrație, adică într-un regim politic construit în întregime pe idei și principii de sens contrar.

Tot în democrație, construită pe valori opuse prin însăși natura lor dictaturii în care drepturile civile au fost anulate, trăiesc și foștii ofițeri de Securitate, alături de foștii lor colaboratori. Încă din martie 1990, când s-a lansat Proclamația de la Timișoara, ni s-a spus că lustrația – adică, interzicerea pentru un timp a accesului foștilor ofițeri și colaboratori ai Securității la cele mai importante funcții în stat – ar fi o măsură profund nedemocratică și că personajele care au ținut în viață dictatura comunistă în România ar putea fi compatibile cu principii și norme de drept pe care le-au călcat în picioare timp de o jumătate de secol.

Așa se face că, neavând lustrație, putem număra azi, în rapoartele de activitate ale CNSAS din 2008 până anul trecut, 110 foști ofițeri de securitate care au candidat sau au fost numiți în funcții sau demnități publice, și pentru care CNSAS a cerut în instanță să se constate încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Colaboratorii civili, pentru care s-a cerut instanței confirmarea acestei calități, sunt și mai bine reprezentați – practic, sunt cu sutele (în special printre candidați și aleși locali).

Întrebarea pe care n-o putem ocoli este cum ar fi arătat societatea românească dacă legea deconspirării era adoptată în primii ani, și nu în 1999, la 10 ani după Revoluție, iar arhiva ar fi fost desecretizată efectiv nu în 2005, la 16 ani după Revoluție? Cum ar fi arătat România dacă Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi devenit lege în 1990, cum era și firesc după o Revoluție adevărată, și nu după „o revoltă care s-a generalizat”, oarecum inexplicabil, cum susține programa școlară la disciplina istorie?

Cele mai răspândite minciuni despre comunismul românesc se hrănesc reciproc, fiind și cele mai toxice pentru comunitatea în care ne dorim să trăim. Șirul minciunilor începe cu marota că proiectul comunist, deși a eșuat economic, a năzuit sincer la binele colectiv și s-a dedicat întru totul oamenilor muncii de la orașe și sate; apoi, continuă cu narațiunea că muncitorii, dar mai ales țăranii, au progresat social și au trăit mai bine în epoca lui Ceaușescu, motiv pentru care „starea de spirit” a populației a fost esențialmente pozitivă; nemulțumirile erau izolate și sporadice, n-a existat opoziție reală față de regim și cu atât mai puțin dorința reală de a-l schimba.

În aceste condiții, relația dintre aparatul represiv și populație nu avea cum să fie una „de adversitate sau conflict”. Securitatea n-a mai recurs la represiunea violentă din anii ‘50, ci doar la măsuri de prevenție, care au fost legale, legitime și profesioniste; în perioada 1965-1989 nu s-au încălcat drepturile fundamentale ale omului, nu s-au făcut abuzuri și nici crime, cu atât mai puțin crime împotriva umanității; deconspirarea e doar o vendetă politică, ordonată de Occident și pusă în operă de trădătorii de neam.

Dacă le acceptăm ca adevărate, la finalul acestui șir de aserțiuni mincinoase, dar înlănțuite logic, se va ridica marele semn de îndoială otrăvită: dacă înainte de ‘89 românii nu erau cu adevărat nemulțumiți de comunism și n-a existat opoziție, am avut sau nu o Revoluție? Iar dacă în decembrie 1989 n-a fost o Revoluție – adică, o mișcare profundă de înnoire radicală a societății – atunci regimul democratic în care trăim astăzi e unul legitim, sau nu?

Răspunsul trebuie să-l dăm fiecare dintre noi, din patru în patru ani, în fața urnei de vot. E vital să ne amintim că nimic nu e ireversibil. Mai ales răul disimulat, care ia mințile naivilor și nostalgicilor, vorbind despre un bine iluzoriu, inventat de propagandă, dar contrazis de arhive, va găsi întotdeauna puterea să revină. Eu cred că leacul pentru minciunile otrăvite nu este o propagandă mai bine făcută, ci memoria, împrospătată iar și iar, pentru fiecare nouă generație. Virgil Ierunca a știut asta ca nimeni altul când ne-a spus atât de limpede ce avem de făcut: „Să nu uităm. Să nu uităm împreună!”

(Fragmente din conferința „Mari minciuni vinovate despre comunismul românesc”, susținută în 19 octombrie 2023 la Universitatea de Vest din Timișoara).

Recomandări de lectură: 

• Germina Nagâţ, membru al Colegiului CNSAS: „Statul român democratic a venit pe lume asistat de securiști chiar în sala de nașteri”
• Andrei Ursu: „Sper ca şi Justiţia română să se mântuiască de frica Securităţii”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News