La Centenar, dincolo de regimul Dragnea: un exerciţiu de speranţă şi de rezistenţă


Temeritatea lui Iuliu Maniu, aprigul patriotism al lui Ionel Brătianu, devoţiunea Reginei Maria, curajul creştin al lui Iuliu Hossu, toate aceste efigii vor decora, la Centenar, palatul imposturii naţionale.

 

Poate că nici un alt cuvânt nu a fost mai abuzat şi înjosit decât acest cuvânt al “Centenarului”. Sub semnul lui, un insuportabil kitsch s-a întins peste ţară. Sub semnul lui, inactivitatea şi demagogia au fost proclamate drept emoţii patriotice. Sub semnul lui, beţia de cuvinte a devenit etalonul la care se referă o întreagă naţiune. Sub semnul lui, autenticitatea comuniunii civice a lăsat loc scenografiei de propagandă. Sub semnul lui, orice tentativă de introspecţie lucidă a fost descurajată, în numele concordiei naţionale. Sub semnul lui, amnistia şi graţierea au fost investite ca simboluri ale reconcilierii.

Compromiterea Centenarului, cufundarea lui în mâlul fesenist, nu sunt decât simptomele răului de care suntem incapabili să ne desprindem. Generaţia celor care, la 1918, au întemeiat România Mare, generaţia celor care, peste decenii, în închisoare, în exil, în umilinţe, au trecut vămile comunismului, generaţia celor care au visat la edificarea unei Românii a decenţei şi a pluralismului, generaţia celor care, la Alba-Iulia, au oferit românilor un îndreptar patriotic, această generaţie mirabilă şi tragică va fi evocată de cei care au luat în stăpânire, cu lăcomia unor vătafi, statul român. Temeritatea lui Iuliu Maniu, aprigul patriotism al lui Ionel Brătianu, devoţiunea Reginei Maria, curajul creştin al lui Iuliu Hossu, toate aceste efigii vor decora palatul imposturii naţionale: edificiul României centenare este prezidat de Liviu Dragnea şi de acoliţii săi. Ceauşismul murdăreşte şi anexează, încă o dată, prin urmaşii săi, moştenirea luminoasă a patriei noastre.

Ironia dramatică face ca, în momentele în care România îşi atinge maturitatea strategică, parte fiind a proiectului euro-atlantic, impostura, demagogia şi iresponsabilitatea să fie triumfătoare în stat. Spectacolul acestui Centenar oficial este spectacolul dezonoarei naţionale. Pentru Viorica Dăncilă ori Liviu Dragnea, România, ca unire de emoţii şi de tradiţie, ca vibraţie civică, nu are nici un sens. Pentru oligarhia cleptocratică ce a uzurpat puterea, România este un imens fond suveran, ale cărui resurse se cer împărţite membrilor clientelei lor.

Pentru cei ce alcătuiesc osatura regimului Dragnea, România este doar o masă de şerbi, o reunire informă de iobagi, o adunare amorfă de plătitori de taxe. Deasupra lor tronează elita prădătoare, vastul domeniu populat de vânători şi de stăpâni. Linia care îi separă nu poate fi trecută, pentru că este înscrisă în ordinea firii, ca un obicei al pământului.

Pentru cei care nu aparţin acestei turme mânate de gonaci, Centenarul înseamnă memoria unui sacrificiu şi ideea libertăţii. Proclamaţia de la Alba-Iulia îşi trimite, după un secol, întregi, razele sale, spre a lumina acest viitor al demnităţii, decenţei şi solidarităţii. Din Basarabia şi Bucovina până peste munţi, anul 1918 a fost, dincolo de dileme şi de tragedii, unul al onoarei regăsite, unul al curajului de a formula proiectul unei Românii fondate pe valori şi legi, iar nu pe bun-plac şi arbitrar. Şi chiar dacă acest proiect nu a fost niciodată îndeplinit cu adevărat, energia lui continuă să inspire, evocând majestatea cuvintelor şi a simbolurilor.

România lucidităţii patriotice este România lui Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Iancu Flondor ori Pantelimon Halippa. Unitatea a fost, pentru toţi aceştia, prilejul de a regândi temeliile României care avea să vină. Luptele lor sunt luptele celor care, în secolul XX, au invocat principiile împotriva barbariei.

Această Românie nu este România lui Liviu Dragnea. Această Românie, demnă, tenace, solidară, este cea pe care o purtăm în inimile noastre, în fiecare zi. Această Românie, pe care tirania comunistă a încătuşat-o, tragic, este România care ne călăuzeşte, spre a merge mai departe. La această Românie a sacrificiului şi onoarei trebuie să revenim, spre a reaprinde instinctul civic al libertăţii. Şi parte a acestei Românii suntem, în clipele în care ne apărăm demnitatea. Alături de ea şi de umbrele ei glorioase încetăm să mai fim singuri, iar vieţile noastre capătă un sens, în prelungirea vieţilor lor.

 

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.