Calmul, urgenţa (II)


mircea_mihaiesDeparte de a purta ghinion, al treisprezecelea album de studio al lui Cohen s-a bucurat de un succes instantaneu şi universal.

Tonul a fost dat de vânzările din Canada (a urcat pe locul întâi imediat după apariţie) şi în Statele Unite, unde a debutat în „Billboard 200” direct pe poziţia a cincisprezecea.

Presa de specialitate a fost deosebit de generoasă, iar englezii, ca de obicei, au rostit cuvintele cele mai calde. Pentru recenzentul lui „The Telegraph”, Neil McCormick, această creaţie a senectuţii era, pur şi simplu, „o capodoperă”: „«Problemele populare» pe care le evocă se referă la conflicte interne, la viziunea războiului civil prin metafora relaţiilor umane, şi viceversa, prin proiectarea macrocosmului în microcosmosul timpurilor tulburate”.

Criticul subliniază, pe bună dreptate, discreta ambiguitate a cântecelor. Ele sunt compuse (muzical şi ca text) pe muchie de cuţit. Fiecare turnură melodică şi lingvistică pare să iasă din scenariul previzibil, dar iluzia durează doar o clipă. În ultima secundă, lucrurile reintră în „normal”, adică în predictibil, în scenariul familiar celor care au urmărit cu atenţie traiectoria creatoare a artistului. Falsele evadări pun în evidenţă existenţa mai multor straturi de semnificaţii şi profunzimi ce pot fi accesate cu multă uşurinţă. Ele sunt susţinute de invidiabila vitalitate a depresivului cronic care nu s-a sfiit să le comunice jurnaliştilor, în 2013, înaintea concertului de la O2, nu doar că nu simţea nicio dorinţă de a se retrage din activitatea publică, dar că avea de gând să revină la excese pe care şi le-a reprimat multă vreme. Ca într-o pantomimă, le-a descris ziariştilor englezi momentul în care, împlinind optzeci de ani, avea să se reapuce de fumat: „Scena va fi traversată de o soră medicală în uniformă albă, cu ciorapi albi croşetaţi, purtând pe o tavă de argint un pachet de ţigări. Pachetul va fi deschis. Va străluci asemeni pilonilor Partenonului. Iar bărbatul va scoate o ţigară şi o va bate uşor în palmă, aşa cum a văzut într-un film, când era copil, la Montreal. Şi ea o să aprindă o brichetă, iar el o să tragă aerul adânc în piept. Da, va fi atât de bine…”

Citește și: Calmul, urgenţa (I)

Spiritul frondei amânate, vizibil în această scenă, domină întregul mood al lui Popular Problems. Bătrânul artist gândeşte şi acţionează cu gândul la ghiduşiile trecutului, însă o prudentă auto-cenzură îi cere să-şi suspende pornirile naturale. Cohen accesează o energie pur mentală, nesecondată şi de o similară capacitate de a acţiona în plan practic. Imaginea „octogenarului întinerit”, propusă de cronicarul muzical al lui „The Guardian”, are explicaţii ce depăşesc zona pur muzicală. Ele sunt explicitate de aparent contradictoria afirmaţie dintr-unul din cântecele albumului – „The party’s over, but I have landed on my feet”. Ea trebuie înţeleasă drept o celebrare a evitării dezastrului. Faptul că un compozitor în general detaşat de întâmplările lumii dedică un cântec, Samson in New Orleans, cataclismului provocat de uraganul Katrina, e sugestiv în sine. După ce trecuse el însuşi prin ordaliile confruntării cu „sistemul”, nu mai avea cum să rămână indiferent la ceea ce forţele devastatoare ale exteriorului pot face din existenţa umană.

Citește și: Vechimea, ideea (I)

Popular Problems beneficiază, mai mult decât toate albumele anterioare la un loc, de ajutorul unor colaboratori. Un singur cântec, Born in Chains, e compus de Cohen. Toate celelalte îi au drept coautori pe Patrick Leonard (şapte piese) şi Anjani Thomas (una). Inspiraţia lui Sharon Robinson, colaboratoare fidelă în ultimii cincisprezece ani, începând cu Ten New Songs, care i-a inspirat felul în care trebuie să sune cântecele din această etapă, face din albumul de faţă un triumf al precarităţii, convertită într-un obiect de infinită expresivitate. În mod miraculos, vocea şi-a recăpătat o parte din timbrul intens masculin, cu adâncimi ce rezonează dramatic, mobilizând întreaga putere de rezistenţă a fiinţei umane.

Penultimul şi ante-penultimul album încercau să compenseze diminuarea vocală prin aducerea în prim-plan a secţiei ritmice şi prin perdeaua sonoră compactă asigurată de orga electrică. Acum, acestea sunt folosite cu multă parcimonie, „îndulcite” şi împinse în spaţiul îndepărtat al construcţiei muzicale. Cât despre orgă, ea devine un personaj important doar atunci când prezenţa ei e motivată de necesităţi compoziţionale – ca, de pildă, în Did I Ever Loved You. Acolo, nuanţele de gospel sunt subliniate de suspinul gingaş al instrumentului cu clape.

Citește și: Vechimea, ideea (II)

Prin aceste modificări de aranjament, compoziţiile îşi pierd vagul aer provincial şi marginal, parcă dinadins căutat în anii de început. Nuanţele muzicii klezmer sunt eliminate aproape în totalitate, în favoarea unui minimalism ce stabileşte raporturile – mai degrabă intelectuale decât emoţionale – cu lumea. Ceea ce nu înseamnă că sentimentele au dispărut cu totul. Dimpotrivă. Ele sunt însă abordate, muzical vorbind, perifrastic şi cu infinite precauţii. Ca ton general, Popular Problems lasă impresia unei autoscopii. Aflat într-un punct de observaţie exterior propriei fiinţe, compozitorul-cântăreţ contemplă cu o blândeţe ce evocă seninătatea dimineţilor de primăvară nipone peisajul de după încheierea vieţii. Nu e vorba de moartea ca atare, ci de percepţia filtrată de o lumină nepământeană a existenţei.

Citește și: Vechimea, ideea (III)

Două versuri des citate ale albumului, din Almost Like the Blues, oferă o deschidere dacă nu spre esenţa creaţiei actuale a lui Cohen, cel puţin spre felul în care se percepe autorul pe sine: „There’s torture and there’s killing/ There’s all my bad reviews”. Dacă versul al doilea e o formă de alint (de ani şi ani, creaţiile lui fuseseră întâmpinate aproape exclusiv cu elogii şi jerbe de entuziasm), brutalitatea confesiunii arată că vechile răni nu s-au închis. Ba, mai mult, că nu se vor închide niciodată. Dar interpretările, oricât de binevoitoare, nu estompează sângerarea iniţială, care a dat naştere unei creaţii ce se scaldă, ca într-un lichid amniotic, în melancolie şi autoironie.

Deşi, ca tonalitate, cântecele amintesc mai vechile balade de dragoste, sentimentul cândva dominant aproape că a dispărut. Sau, mai precis, el devine ultimul refugiu al fiinţei hărţuite, epuizate, incapabile să reziste asaltului nemilos al realităţii agresive, devastatoare. Vocea artistului se ridică adeseori din ceea ce par a fi ruinele unui război nimicitor, promiţând o improbabilă continuare a luptei. Pe parcurs, el fusese purtat de voinţa unor entităţi necunoscute, dotate însă cu o forţă de constrângere irezistibilă. Şi totuşi, prin voce, prin simpla energie a rostirii, artistul e sigur că-şi va continua parcursul: cenuşiu, îndurerat, dar nu lipsit de demnitate şi de perspectiva redempţiunii. Pasiunea e atotstăpânitoare şi pare a fi singurul mecanism ce reglează prea multele contrarii ale unui parcurs plin de stigmate, cedări şi prăbuşiri.

Marca fundamentală a albumului rămâne lirismul învăluitor, anunţat, de altfel de un cântec promovat în concerte încă din 2013, I’ve Got a Little Secret (inclus însă abia în CD-ul din 2015, Can’t Forget. A Souvenir of the Grand Tour). Indiferent de ceea ce-şi propune sau de direcţia în care e împins (sau unde a eşuat), artistul nu se eliberează complet de identitatea sa ireductibilă: lamentoul ancorat într-o tradiţie din care provine, biografic şi intelectual, poetul-cântăreţ, şi pe care a dezvoltat-o în peste o jumă tate de secol de pasionată explorare a depresiilor, eşecurilor şi scrutării nemiloase ale unui destin torturat. Dorinţa şi renunţarea se însoţesc, ca într-o stranie epifanie, cu speranţa de dincolo de speranţă.

Articol publicat şi în revista România Literară.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.