Medic Mihai Grecu: „În medicina de urgenţă îţi trebuie o robusteţe psihică, să poţi să duci ceea ce vezi”

Foto: Arhivă personală Mihai Grecu

Este medic de urgenţă de peste 25 de ani, iar de 17 ani conduce Unitatea de Primiri Urgenţe – SMURD Timiș pe care a şi organizat-o, încă de la înfiinţarea acesteia, în 1999. Nu ştie de câţi pacienţi s-a ocupat în toţi anii aceştia şi nici orele petrecute în spital, pe ambulanţă sau în elicopterul SMURD nu le contabilizează: „Medicina de urgenţă nu este o meserie cu program fix.”

L-am invitat pe medicul Mihai Grecu la un dialog despre ceea ce înseamnă medicina de urgenţă – un tot destinat salvării de vieţi omeneşti mult mai complex decât ceea ce percepem din exterior –, despre modul în care aceasta coexistă cu viaţa privată a celor care o practică, despre pasiunea pentru profesie şi satisfacţiile pe care le aduce, despre empatie şi recunoştinţă, despre epuizare emoţională, despre relaţia dintre medici şi pacienţi, aflaţi de aceeaşi parte a baricadei, în lupta cu boala.

 

Poate nu arătăm ceea ce simţim, dar, cu siguranţă, ne păstrăm calitatea de oameni”

CV Mihai Grecu

Este medic-șef al Unităţii de Primiri Urgenţe – SMURD Timiș din anul 2004, iar din anul 2006 coordonează şi SMURD 3 – Regiunea Vest.

Din anul 2008 este director de rezidențiat în specialitatea medicină de urgență în Centrul Universitar Timişoara și lector în cadrul Programului de atestat în asistență medicală pre-spitalicească și a Atestatului în asistență medicală în cadrul structurilor de primire a urgențelor.

Este absolvent al Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj şi al Facultății de Medicină în cadrul Universităţii de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Tmișoara. Rezidențiatul în specialitatea medicină de urgență l-a finalizat în 1998, iar din 2003 este medic primar.

A absolvit stagiul Managementul sistemului integrat de urgență și cursul International Chief Emergency Phisician. Deține atestat de studii complementare în ultrasonografie generală, management sanitar și de formator în domeniul urgențelor prespitalicești.

(Sursă CV: Unitatea de Primiri Urgenţe Timiş)

 

De aproape 25 de ani sunteţi medic de urgenţă. De ce medicină de urgenţă, domnule Mihai Grecu?

În 1998 am terminat rezidenţiatul, dar în medicina de urgenţă am intrat în 1995. La momentul în care am făcut această alegere, nu absolvise încă vreo generaţie de urgentişti. Eu fac parte din a doua generaţie. Era, atunci, un teren în care puteai bate ţăruşi la limita ta de competenţă, puteai să organizezi lucrurile aşa cum crezi. Viziunea pe care am avut-o s-a dovedit, până la urmă, că s-a suprapus realităţii. Împreună cu colegii mei am reuşit să organizăm o structură de primiri urgenţe – sper eu, funcţională –, am reuşit să-i găsim medicinei de urgenţă un loc între celelalte specialităţi medicale; urgenţa nu e doar cardiologică sau gastroenterologică sau neutrologică, chirurgicală sau ortopedică, ea ajută câte puţin fiecare specialitate şi marele avantaj este că oferă posibilitatea de a privi pacientul în ansamblul lui. Un chirurg priveşte pacientul din punct de vedere al intervenţiei chirurgicale, un cardiolog – din punct de vedere al afecţiunilor cardiace, al hipertensiunii etc. Urgentistul trebuie să ştie, de exemplu, că pacientul cu abdomen acut are şi o problemă cardiacă, şi o problemă neurologică şi să vadă dacă aceste aspecte au sau nu impact pe managementul pacientului.

Mai e un segment în medicina de urgenţă, un segment social. Noi trebuie să ne asigurăm că pacientul care vine beneficiază şi de asistenţă medicală din perspectiva afecţiunii pe care o are, că se poate îngriji. De exemplu, ce faci cu un pacient vârstnic şi singur care are o fractură de picior? Nu îl poţi trimite acasă, când el nu mai poate să-şi cumpere pâinea, medicamentele. Acesta este motivul pentru care în structurile de Primiri Urgenţe asociem şi asistenţi sociali, în aşa fel încât să ne asigurăm că pacientul va şi beneficia de tratamentul pe care i l-am prescris.

 

Aţi optat pentru Medicină având un model în familie?

Nu, sunt primul.

 

Urmat de fiul dumneavoastră, şi el absolvent de Medicină.

Da, zilele trecute a avut festivitatea de absolvire. Sunt mândru de el că a făcut lucrurile aşa cum trebuie. În toamnă va fi concursul de rezidenţiat şi vom vedea cât de bine reuşeşte să se pregătească, ce medie obţine, ce poate alege din gama de specialităţi. Nu cred, totuşi, că va alege Medicina de Urgenţă pentru că mă vede destul de rar pe acasă şi poate îşi doreşte altceva…

 

V-aţi dorit să vă urmeze în carieră, i-aţi insuflat pasiunea pentru medicină sau a fost ceva ce a venit de la sine?

Nu, a făcut-o pentru că aşa a vrut el. Nici nu i-am prezentat realitatea cosmetizată şi nici iluzia urgenţei, a monitoarelor care piuie, a girofarurilor, a sirenelor – este impresionant să vezi toată desfăşurarea asta de forţe. Sper doar să-și păstreze seriozitatea, pasiunea și dorința de a face lucrurile temeinic și în viitor, pentru că în medicină ai permanent de învățat.

 

Cred că, în toţi anii aceştia, aţi văzut mii de cazuri. Aţi făcut un calcul estimativ al numărului de pacienţi de care v-aţi ocupat personal?

Nu, niciodată nu am făcut o apreciere cantitativă. Ca medic urgentist, trebuie să fii acolo, să vezi pacientul, ca şi când ar fi primul tău pacient.

 

După 25 de ani de medicină de urgenţă, mai poate impresiona durerea, spaima pacienţilor, a familiilor lor?

Da, pe toţi cei de la Urgenţe ne impresionează. Problema este alta: când eşti implicat în asistenţa medicală propriu-zisă a pacientului, nu ai voie să te laşi pradă unor astfel de sentimente. Există şi mecanisme de autoprotecţie – unii medici de urgenţă dezvoltă un umor negru sau un anumit grad de cinism – care sunt efecte ale expunerii succesive la evenimente traumatizante. Nu e uşor să vezi copii în suferinţă ori pacienţi din accidente rutiere sau pacienţi tineri, cu afecţiuni neurochirurgicale, care, din punct de vedere medical, nu au perspective… Poate nu arătăm ceea ce simţim, poate că avem alte modalităţi de a ne exprima, dar, cu siguranţă, ne păstrăm calitatea de oameni.

 

„Medicina de urgenţă nu este o meserie cu program fix, telefoanele mele sunt deschise 24 din 24”

În momentul în care ieşiţi pe poarta Urgenţelor, reuşiţi să vă scoateţi din minte imaginile din spital sau duceţi cu dumneavoastră acest „balast” emoţional?

Meseria de medic nu se termină în momentul în care ţi-ai dat jos echipamentul de protecţie. Nu poţi pleca acasă ca şi când nimic nu s-a întâmplat, rămâi în contact permanent cu suferinţa reală. Are însă şi asta un avantaj: văzând ce înseamnă suferinţa adevărată, poţi astfel să prioritizezi lucrurile care contează cu adevărat.

 

Ştiu că, şi după terminarea programului, vă interesaţi de cazuri pe care le-aţi tratat în timpul zilei, că, uneori, până târziu în noapte vorbiţi cu familiile pacienţilor în perioada în care aceştia sunt încă la Urgenţe, în investigaţii.

Da, medicina de urgenţă nu este o meserie cu program fix. Oricând trebuie să fii disponibil: pentru un pacient, pentru un coleg de gardă, pentru probleme administrative – sunt lucruri care intră în fişa postului şi să le cunosc, şi să le rezolv sau să ştiu la cine să apelez pentru rezolvarea lor. Aşa că telefoanele mele sunt deschise 24 din 24.

 

Cum vă regăsiţi liniştea interioară?

Am învăţat să coexist.

 

„Pe termen lung, doar din pasiune poţi să faci medicină de urgenţă”

Câte ore lucraţi pe zi, în medie?

Cât e nevoie pentru ca lucrurile să meargă aşa cum trebuie. Nu pun o limită între viaţa mea privată şi cea profesională. Ele coexistă. Nu am sentimentul că vin la lucru.

 

Adică, faceţi meseria doar din pasiune.

Numai aşa poţi să faci pe termen lung medicină de urgenţă. Altfel, te epuizează. Fenomenul de burnout, de epuizare emoţională, cel puţin la cei de pe segmentul de urgenţă, de management al pacientului critic reprezintă o realitate. Şi nu doar acum de când cu pandemia de covid. Burnout-ul în rândul celor care asistă pacienţi critici este destul de mare peste tot în lume. Cei mai fericiţi, conform unui studiu făcut în SUA, sunt ortopezii; ei au un nivel de satistfacţie profesională ridicat. Împreună cu colegi psihologi, am evaluat nivelul de burnout din UPU Timişoara şi stăm bine în comparaţie cu colegii din alte ţări unde există medicină de urgenţă, stăm bine şi în raport cu alte centre de primiri urgenţe din ţară.

 

Ce contribuie la această poziţionare pe un loc mai bun într-o statistică referitoare la gradul de epuizare emoţională?

Sunt mai mulţi factori. Cel mai important cred că este programul predictibil. Noi ne-am organizat în echipe care lucrează după un sistem de zi-noapte, liber-liber, echipe care au rămas constante ani de zile, nu o perioadă scurtă. Medicul care este acum de gardă ştie cum va fi de gardă de Revelion sau chiar la Paştele viitor, astfel că îşi poate organiza viaţa. Apoi, în cadrul turei pot fi negociate concediile – în ultimii trei-patru ani am insistat ca acestea să fie luate aşa cum trebuie, complet, pentru că majoritatea medicilor urgentişti sunt tentaţi să vină să lucreze şi când sunt în concediu. Este o adicţie la muncă.

 

O aveţi şi dumneavoastră?

Da, dar nu o resimt, pentru că nu o percep ca fiind muncă. Am avut şi şansa ca noi, UPU Timiş, să creştem odată cu sistemul naţional de urgenţă, ceea ce înseamnă că toate reglementările – ordine de ministru, norme de aplicare etc. – le-am prins în timp real şi am înţeles de ce s-au aplicat, iar atunci e mult mai simplu să lucrezi într-un mediu în care înţelegi regulile după care se joacă.

 

E un sistem adoptat după cel din SUA. Parte din personal a fost pregătit acolo?
Medicina de urgenţă este, da, un sistem importat din SUA. Conceptul actual al medicinei de urgenţă – care integrează şi partea de spital, şi cea de prespital – a fost dezvoltat la Târgu Mureş. Acolo au venit specialişti din SUA, apoi au venit şi la noi, la Timişoara, care au auditat sistemul, care ne-au pregătit şi pe formarea medicilor rezidenţi.

Exsperienţa celor din SUA şi a colegilor de la Pompierii din Franţa s-au amestecat în mod fericit şi am reuşit să construim un sistem care să se potrivească nevoilor României, pentru că un sistem medical nu poate fi importat pe de-a-ntregul. Noi, urgentiştii, suntem un fel de pompieri ai sistemului de sănătate, pentru că reuşim să suplinim fie disfuncţionalităţi care au apărut de-a lungul timpului în asistenţa medicală primară, fie disfuncţionalităţi apărute în sistemul de ambulator. Rolul nostru a fost să atenuăm impactul asupra pacientului care trebuie să fie în centrul oricărei modificări din sistemul de sănătate.

 

„Cvintele de mulţumire ne validează atitudini şi acţiuni”

Există satisfacţii pe care vi le oferă medicina de urgenţă?

Da. Cea mai importantă este să fii tu convins că pacientul pe care l-ai îngrijit este, cum se spune, „mai bine cu două degete”. Nu spun ce satisfacţie este dacă un om trăieşte datorită faptului că tu ai fost acolo şi i-ai acordat ajutorul. Acesta este un „combustibil” extrem de preţios; mai este unul care ne ajută să mergem mai departe: recunoştinţa pacientului, când, la externarea din spital, acesta trece prin Urgenţe şi-l caută pe doctorul care i-a acordat ajutorul sau, dacă nu-l găseşte, îi transmite un mesaj de mulţumire. Astfel de cuvinte de mulţumire ne validează atitudini şi acţiuni, fiind dovezi că drumul pe care mergem este cel bun.

Urgenţa este un loc în care se vede clar ce înseamnă să fii o echipă. Fiecare dintre membrii echipei – medic, asistent, infirmier, brancardier, asistent social, îngrijitor de curăţenie – îşi are rolul său; dacă o  rotiţă a acestui sistem se gripează, dă peste cap totul. Degeaba îi stabileşti unui pacient diagnosticul bun, dacă nu are cine să împingă targa. La Urgenţe, totul trebuie să funcţioneze impecabil şi ca un tot unitar, de la zona de triaj epidemiologic până la accesul la lifturi. Ne este însă destul de greu în condiţii de personal la limită. Nu este o lipsă majoră de personal, dar este la limită; dacă se întâmplă ceva neprevăzut cu vreunul din noi, nu avem un surplus de personal care să vină să compenseze. La fel se întâmplă pe partea de pre-spital, noi fiind operatorul medical şi pentru elicopterul de la Arad, care funcţionează deja, şi pentru cel de la Caransebeş, care va intra în serviciu în curând, şi pentru maşinile de terapie intensivă.

 

Aţi fost şi dumneavoastră în intervenţii de urgenţă cu elicopterul?

Îmi stabilesc lunar două gărzi de elicopter şi o gardă de maşină. Acolo mă simt doctor, scap de semnat cereri de concediu, de făcut referate şi avizat facturi. În intervenţii reuşesc să fiu eu cu pacientul.

Dacă discutăm de gărzile de elicopter, e altceva decât ceea ce faci ca medic în Urgenţă, altceva decât ceea ce faci în prespital terestru. Sunt şi clipe de bucurie, care te încarcă pozitiv. Când, de exemplu, ai predat cu bine pacientul la Cluj şi te întorci seara peste Apuseni, este fabulos. În elicopter eşti la înălţimea potrivită pentru a vedea peisajele în toată splendoarea lor, ceea ce îţi oferă câteva clipe de reverie.

 

Mi-aţi vorbit despre satisfacţii profesionale. Ce vă demoralizează?

Mi-e greu să răspund… Atunci când oameni pe care mă bazez sau oameni la care ţin îmi înşeală aşteptările, mă dezamăgesc.

În rest, aşa cum le spun şi colegilor mei mai tineri, care sunt rezidenţi, în medicina de urgenţă trebuie să ai nu neapărat o robusteţe fizică, cât mai degrabă una psihică, să poţi să duci ceea ce vezi, pentru că în Urgenţe există multă tristeţe reală.

 

„Medici şi pacienţi suntem de aceeaşi parte a baricadei şi ne luptăm cu boala”

Sunt oameni care au trecut pe la Urgenţe şi care spun că, deşi oamenii de aici lucrează în condiţii de stres puternic, că de cele mai multe ori sunt într-o cursă contracronometru, mare parte a personalului medical este foarte empatic, că nu se limitează la consultul care implică doar profesionalism şi atenţie, ci le adresează un cuvânt bun, că, la propriu, le oferă o mângâiere. Manifestarea empatiei este ceva ce se educă, ceva ce se impune prin fişa postului sau doar ceva ce vine din interior, un ceva pe care îl ai sau nu îi ai?

Trebuie să vină şi din interior. Zâmbetul strict profesional îl recunoşti şi, în plus, nu are acelaşi efect asupra pacientului. De învăţat, lucrările acestea nu le prea poţi învăţa. Eu pot insista ca oamenii să vorbească frumos, pot insista asupra unei formulări de adresare, dar dacă nu vine din interiorul lor, se vede falsitatea. Eu sunt mândru că am cunoscut oamenii cu care lucrez şi le mulţumesc că sunt aşa cum sunt.

E bine ca toată lumea – şi medici, şi pacienţi – să înţeleagă că nu suntem pe poziţii antagonice, suntem de aceeaşi parte a baricadei şi ne luptăm cu boala. Se poate crea, se poate reconstrui o solidaritate – pe care mulţi încearcă să o submineze – între pacienţi şi medici şi în sistemul public, şi în cel privat. Medicina nu este un simplu serviciu acordat unui plătitor de taxe şi impozite.

 

„Urgenţa este o uşă deschisă permanent”

Câţi pacienţi trec într-o zi prin Urgenţele de la Spitalul Judeţean din Timişoara?

Dacă ne referim la 2019, ultimul an normal, în jur de 200 – 210. Acum sunt undeva pe la 170, dar trendul este crescător.

 

Toţi necesită tratament de urgenţă sau adesea se aglomerează UPU cu cazuri care nu implică intervenţie de urgenţă?

Va fi o provocare pentru sistemul sanitar să facă funcţionale spitalele mai mici, din punct de vedere al urgenţelor. Sigur, sunt greutăţi: nu sunt medici de specialitate, nu există peste tot computere tomograf, dar sunt proceduri care, într-adevăr, s-ar putea face şi în spitalele mai mici, în centrele de permanenţă, chiar în cabinetele medicilor de familie.

Oamenii trebuie să reţină că Urgenţa este o uşă deschisă permanent, o cale de acces către sistemul de sănătate.

Timpul petrecut de pacient în urgenţă depinde de gravitatea stării sale de sănătate. De exemplu: ai o entorsă, ai venit la Urgenţe şi pleci după şase ore pentru că, între timp, pe aparatul de radiologie mai trebuie investigate nişte fracturi, poate provenite din accidente rutiere. Dacă mai ai şi altceva – ai călcat strâmb pentru că ai ameţit –, trebuie investigaţie pe computerul tomograf, dar dacă e un pacient cu accident vascular cerebral, acesta va fi cel care va avea prioritate. Noi îi vedem pe toţi cei care ajung în Urgenţe, dar în ordinea priorităţilor, nu putem consulta pe toată lumea deodată, nu putem servi ca la aprozar, pe principiul „primul venit, primul servit”. Lumea trebuie să înţeleagă că există aceste priorităţi medicale.

 

„Am învăţat să-mi stabilesc priorităţi”

Aţi avut cazuri în care aţi întors pacienţi de la poarta spre Dincolo, cazuri în care ceea ce, din punct de vedere medical, părea imposibil a devenit totuşi posibil?

Da, se întâmplă şi minuni. Sunt situaţii în care, dacă te iei după statistică, după ghiduri şi protocoale, este foarte probabil – o probabilitate de 90 la sută –, ca lucrurile să se termine prost. Dar există şi situaţii în care, ca medic, ai acces la cele zece procente…

 

Care este cea mai importantă lecţie pe care v-aţi însuşit-o în cei 25 de ani de medicină de urgenţă?

Cel mai important este faptul că am învăţat să-mi stabilesc priorităţi. Problemele, de regulă, vin după o curbă gaussiană. La un moment dat te copleşesc şi atunci e important să alegi ceea ce trebuie să faci acum şi ce poţi lăsa pe mai târziu; lucrul acesta este valabil şi în viaţa personală, şi în cea profesională.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.