Neurochirurg Andrei Brînzeu: „Ca medic, ai meseria de a ajuta”

Dr. Andrei Brînzeu. Sursă foto: UMFT

S-a întors în ţară după ce a profesat, timp de zece ani, la Spitalul de Neurologie și Neurochirurgie „Pierre Wertheimer” din Lyon, unde a ajuns cu o bursă. „Am plecat ca să mă întorc. Ideea a fost să mă formez într-un domeniu specific din neurochirurgie, să ajung într-un segment la vârf, apoi să aduc ceva nou acasă”, spune dr. Andrei Brînzeu, medic primar neurochirurgie la Spitalul Clinic Judeţean din Timişoara.

A făcut până acum în jur de 5000 de operaţii pe creier şi pe coloana vertebrală, cea mai lungă fiind de 17 ore, şi practică în mod constant şi neurochirurgia funcţională, aşa-numita chirurgie a durerii, deprinsă de la profesorul Marc Sindou, medic la Spitalul din Lyon, unul dintre cei mai mari neurochirurgi din Europa.  

L-am invitat pe dr. Andrei Brînzeu la un dialog despre ce înseamnă chirurgia durerii, încă necunoscută multor pacienţi, despre operaţia de drezotomie  cervicală pe care a făcut-o în premieră în România, despre bolile neurodegenerative cum ar fi Alzheimer, dar şi despre empatie, în lipsa căreia, spune, nu ar putea profesa, şi despre cea mai mare răsplată pe care i-o oferă meseria de neurochirurg.

 

„Am plecat ca să mă întorc

CV Andrei Brînzeu

Este medic primar neurochirurgie la Clinica de Neurochirurgie, din cadrul Spitalului Judeţean din Timişoara, unde a făcut şi primii ani de rezidenţiat, după absolvirea Universităţii de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara.

În 2009, a plecat cu o bursă în Franţa, la Spitalul de Neurologie și Neurochirurgie „Pierre Wertheimer” din Lyon, unde a profesat până în 2019.

Este doctor în științe medicale. Teza de doctorat, cu titlul „Criterii de selecție pentru decompresia microvasculară la pacienții cu nevralgie de trigemen”, şi-a susţinut-o în 2017, la UMF Timişoara, din comisia de doctorat făcând parte prof. Marc Sindou și prof. Patrick Mertens, ambii de la Université „Claude Bernard” Lyon 1, şi prof. Ștefan Florian, de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj.

Din 2019 este conferențiar universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacia din Timișoara, unde predă la Disciplina Neurochirurgie.

Oferă consultații la Clinicile Medici’s Timișoara.

Domnule Andrei Brînzeu, aţi plecat să studiaţi în Franţa, cu o bursă, apoi aţi rămas să profesaţi acolo, zece ani, la Spitalul de Neurologie și Neurochirurgie „Pierre Wertheimer” din Lyon, unul dintre cele mai mari şi bine cotate din Europa. De ce se întoarce un medic performant, în plină ascensiune profesională, de la un spital de top din Occident, mult mai bine plătit, în România?

Nu am plecat cu bursă, asta ar fi însemnat ca Statul Român sau vreo organizaţie să-mi plătească acolo formarea profesională. Or, nu a fost aşa. Am plecat în Franţa în timpul rezidenţiatului – pe care îl făceam la Spitalul Judeţean din Timişoara –, pe cont propriu, şi am fost acceptat acolo pe un post de rezident în cadrul Spitalului Neurologic din Lyon. Am stat din 2009 până în 2019, dar colaborez în continuare cu cei din Lyon.

Nu ştiu dacă eşti mult mai bine plătit în Franţa, cred că într-un fel salariile sunt similare      acum. În ceea ce priveşte motivele întoarcerii, pot să spun că am plecat ca să mă întorc. Ideea a fost să mă formez într-un domeniu specific din neurochirurgie, să ajung într-un segment la vârf, apoi să aduc ceva nou acasă. De asemenea, am căutat şi să-mi formez o bază universitară.

Aşa că am venit pe de o parte pentru a prelua şi asigura o activitate universitară – acesta este primul scop al întoarcerii mele. Am avut prilejul, în Franţa, să lucrez cu profesori din domeniul neurologic şi neurochirurgical, spitalul din Lyon fiind dedicat exclusiv acestor ramuri ale medicinei; are 10 profesori de neurologie şi 5 profesori de neurochirurgie. M-am întors în ţară ca urmare a invitaţiei domnului dr. Horia Pleş. Ne-am întâlnit la un congres în 2016, iar invitaţia mi-a fost lansată pe partea de activitate universitară şi pe partea neurochirurgie funcţională.

 

La întoarcere, după zece ani cât aţi lipsit din ţară, ce schimbări aţi sesizat în sistemul medical din România?

Eram foarte tânăr când am plecat, iar perspectiva asupra sistemului era relativ diferită. Acum, desigur, ajuns într-un alt punct al carierei, văd lucrurile în întregul lor. Mă bucur că m-am putut întoarce să lucrez la Spitalul Judeţean din Timişoara.

 

„Chirurgia durerii înseamnă să nu te adresezi neapărat bolii, ci simptomului”

Aţi revenit aici pentru a începe un program de neurochirurgie funcțională și tumorală specializată. Ce presupune acest tip de neurochirurgie?

Există unele afecţiuni care nu au o modificare anatomică, modificare care să poată fi tratată în sine. La extragerea unei tumori se rezolvă direct cel puţin o parte din probleme. Dar există situaţii în care nu ai ce să scoţi: în boli neurologice, cum ar fi epilepsia, boala Parkinson, în paraliziile cu spasticitate, care dau o contractură prea puternică a musculaturii sau în durerea cronică. Pentru toate acestea există neurochirurgia funcţională şi sunt domenii în care am activat la Spitalul Neurologic din Lyon. E unul dintre spitalele cu cea mai mare tradiţie pe partea de tratare a durerii, se fac chirurgii ale durerii de la 1900 încoace. Chirurgia durerii înseamnă să nu te adresezi neapărat bolii care cauzează durerea, ci simptomului, în momentul în care acesta a devenit atât de grav încât durerea devine o boală în sine.

 

În majoritatea spitalelor acest tip de chirurgie nu se practică, înţeleg…

În România se face extrem de puţin. Există două domenii mari în care se aplică chirurgia durerii. Unul e uşor de intuit, tratamentul durerii în cancer. Pacienţii cu tumori agresive pot avea dureri foarte mari şi de multe ori se recurge la morfină, mai ales când boala este avansată. Alternativ se pot întrerupe însă căile de transmisie a durerii, mai ales într-o zonă a corpului care nu mai este folosită pentru că este invadată de tumoră. Cealaltă situaţie în care se recurge la chirurgia durerii este în momentul în care există o leziune a sistemului nervos la care se poate ajunge, de exemplu, în urma unui traumatism, când un nerv a fost strivit şi nu mai funcţionează sau nu funcţionează cum trebuie, ceea ce poate genera dureri spontane.

 

Aceste proceduri le faceţi acum în mod curent la Spitalul Judeţean din Timişoara?

Nu în mod curent pentru că există o problemă de adresabilitate. Puţini pacienţi ştiu că există această posibilitate de tratament chirurgical al durerii. Dar am făcut constant astfel de intervenţii de când am venit în ţară.

 

La finalul anului 2020, în premieră naţională, aţi realizat la Timişoara – la Clinica de Neurochirurgie condusă de dr. Horia Pleş – o drezotomie  cervicală. Ce presupune? De ce nu a fost realizată în România până atunci?

Operaţia în sine a constat în întreruperea selectivă a căilor de transmisie a durerii la un pacient care avea o tumoră lent agresivă la nivel pulmonar şi care invada plexul brahial, acesta fiind rădăcina nervilor care merg în braţ. Acest de tip de operaţie nu se făcuse în România până atunci, e adevărat. Este însă o operaţie pe care o cunosc bine pentru că vin din spitalul în care s-a inventat acest tip de intervenţie chirurgicală. Personal, prima drezotomie am făcut-o cu trei ani înainte de a mă întoarce în România, adică în 2016. La Lyon am lucrat – şi lucrez în continuare – cu profesorul Marc Sindou, care este inventatorul drezotomiei chirurgicale. Prima operaţie de acest tip a făcut-o în 1972, apoi în 1973 a fost deja făcută şi în SUA. Tipul acesta de operaţie s-a răspândit rapid şi se foloseşte, de atunci, constant în centrele care se ocupă de tratamentul chirurgical al durerii.

În România se face chirurgia durerii, dar mai ales pe planul durerii neuropate, consecutive unei leziuni de nervi, care presupune implantare de stimulatoare ale măduvei spinării în special. Activitatea e redusă pentru că lumea nu cunoaşte această posibilitate. În cazul leziunilor de nervi periferici mai ales, care lasă dureri reziduale, putem opera. În schimb nu se face deloc – sau nu am întâlnit eu – chirurgia durerii în cancer, un domeniu în care ajutorul adus pacienţilor poate fi foarte mare. La Timişoara am avut, în ultimii doi ani, aproape zece intervenţii de genul acesta.

 

„Nu folosesc chirurgia robotică în operaţiile de drezotomie”

Aţi operat şi pe creier, pe coloana vertebrală. Câte de intervenţii aţi făcut până acum?

În jur de 5000, majoritatea în Franţa.

 

Se operează şi în sistem clasic, să-l numesc aşa, sau se merge pe chirurgie robotică în astfel de operaţii?

Eu nu folosesc chirurgia robotică în operaţiile de drezotomie. Posibilităţile de ameliorare, în cazul utilizării unor tehnici mai puţin invazive, sunt mici, trebuie să vizualizăm direct structurile pe care tăiem. Există şi chirurgii ale durerii minim invazive. Nu drezotomia însă.

 

Fiind un domeniu în care precizia e foarte importantă, vitală chiar, faceți ceva anume pentru a vă menține agilitatea degetelor?

Nu. Provenind dintr-o şcoală relativ clasică, am învăţat partea de manualitate direct în sala de operaţie şi în continuare exerciţiul principal este în sala de operaţie. Mai demult am cântat la pian, dar nu mai chinui pe nimeni cu muzica mea.

 

În Franţa, mentor v-a fost profesorul Marc Sindou. Aveţi şi în România unul?

Nu, am plecat foarte de tânăr, nu apucasem încă să mă formez.

 

„Sunt extrem de variabile intervenţiile neurochirurgicale”

În neurochirurgie care este procentul de reuşită al intervenţiilor chirurgicale?

Depinde foarte mult de context. De exemplu, chirurgia durerii presupune operaţii care îşi au indicaţia la pacienţi în rest funcţionali. Durerea în sine, oricât de neplăcută ar fi, nu ameninţă direct viaţa pacientului, deci trebuie să ai un grad de precizie şi rezultate în aşa fel încât să-ţi poţi permite să propui o asemenea intervenţie unui pacient în rest integru. Tu, ca medic, trebuie să-i spui pacientului că este în siguranţă în ceea ce priveşte rezultatul, că nu i se va întâmpla nimic rău; şi nici nu se întâmplă de obicei. Există un risc de aproximativ 1-3 la mie de sechele severe, care pot include, extrem de rar însă, şi decesul pacientului. Asta, dacă nu sunt factori agravanţi, adică dacă pacientul nu ajunge la medic într-o stare gravă. Am vorbit de chirurgia durerii în cancer. Un pacient cu cancer care vine cu o stare precară poate evolua negatv din cauza bolii de bază şi, câteodată, operăm tardiv în evoluţia bolii –, dacă pacientul este echilibrat,  nu ar trebui să se ajungă la complicaţii sau la deces.

 

Asta în cazul drezotomiilor. În cazul operaţiilor pe creier sau pe coloana vertebrală care este procentul de reuşită?

Şi aici depinde de context. Dacă, de exemplu, un pacient a avut un traumatism cranio-cerebral, cu leziuni semnificative sau o sângerare craniană spontană, riscul nu depinde atât de mult de operaţie, ci mult mai mult de starea bolnavului. În cazuri de genul acesta, riscul de mortalitate poate fi mare.

 

În medie, cât durează o astfel de operaţie?

Sunt extrem de variabile intervenţiile neurochirurgicale. În neurochirurgie sunt unele operaţii care durează o oră, iar cele mai lungi chiar şi peste 20 de ore. Doctorul Horia Pleş a făcut o operaţie în acest spital de 22 de ore, pentru o tumoră vasculară. Eu personal am stat 17 ore în cea mai lungă operaţie, tot pentru o tumoră vasculară.

 

17, 20, 22 de ore?! Este epuizant fie şi numai să stai treaz atâtea ore, nici măcar făcând o muncă de rutină. Cum rezistaţi?

Ne permitem mici pauze, o ieşire din sală la câteva ore, cu o pauză de cinci minute. Nu se poate altfel. La o operaţie de opt ore, însă, se poate sta cap-coadă, fără pauză. Iar asta se face în mod obişnuit.

 

„Empatizăm cu pacienţii”

Aţi depăşit acel moment în care vă încărcați emoțional, prin transfer de emoții, de spaime, de durere?

E un moment care trebuie sau poate fi depăşit?

 

Aşa spun unii medici că, după ani de zile de activitate, reuşesc, altfel e greu de practicat meseria aceasta. Iar dacă nu reuşesc, recurg la activităţi extraprofesionale pentru a îndepărta „zgura”  interioară.

Departe de mine gândul de a spune că emoţiile, trăirile pacienţilor îmi produc un fel de zgură interioară. De ce am fi medici dacă emoţiile lor ar fi un reziduu pentru noi? Empatizăm cu pacienţii. Nu am putea face meseria asta dacă nu am fi empatici. Cum am putea lua deciziile bune dacă nu am avea empatie semnificativă? Sunt momente în care această empatie poate deveni apăsătoare, dar asta se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi, cu vecinii noştri de exemplu. Îţi trăieşti viaţa aproape de ceilalţi, doar că, în spital, te întâlneşti cu mai multe situaţii grave de viaţă. Şi pe urmă, în ciuda a ceea ce s-ar putea spune, noi, medicii, mai avem şi succese, care ne încarcă pozitv. (râde.)

Dr. Andrei Brînzeu. Sursă foto: Medici’s Timişoara

„În domeniul creierului, cu siguranţă există o componentă de  mister”

Medici de la Terapie Intensivă  – unde, ca și în neurochirugie, se merge adesea la limita dintre aici și dincolo – spun că au fost martori la minuni în privinţa evoluţiei ori supravieţuirii unora dintre pacienţi. Dumneavoastră aţi avut senzaţia aceasta vreodată?

Situaţii în care suntem surprinşi de evoluţia unui pacient, fie pozitvă, fie negativă, pentru care nu avem o explicaţie clară, da, am trăit şi eu. În acest spital, jumătate din pacienţii de la Terapie Intensivă sunt acolo din cauza unor afecţiuni ale sistemului nervos, preponderent neurochirurgicale, dar şi neurologice. Aşadar, când spuneţi de medicii de la ATI, trebuie să ne adăugaţi şi pe noi, suntem împreună în situaţia asta şi, într-adevăr, am văzut lucruri foarte surprinzătoare.

 

Aveţi încă întrebări, fără răspuns, legate de modul miraculos în care funcţionează creierul, de modul miraculos în care un om își revine după o operaţie, deşi şansele îi sunt minime?

Absolut! Este unul din domeniile de frontieră, de studiu. Este unul dintre motivele pentru care nu mi-am ales să fac, de exemplu, chirurgie cardiacă, domeniu pe care aş fi putut să-l aleg la rezidenţiat. Mi s-a părut – colegii de la Chirurgie Cardiacă mă vor contrazice – că lucrurile sunt foarte bine stabilite în domeniul cardiologiei, al inimii în general şi, ca atare, este doar ceva de aplicat. Foarte precis, cu foarte mult profesionalism, foarte riguros ca să îi oferi pacientului toate şansele posibile, dar lucrurile sunt cunoscute deja, nu există nicio componentă de mister. În domeniul creierului, cu siguranţă există.

 

În ce procent ne folosim creierul?

Asta e o întrebare-capcană.  Depinde…

 

Depinde de la om la om?

Nu voi răspunde eu în sensul acesta. Depinde la ce ne referim. Folosim cea mai mare parte a creierului – majoritatea zonelor din creier au un rol mai mult sau mai puţin important – într-un moment sau altul. Cât la sută folosim din creier într-un moment anume, asta se calculează în general pe consumul energetic; creierul consumă foarte mult din energia pe care o consumă organismul în general, în jur de 20 la sută. În schimb – dacă s-ar activa în totalitate toate celulele din creier într-un singur moment – ar putea consuma de aproximativ zece ori mai mult.

Haideţi să pun problema altfel. Cum vă spuneam, m-am jucat cu pianul puţin. Dacă mi se prezintă o compoziţie, poate am două-trei idei despre ce s-a scris în piesa respectivă sau cum e structurată. Altcineva, un virtuos, o poate transcrie imediat, pentru că are o parte din creier antrenată atât de bine încât poate face acest lucru. Iar exemplul acesta îl putem transpune la orice. Ne folosim probabil doar o parte mică din potenţialul creierului în fiecare domeniu, dar asta este pentru că nu ne-am antrenat.

 

Psihicul are vreo influență asupra bolilor, poate influența, spre exemplu, în formarea unor tumori cerebrale?

Cu siguranţă, psihicul are o influenţă asupra evoluţiei bolilor, mai cu seamă a bolilor autoimune, a celor cardiovasculare. Nu sunt însă suficient de specializat în domeniu pentru a vă oferi explicaţii.

„Există însă metode de prevenţie a bolilor neurodegenerative”

Medicina a evoluat în direcții până mai ieri nebănuite sau nesperate. Și, totuși, sunt zone în care nici azi nu are soluția. Un exemplu sunt bolile degenerative ale creierului care antamează un final cumplit. Dar pentru prevenirea lor putem face ceva?

Vă referiţi la boli neurodegenerative cum ar fi Alzheimer?

 

Da.

Cercetarea este foarte activă în domeniul acesta. Boala Alzheimer nu se vindecă, într-adevăr, dar medicina a progresat: se încetineşte evoluţia mult, se caută metode de detecţie mult mai precoce, se caută factorii care generează boala şi încep să apară răspunsuri. Mai mult ca sigur, vor exista şi metode de tratament mult mai serioase. Problema de bază este că trăim mult şi, invarabil, la fel ca în cazul pielii, pe măsură ce trecem prin viaţă şi la nivelul creierului se produc leziuni, care se acumulează. O pierdere din capacităţi este naturală, iar după ce am atins vârsta adultă există o pierdere constantă. Dacă vom trăi şi mai mult, chiar dacă vom reuşi să vindecăm boala Alzheimer, s-ar putea să avem o problemă de degenerare a sistemului nervos.

Există însă metode de prevenţie. Activitatea fizică este unul dintre elementele principale – efortul fizic protejează de degenerarea sistemului nervos –, apoi alimentaţia şi limitarea consumului de tutun şi alcool. Şi prin limitare înţeleg într-un mod ideal zero.

 

„Cea mai mare răsplată e faptul ca simt efectiv că ajut oamenii”

O întrebare cu care, poate, ar fi trebuit să încep interviul: nu vă întreb de ce ați optat pentru medicină pentru că mă gândesc că ați mers pe un drum pe care vi l-au deschis părinții dumneavoastră, ei înșiși medici de Anestezie și Terapie Intensivă. Vă întreb însă de ce neurochirurgie? De ce ați fost atras de creier, nu de inimă sau de sânge sau de organe interne, de exemplu?

Da, provin dintr-o familie de medici ATI, dar nu acesta e motivul pentru care am ales medicina. Am ales-o într-un mod oarecum raţional. În clasa a XI-a am fost plecat cu o bursă Soros în SUA: nu am rămas acolo din mai multe motive, cel financiar fiind unul dintre ele. M-am gândit să fac inginerie –probabil, în domeniul aerospaţial, dacă rămâneam. Avusesem şi acceptul câtorva universităţi. M-am întors, însă, şi am pus pe hârtie ce ar fi interesant de făcut în ţară şi am ajuns la concluzia că medicina. O vedeam ca pe o meserie privilegiată, privilegiat în sensul că obiectivul tău, ca medic, este să ajuţi pe alţii. Ca medic, ai meseria de a ajuta. Pe urmă, de ce neurochirurgie? De la început am zis că vreau neurochirurgie. Domeniul e complex, oferă multe posibilităţi de evoluţie, nu te plictiseşti niciodată. Ştiţi care este diferenţa dintre un neurochirurg şi Dumnezeu?

 

Nu.

Dumnezeu nu se crede neurochirurg. (râde.)

 

Dar dumneavoastră vă credeţi uneori Dumnezeu?

Nu. Nici măcar nu am ajuns la stadiul de a mă crede neurochirurg. (râde). Trebuie să avem o doză mare de modestie, pentru că multe lucruri se pot întâmpla în medicină, în general, iar în domeniul chirurgical, în special. Defectele noastre ca persoane, ca fiinţe biologice se văd în situaţiile complexe în care ajungem cu medicina, în general, şi cu neurochirurgia, în special.

 

Care este cea mai mare răsplată pe care o aveți în meseria aceasta?

Faptul ca simt efectiv că ajut oamenii, adică am un impact direct în viaţa lor: de la bebelușul căzut pe gheaţă, venit în urgenţă, până la tânărul cu epilepsie sau tumora operată în 17 ore. În plus, statul mă mai şi plătește pentru asta.

 

Sugestii de lectură: 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. antonio cortese spune:

    Complimenti al Collega Brinzeu, molto toccante la sua intervista per il livello scientifico, ma soprattutto per l’impegno umano che traspare. Una persona di altissimo livello ed una grande risorsa per tutta la società.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.