Adam Burakowski: „Comunismul a fost un instrument al imperialismului rusesc”

Adam Burakowski. Foto: Arhivă personală

Este istoric, diplomat şi politolog, iar de aproape trei decenii studiază comunismul din România, mai cu seamă perioada din epoca Ceauşescu, dar a studiat şi sistemul politic românesc post-decembrist.

În zilele următoare, Adam Burakowski, profesor la Institutul de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe (ISP-PAN), va veni în România, la invitaţia Institutului Polonez, şi va susţine o conferinţă pe tema “Crizele din Polonia şi Europa Centrală: analiza transformărilor politice şi sociale din Polonia în a doua jumătate a secolului XX”.

Am vorbit cu Adam Burakowski despre moştenirea lăsată de comunismul din perioada lui Ceauşescu. Despre naţionalism – şi despre cel din perioada comunistă, şi despre cel de azi, “suveranist”. Despre legătura doar conjuncturală dintre AUR şi PiS, partide care, de fapt, nu au puncte de convergenţă în trecutul lor ideologic – “Rădăcinile ideologice ale AUR le-aș căuta în Legiunea Arhanghelului Mihail, Frontul Renașterii Naționale al regelui Carol al II-lea, dictatura lui Ion Antonescu și în revista Săptămâna. În Polonia nu a existat nimic asemănător Legiunii. Despre armele cu care Polonia luptă împotriva războiului hibrid dus de Rusia – “„Noi, polonezii, chiar nu vrem ordine rusești” – şi care ar putea fi luate ca exemplu şi în România. Despre modul în care se văd, prin prisma istoricului specializat în analiza ultimelor decenii ale comunismului din România, momentul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2024 din România şi evenimentele în cascadă care l-au succedat.

“E esențial să înțelegem ce rău imens a provocat comunismul”

CV Adam Burakowski

Adam Burakowski (n. 1977) este doctor habilitat în politologie, istoric, absolvent al Institutului de Istorie al Universităţii din Varşovia (2001) şi al Institutului de Studii pentru Europa de Est al aceleiaşi universităţi (2004). În cursul anului 2003 a efectuat un stagiu de practică în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington.

Din 2004 devine asistent, din 2007 lector, din 2015 profesor în cadrul Institutului de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe.

Din 2006 activează în cadrul postului naţional de radio polonez.

Începând din 2009 este membru al conducerii Grupului pentru Interese Economice Europene al Euranet şi, din 2013, al Euranet Plus.

A fost ambasador al Polonie în India (2017-2023) și în Africa de Sud (2023-2024).

Este coautor, împreună cu Aleksander Gubrynowicz şi Pawel Ukielski, al cărţii 1989 – Jesień Narodów / 1989. Toamna naţiunilor  (2010, Polirom, 2013), împreună cu Marius Stan, al volumului Kraj smutny, pełen humoru. Dzieje Rumunii po 1989 roku / O ţară tristă, plină de umor. Istoria României după anul 1989 (2012), ), Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor (Polirom, 2011 şi 2016 – ediţie adăugită) şi, împreună cu Krzysztof Iwanek, al volumului Od kolonii do mocarstwa. Indie 1857-2013 / De la colonie la superputere, India 1857-2013 (2013). În 2015 a publicat volumul System polityczny współczesnej Rumunii  / Sistemul politic al României contemporane.

În prezent se ocupă de India şi Asia de Sud.

(Sursă CV: Polirom)

Domnule Adam Burakowski, aţi studiat întreaga perioadă a dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Se poate vorbi, la mai mult de 35 de ani de la prăbuşirea acesteia, despre o moştenire a ei, pe care România încă o trage după sine?

„Ceaușescu n-a murit, istoria ne-a păcălit” – cântă Ada Milea. Și se ascunde în aceste versuri multă dreptate. Moștenirea lăsată de astfel de figuri este foarte de greu de șters. O extremă sărăcie, supraveghere și control extreme, un extrem cult al personalității – și toate acestea au durat cel puțin un deceniu și jumătate (înainte, lucrurile stăteau, totuși, ceva mai bine). Un asemenea trecut nu poate să nu lase adânci urme negative asupra întregii societăți.

Pe de altă parte, observ tentative de cosmetizare a istoriei. Îmi amintesc cum, în Bucureşti, s-a deschis Casa din Primăverii, pentru turiști. A fost, de altfel, o idee bună, dar a provocat un șoc profund, mai ales printre cei care ar fi preferat ca acel trecut să rămână nerezolvat și nerostit. Între timp, s-a dovedit că este unul dintre cele mai vizitate locuri turistice din oraș. Nu îl depășește, firește, pe cel mai mare magnet turistic al Capitalei – sediul Parlamentului, fosta Casă a Poporului –, dar ocupă un loc fruntaș în clasamente.

Discursul oferit vizitatorilor în acest loc este deosebit de favorabil lui Ceaușescu. Este prezentat ca un conducător excepțional, un lider de anvergură mondială, cu aproape nicio referire la condițiile vieții cotidiene din epoca sa. Asta deşi a fost omul care a adus țara sa la ruină totală – o ruină din care România abia a început să iasă după decenii întregi, și asta cu prețuri sociale uriașe. Mă refer, în primul rând, la exodul masiv al forței de muncă, care continuă să marcheze profund societatea și demografia.

Tocmai de aceea rămâne esențial să înțelegem ce a fost cu adevărat comunismul: cât rău, imens, a provocat regiunii noastre, faptul că a fost un instrument al imperialismului rusesc și a servit la menținerea popoarelor noastre în sărăcie și înapoiere. Acestea au fost scopurile și premisele sale declarate – și exact acestea le-a împlinit sistemul în mod consecvent. Ceaușescu a fost unul dintre cei mai înverșunați și devotați marxiști din întreaga Europă Centrală și de Est. A murit cântând imnul comunist, Internaționala.

„Mai multe țări din blocul sovietic au virat spre naționalism doar pentru a înrădăcina ideile comuniste”

Naţionalismul a fost unul dintre mecanismele de manipulare, de control la care a recurs regimul Ceauşescu. Îl vedem şi azi, transformat în ideologie, la unele partide din zona naţionalistă, anti-europeană, autointitulată „suveranistă”. Cum vedeţi acest „suveranism” de secol XXI din România?

Ceaușescu nu era de fapt un naționalist. A intrat în Partidul Comunist din România (PCdR) încă înainte de al Doilea Război Mondial. Atunci partidul cerea dezmembrarea României, cedarea Basarabiei și a Transilvaniei. Ceaușescu împărtășea aceste convingeri și era gata să le apere chiar și cu prețul închisorii. Pentru el, România nu era decât o provincie modestă, aproape insignifiantă, a marelui imperiu comunist. „Vreau să fiu un Stalin a României”, se spune că ar fi rostit în tinerețe. Aceste vederi au dominat și sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar abia la începutul anilor ’60 au început să se schimbe, ca un vânt nou.

În anii ’60, autoritățile comuniste – nu doar în România, ci în mai multe țări din blocul sovietic – au început să vireze spre naționalism tocmai pentru a înrădăcina mai adânc ideile comuniste în sufletul societății, pentru a le face să pară native, organice, aproape patriotice.

Ceaușescu a avut un succes, spectaculos în această direcție: la 21 august 1968, a rostit faimosul discurs în Piața Palatului, condamnând vehement invazia trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. A reușit să convingă pe toată lumea – și pe moment chiar și pe mulți din afara ţării – că România a refuzat categoric să participe cu trupe la acel atac, ba chiar că Moscova i-ar fi cerut acest lucru, iar el ar fi spus nu. Realitatea era însă alta: nimeni nu i-a cerut vreodată acest lucru. România nu a fost invitată să participe la invazie, iar refuzul său a fost mai degrabă o absență tactică, transformată ulterior într-un mit eroic al independenței naționale. Tocmai în acel moment s-a produs o reală „înrădăcinare” a comunismului în o parte însemnată a societății românești. Oamenii s-au lăsat convinși că ceea ce oferea Ceaușescu era împlinirea aspirațiilor naționale autentice. Nu era așa. Ceea ce realiza el era utopia comunistă pură – o utopie care, sub masca patriotismului, a târât țara spre prăbușire totală.

Naționalismul nu a apărut însă în Europa Centrală și de Est odată cu comunismul, care a început să joace un rol real (poate cu excepția parțială a Cehoslovaciei) abia după ce a fost impus cu forța de Armata Roșie. Naționalismul exista aici cu mult înainte. În România, acest program l-au promovat atât Legiunea Arhanghelului Mihail, cât și regele Carol al II-lea, dar și mareșalul Ion Antonescu. Acestor idei li s-au opus nu doar democrații, ci și comuniștii români înșiși, care nu doreau nimic național – voiau doar să construiască o provincie locală a statului comunist mondial. Tot restul era doar tactică, manevră conjuncturală.

În anii ’70, Ceaușescu a folosit diverse lozinci naționaliste pentru a intimida societatea și a canaliza orice posibilă nemulțumire spre direcții controlate. Încă ne amintim de tentativele de reabilitare a lui Antonescu în romanul Delirul al lui Marin Preda (de altfel o carte excelentă, ca majoritatea operelor sale), ne amintim de revista Săptămâna, ne amintim de Cenaclul Flacăra, iar când trec prin Grădina Icoanei din București, unde se află bustul lui Adrian Păunescu, îmi revine mereu în minte acel fenomen. Cenaclul Flacăra avea, de altfel, din punct de vedere muzical, o ofertă destul de interesantă: au cântat acolo și mari formații, care au creat muzică minunată – pentru că unde altundeva să cânte, când regimul comunist controla totul? Aceste cercuri, în anii ’80, au contribuit la cristalizarea unui curent național-bolșevic în interiorul PCR-ului. Totuși, în toată această construcție, litera „C” – Comunist – a rămas esențială și dominantă. Restul era doar o decorație strategică, menită să întărească comunismul și supremația partidului.

Actualele medii „suveraniste” din România fac trimitere atât la acel filon național-bolșevic, cât și la Legiunea Arhanghelului Mihail și la figura lui Ion Antonescu. Nu fac apel însă la regele Carol al II-lea, deoarece oamenii acestuia l-au asasinat pe Corneliu Zelea Codreanu, iar el însuși nu a fost în stare să se opună dezmembrării țării și s-a retras în dizgrație. Din punct de vedere ideologic, suveranismul este o sinteză a acestor curente, integrată într-un val mai larg european și american, dar cu o puternică specificitate locală, una care, se pare, scapă adesea atenției multor analiști din străinătate.

Adam Burakowski. Foto: Arhivă personală

„Nu aș supraestima cooperarea AUR – PiS”

Urmaş ideologic al naţionalismului-comunist – sau al seculegionarismului, un termen profesorului Vladimir Tismăneanu – , AUR are o relaţie apropiată cu Partidul Lege şi Justiţie din Polonia (PiS), căruia i-a sprijinit candidatul la prezidenţiale, pe Karol Nawrocki; George Simion plecase din ţară chiar înainte de alegeri pentru a participa la mitingul electoral al acestuia. Ambele formaţiuni se revendică drept conservatoare, deşi AUR nu este. Au însă puncte de convergenţă în trecutul lor ideologic?

Nu aș supraestima importanța acestei cooperări. Ambele partide activează în cadrul grupului european ECR, care reunește numeroase formațiuni din diverse țări; ele se întâlnesc, se susțin reciproc și participă împreună la diverse forumuri. Dar sprijinul real și concret pentru Karol Nawrocki l-a acordat Donald Trump: i-a prezis victoria și s-a fotografiat alături de el. Acest lucru a produs o impresie puternică în Polonia.

Participarea lui George Simion și a lui Nicușor Dan în campania poloneză – ambii venind să-și susțină colegii de partid – a stârnit mai degrabă întrebări de genul „cine sunt acești domni?”, căci puțini știau cine sunt și de ce au venit în Polonia.

După cum am mai spus, rădăcinile ideologice ale AUR le-aș căuta în Legiunea Arhanghelului Mihail, Frontul Renașterii Naționale al regelui Carol al II-lea, dictatura lui Ion Antonescu și în revista Săptămâna.

În Polonia nu a existat nimic asemănător Legiunii, nici o figură comparabilă cu regele Carol sau cu mareșalul Antonescu, iar gruparea național-bolșevică simbolizată de Mieczysław Moczar a fost marginalizată. Nu există deci continuatori ai unor astfel de tradiții – fie pentru că ele nu au existat niciodată cu adevărat, fie pentru că au fost atât de slabe încât nu au influențat soarta țării.

PiS își trage seva din tradiția vechii Republici (până în 1795), din tradiția național-eliberatoare, insurecțională, apoi din cea a Solidarității și din contestarea modului în care au fost conduse reformele anilor ’90. Doar acest ultim aspect ar putea constitui, eventual, un punct de comparație cu AUR – care și ea își extrage o parte din forță tocmai din acel sentiment de dezamăgire față de elitele care au condus țara și şi-au aranjat interesele lor particulare, în anii ’90. Așadar, nu aș supraestima această cooperare.

„Noi, polonezii, chiar nu vrem ordine rusești”

PiS are o orientare, o clară politică anti-rusă, Mosova fiind văzută ca o ameninţare reală, iar Polonia, şi în timpul guvernării PiS, a fost un aliat ferm al Ucrainei în faţa agresiunii ruse. Cum vă explicaţi apropierea de AUR a cărui agendă politică, al cărui discurs coincide, în destule puncte, cu ale Moscovei, inclusiv pe subiectul Ucraina?

Da, așa cum spuneam, să privim de unde își trage seva ideologică PiS – în esență, toate curentele din care s-a născut au luptat împotriva Rusiei, sub diverse chipuri.

Din sursele care hrănesc AUR, doar Antonescu a purtat un război direct cu Rusia (în întruparea ei sovietică). Toate celelalte – Legiunea, Frontul Renașterii Naționale al lui Carol al II-lea, național-bolșevismul mai târziu – au fost neutre sau chiar au căutat forme de acomodare cu Moscova. De aceea nici AUR nu va fi niciodată fățiș prorus. Toată lumea din România știe ce a însemnat Rusia pentru voi: un impact aproape exclusiv negativ, cu excepția unor episoade izolate de cooperare tactică (cum a fost bătălia de la Mărășești). La fel, și la noi, în Polonia.

Susținerea pentru Ucraina în războiul cu Rusia vine tocmai din această memorie profundă: noi chiar nu vrem ordine rusești. Le-am avut secole la rând și nu au fost niciodată bune. Nu le dorim și punct. PiS s-a înscris firesc în acest curent de gândire – era ceva organic, aproape inevitabil în Polonia. La fel va face și PO, pentru că așa gândește aproape întreaga societate poloneză.

Așadar, apropierea dintre PiS și AUR a fost una conjuncturală, de moment, bazată pe cooperare politică și parlamentară, nu pe vreo afinitate ideologică profundă. Nu a existat niciodată o punte reală între tradițiile lor istorice și viziunile asupra lumii – doar o alianță tactică.

„Tot ce s-a scris despre evenimentelor care au dus la căderea lui Nicolae Ceaușescu trebuie adunat și sintetizat”

Într-un articol din urmă cu aproape 15 ani, în care aţi comparat Polonia şi România din punctul de vedere al istoriei recente, scriaţi, catalogând informaţia drept o „legendă neagră a Mesei Rotunde”, că în Polonia a existat, în 1989, un complot al KGB-ului „care, împreună cu locţiitorii locali, Jaruzelski şi Kiszczak (şeful Serviciilor Speciale), a regizat un spectacol pentru societate, devenită observator pasiv al conspiraţiei elitelor comuniste şi a unei părţi din reprezentanţii Solidarităţii, deveniţi agenţi. Nici România nu duce lipsă de asemenea interpretări.” În România, după aproape 35 de ani de la prăbuşirea comunismului, informaţia referitoare la implicarea KGB-ului în preluarea puterii de către Ion Iliescu şi camarila sa militar-politică a ieşit din zona legendei. Iată ce afirmă fostul procuror militar Cătălin Ranco Piţu, care a redactat rechizitoriul dosarului Revoluţiei: „Este cert că, în decembrie 1989, în proporţie de 80-90 la sută puterea politico-militară din România a fost preluată de oameni care aparţineau de GRU şi KGB. Nu m-am bazat doar pe declaraţiile unor foşti ofiţeri de securitate care lucrau în domeniul contrainformaţiilor, am discutat şi cu miniştri ai Apărării, cu şefi din structurile de informaţii ale MApN, am desecretizat documente oficiale ale statului român care dovedesc acest lucru. Valentin Gabrielescu, fost senator PNŢCD şi fost şef al Comisiei senatoriale de anchetă pentru evenimentele din decembrie 1989, în raportul comisiei, întocmit pe bază de probe, a arătat că în decembrie 1989 am asistat la rekaghebizarea României. Afirmaţia lui a fost argumentată, cum e şi a mea: după 25 decembrie 1989 au fos reactivaţi 40 de generali cu toţii documentaţi ca fiind colaboratori ai GRU sau KGB.” Dumneavoastră, domnule Burakowski, aţi continuat să cercetaţi arhivele, găsind documente noi faţă de cele care au stat la baza primei ediţii a volumului Dictatura lui Nicolae Ceauşescu. 1965-1989. Aţi găsit şi informaţii referitoare la implicarea URSS în puterea politico-militară de după 1989 din România, prin intermediul unor agenţi KGB, GRU?

De mulți ani mă gândesc să scriu o istorie foarte detaliată a evenimentelor care au dus la căderea lui Nicolae Ceaușescu. Am fost în multe locuri unde s-a scris istoria. Am fost la Iași, unde demonstrația a fost oprită de Securitate. Am fost la Timișoara, am văzut uzinele Elba, am văzut Piața Unirii. Am vizitat și foarte interesantul Muzeu al Consumatorului Comunist – felicitări celui care l-a conceput și l-a creat. Am citit multe mărturii ale martorilor oculari ai evenimentelor. Consider că toate acestea trebuie scrise de la zero, din nou, cercetând totul cu mare rigurozitate, cu atât mai mult cu cât istoricii continuă să publice lucrări foarte interesante și să descopere materiale de arhivă valoroase.

Ceea ce știm în prezent trebuie adunat și sintetizat. Abia atunci pot ieși la iveală lucruri cu adevărat fascinante. Sper că într-o zi voi reuși să o fac, deși ar necesita câțiva ani de muncă susținută. Dacă nu eu, atunci altcineva. Și abia atunci vom vedea cu adevărat cât de mare a fost rolul factorilor externi – în primul rând al sovieticilor, dar nu numai al lor.

Adam Burakowski. Foto: Arhivă personală

„Polonia îşi întăreşte apărarea cibernetică şi rezilienţa informaţională”

România se confruntă – şi ea – cu agresiunea hibridă din partea Rusiei. În noiembrie 2024, imixtiunea în procesul electoral chiar a provocat o breşă în sistemul de securitate. Şi Polonia este expusă războiului hibrid. Cu ce arme instituţionale răspunde Varşovia?

De fapt, majoritatea țărilor – cel puțin cele europene – sunt ținte ale agresiunii rusești, măcar în plan mediatic și hibrid. Vedem zilnic câtă dezinformare se revarsă pe internet. Și nu e vorba doar de Europa: am observat același lucru în Africa, în Asia.

În urmă cu câteva luni, în Polonia a avut loc un act de sabotaj pe calea ferată – un incident grav, considerat fără precedent, pe linia strategică Varşovia – Lublin, folosită inclusiv pentru transportul de ajutoare către Ucraina. Premierul Donald Tusk l-a calificat drept „un act de sabotaj fără precedent”, iar autoritățile au indicat legături cu servicii rusești.

În fiecare zi, instituțiile poloneze sunt supuse unor tentative de atac cibernetic – aproape toate sunt dejucate de serviciile noastre de securitate. Și față de o agresiune militară propriu-zisă suntem pregătiți.

Polonia îşi întăreşte acum apărarea cibernetică şi rezilienţa informaţională. Avem un Institut Naţional de cercetare, subordonat Ministerului Digitalizării, care rămâne pilonul securităţii cibernetice civile, elimină conţinut ilegal şi combate ameninţările online, inclusiv dezinformarea. Avem, de asemenea, o unitate în cadrul MAE care luptă împotriva manipulărilor străine şi recomandă măsuri concrete pentru protejarea spaţiului informaţional. Şi mai avem o componentă militară a Armatei poloneze specializată în apărarea ciberdomeniului militar.

„O victorie a lui Georgescu ar fi reprezentat o problemă majoră pentru România”

Cum s-au văzut, prin prisma istoricului specializat în analiza ultimelor decenii ale comunismului din România, momentul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2024 din România – când ţara noastră a fost ţinta unei agresive acţiune hibride ruse, care a viciat scrutinul – şi evenimentele în cascadă care l-au succedat? Înclin să cred că aţi pus toate aceste informaţii într-un tablou, într-un contex mai amplu, care nu s-a limitat la prezent.

Fără îndoială că o victorie a lui Georgescu ar fi reprezentat o problemă majoră pentru România – şi tocmai de aceea ar conveni de minune Rusiei. Apar tot mai multe dovezi care arată implicarea unor factori ruşi în campania online.

Pe de altă parte, George Simion și AUR au devenit atât de populari pentru că o mare parte a societății românești consideră că actuala elită politică a eșuat lamentabil în a răspunde așteptărilor lor fundamentale. Oamenii tânjesc după un stat mai eficient, mai bine organizat, după un nivel de trai decent și în creștere, după o eradicare reală a corupției endemice și a nepotismului care sufocă instituțiile. Ascensiunea lui Simion nu este un accident istoric, nici un capriciu al modei electorale: ea exprimă o nemulțumire profundă, acumulată de ani de zile. Majoritatea alegătorilor nu au fost neapărat seduși de întregul său program ideologic – au votat mai degrabă ca un gest de protest vehement, ca o palmă dată elitelor detașate de realitățile cotidiene.

Dacă reformele structurale profunde – cele care să schimbe cu adevărat modul în care funcționează statul și economia – nu vor fi realizate cu seriozitate și curaj, Simion (sau un fenomen similar) va reveni, probabil și mai puternic. Poate chiar Călin Georgescu însuși va reapărea pe scenă.

Recomandări de lectură:

• Adam Burakowski: „În Decembrie 89 a fost un amestec de trei curente: revoluţie, lovitură de stat şi influenţa factorilor externi”
• Cătălin Ranco Piţu: „În decembrie 1989 au săvârşit crime împotriva umanităţii multe persoane aflate la vârful ierarhiei politico-militare” 
• Corneliu Bjola: „Dacă războiul hibrid nu e luat în serios, ajungi în situația de a te preda fără luptă”