Ioan Stanomir: „Asistăm la o încercare de a epura umanitatea de ceea ce gândirii unice i se pare ca inacceptabil”

Foto: Grupul pentru Management şi Mediere Culturală

R.S.R. Lecţia de învăţământ politic (Humanitas, 2021) este titlul celui mai nou volum al lui Ioan Stanomir. „Lumea pe care o descrie această încercare de investigaţie intelectuală este cea din care se naşte postcomunismul. Republica Socialistă România nu e un obiect de muzeu, ci terenul din care se ridică prezentul nostru”, spune el.

De la această ancorare a noastră, ca societate, în trecutul comunist am pornit dialogul cu profesorul Ioan Stanomir, de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Am vorbit despre complicitatea şi simbioza pe care statul român le-a dovedit, în aceşti ultimi 31 de ani de democraţie, cu trecutul comunist, despre pelerinii orbi ai revoluţiei comuniste, despre punctele pe care le au în comun ideologia stângii totalitare comuniste a secolului XX şi a stângii radicale a secolului XXI, despre pericolul acestei noi ideologii, al ideologiilor la modul general, la adresa democraţiei, despre omul nou al erei digitale şi modul în care sunt folosite reţelele sociale pentru diseminarea ideologiilor şi fanatizarea societăţii, dar şi despre antidotul pe care îl avem la îndemână fiecare dintre noi.

 

 „Identitatea statului român, în ultimii 31 de ani, este, de multe ori, în directă complicitate şi directă simbioză cu trecutul comunist”

CV Ioan Stanomir

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938-1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019) şi R.S.R. Lecţia de învăţământ politic (2021). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase.

(Sursă CV: Humanitas)

Această lecţie de învăţământ politic pe care ne-o „predaţi”, domnule Ioan Stanomir, se referă, în aparenţă, doar la un episod din istoria noastră recentă, şi anume la modul în care a fost construită baza ideologică a ceauşismului, un edificiu marxist-leninist. „Republica Socialistă România nu e un obiect de muzeu, ci terenul din care se ridică prezentul nostru”, spuneţi. 30 de ani, cât au trecut de la momentul prăbuşirii comunismului, reprezintă, aşadar, o perioadă prea scurtă pentru a putea spune că ne-am vindecat complet, ca societate, de viruşii marxism-leninismului?

Dacă ar fi să facem o mică socoteală aritmetică, perioada pe care am străbătut-o după 1989 este mai lungă decât perioada de viaţă a României Mari. Astfel încât se poate spune că este o durată de viaţă impresionantă, suficient de lungă pentru a ne permite să avem un efect de perspectivă, dar nu într-atât de lungă încât să ne permită să ne despărţim cu totul de trecut. Pentru că, după 1990, România a traversat perioade foarte diferite una în raport de cealaltă. Vă amintesc că, timp de mai bine de un deceniu, România s-a aflat sub influenţa directă a domnului Ion Iliescu. Iar domnul Iliescu este, cu siguranţă, nu doar unul dintre cititorii Dicţionarului politic, dar şi unul dintre autorii săi, pentru că domnia sa a participat în mod direct la elaborarea şi dezvoltarea acestei limbi de lemn a comunismului târziu. Aşadar, prezenţa domnului Ion Iliescu este un indiciu clar că despărţirea de trecut a fost lentă.

V-aş da un exemplu: anul 1990 care este, din toate punctele de vedere, un triumf al ceauşismului. În primul rând, este vorba despre triumful domnului Ion Iliescu, cel care întruchipează un Ceauşescu fără Ceauşescu, un ceauşism fără Ceauşescu, un Ceauşescu bun, capabil să ofere oamenilor de bine liniştea pe care şi-o doresc. Apoi este vorba de tragedia de la Târgu Mureş şi de apariţia Serviciului Român de Informaţii şi a organizaţiei Vatra Românească. SRI a dus mai departe tradiţia „de luptă şi de jertfă” a Securităţii din vremea lui Ceauşescu, în vreme ce Vatra Românească este, din toate punctele de vedere, alături de Partidul România Mare şi de PUNR, moştenitorul direct şi nefardat al stalinismului naţional. În fine, este vorba de mineriade. Nicolae Ceauşescu nu a avut nevoie să organizeze mineriade, deoarece trăia într-un regim totalitar şi conducea un regim totalitar, dar, cu siguranţă, el ar fi înţeles logica Mineriadelor pentru că şi-a sfârşit viaţa asmuţind Miliţia, Securitatea şi Armata împotriva propriului popor. Or, ceea ce Ion Iliescu face în mai multe reprize, şi cu precădere în iunie 1990, este să repete gestul ceauşist al represiunii şi, pe de alta, gestul întemeiator al comunismului românesc, din anii 1944-1947, acela de a strivi reacţiunea. Este greu să spunem că ne-am despărţit de trecut; decenii întregi, inamicii cu care România s-a luptat au fost agenturile străine, capitalul străin, Regele Mihai I, partidele democratice, moşierii, capitaliştii. Acest sindrom al cetăţii asediate este, cu siguranţă, moştenirea lui Nicolae Ceauşescu şi a regimului său.

 

O parte din aceşti „inamici” pe care i-aţi menţionat apar constant în retorica unor partide aflate la guvernare mult după momentul despărţirii României de comunism…

Dacă vă referiţi la Partidul Social Democrat, acesta este un copil cât se poate de legitim al Partidului Comunist, pentru că filiaţia sa este prea bine cunoscută ca să o evocaţi. Este cel care duce mai departe tradiţia Partidului Comunist, a Frontului Salvării Naţionale şi a PDSR. Astfel că, dacă ne gândim la modul în care PSD se organizează de-a lungul timpului, relaţia sa cu ceauşismul, cu comunismul în general, este una cât se poate de clară, pentru că fesenismul însuşi este o variantă reşapată, recondiţionată, rebranduită a comunismului pentru uzul „oamenilor de bine” din anii 90.

 

Aminteaţi de anul 1990 ca de un triumf al ceauşismului. Am putea spune că încă triumfă dacă ne raportăm la stadiul în care sunt, în Justiţie, dosarele Revoluţiei şi Mineriadei, care îi vizează pe domnul Iliescu, pe oameni ai sistemului său de putere?

România trăieşte în acest paradox. Pe de o parte, preşedintele Traian Băsescu, în baza Raportului elaborat sub coordonarea profesorului Vladimir Tismăneanu, şi-a însuşit punctul de vedere că regimul comunist este ilegitim şi criminal, deci statul român a făcut acest gest de despărţire de trecut. Pe de altă parte, statul de drept şi, în particular, Justiţia română par incapabile să taie nodul gordian şi să treacă Rubiconul. Sunt elemente pe care nu le putem ignora, elemente care definesc identitatea statului nostru timp de 30 de ani, iar această identitate este, de multe ori, în directă complicitate şi directă simbioză cu trecutul comunist.

 

„Pelerinii orbi ai revoluţiei comuniste sunt cei care, după 1989, în numele progresismului, merg pe urmele utopiei”

Dedicaţi această carte – o călătorie într-o Românie aflată în beznă ideologică, o numiţi – pelerinilor orbi ai revoluţiei comuniste. Cine sunt aceştia?

În primul rând sunt cei care în timpul comunismului, aşa cum a demonstrat Thierry Wolton în cea din urmă parte a trilogiei Istoria mondială a comunismului, au făcut comunismul posibil.

 

Complicii, adică.

Dacă doriţi un nume de complice – care pentru unii este un nume de personalitate exponenţială –, acesta este Jean-Paul Sartre. Este cel căruia îi aparţine acea butadă: „Un anticomunist este un câine”. Este o butadă suficient de cunoscută ca să fie rememorată.

Pelerinii orbi ai revoluţiei comuniste sunt cei care, după 1989, în numele progresismului de această dată, merg pe urmele utopiei, care se încăpăţânează să creadă în comunism.

Dar această carte este dedicată nu doar acestor complici, ci şi victimelor comunismului. Am scris-o cu gândul la cei care au făcut posibilă vorbirea de către mine a acestei limbi române care nu cunoaşte stigmatul ideologic. Şi mă gândesc la cei care, în copilăria şi adolescenţa mea, au constituit în jurul meu un clopot de sticlă, un strat protector care mi-a permis să cresc fără să fiu malformat de comunism. Şi aici mă gândesc la bunicii mei materni şi la mama mea.

Dincolo de aceştia, cartea este dedicată, cu imensă încărcătură de respect, victimelor, care nu au avut cuvânt, celor care au fost asasinaţi, celor care au fost umiliţi, celor care nu şi-au putut trăi vieţile. A fost de curând ziua de 8 martie şi m-am bucurat să văd că dumneavoastră, printre altele, aţi amintit că există un segment impresionant de victime feminine ale comunismului. Dacă ar fi să ne gândim doar la Alice Voinescu, la Adriana Georgescu, la Elisabeta Rizea, la femeile din familia Arnăuţoiu, la Monica Lovinescu, avem în minte, de fapt, o panoplie a demnităţii româneşti. Ca să nu mai spun de victimele fără nume, care au fost şterse din istorie: victimele colectivizării, ale industrializării forţate, ale demolărilor teribile din anii comunismului, victimele politicii criminale pro-nataliste a regimului comunist. Aşa cum spunea foarte frumos un cântec al formaţiei Phoenix, sunt cei care ne-au dat nume nouă şi, fără ei, noi nu putem exista. Toate aceste victime merită amintite pentru că, fără sacrificiul lor până în decembrie 1989, la Timişoara, la Cluj, Arad, Bucureşti şi în alte părţi ale ţării, noi nu am fi putut purta această conversaţie, iar Nicolae Ceauşescu sau succesorul său ar fi fost încă tiranul României.

 

„Asistăm la o reîntoarcere pe aliniamentele utopiei”

Secolul XX a fost mutilat de două ideologii criminale: cea comunistă şi cea fascistă. Secolul XXI se anunţă marcat de o ideologie perfidă – cu baze tot în secolul trecut – care, teoretic, proclamă egalitatea, toleranţa şi progresul, dar în numele acestora recurge la stigmatizare, la linşaj intelectual, chiar la asasinare în efigie. Dacă baza ideologică a comunismului se scria într-o vreme în care acesta părea imuabil şi etern, această nouă direcţie ideologică – gândită în laboratoarele adepţilor corectitudinii politice, impusă de stânga radicală mai cu seamă în mediul universitar şi în cel artistic, înfloreşte – este trasată în plină democraţie, în bastioane ale democraţiei mondiale. Cum se explică?

Există o căutare a intelectualităţii, căutarea lumii ideale. Cândva, Richard Pipes şi Martin Malia au scris despre această fascinaţie a stângii radicale pentru egalitarism, nivelare şi utopie. Această căutare a utopiei nu s-a terminat în 1989. Noi asistăm la o reîntoarcere pe aliniamentele utopiei. Este o încercare de a epura umanitatea de ceea ce gândirii unice i se pare ca inacceptabil. E ceea ce face stânga radicală – şi accentuez: stânga radicală, pentru că social-democraţia a însemnat enorm pentru Europa postbelică, şi social-democraţia este stigmatizată de aceşti radicali pentru a fi fost împăciuitoristă. Niciodată lupta mea „ideologică” nu s-a purtat împotriva social-democraţiei, pentru că nu pot fi împotriva lui Eduard Bernstein, a lui Karl Kautski, a lui Léon Blum, a lui Clement Attlee, a lui Helmut Schmidt sau Willi Brandt, nu pot fi împotriva acestor mari personalităţi care au marcat lupta împotriva gândirii unice. Primii doi amintiţi au fost fundamental pentru revizionism, pentru naşterea socialismului democratic, în vreme ce celelalte nume menţionate au fost anti-fasciste şi anti-comuniste. Aşa încât, repet pentru a fi bine înţeles, inamicii mei intelectuali se găsesc la stânga radicală, în vreme ce mi se pare că pentru social-democraţie trebuie să avem respect şi empatie, fiindcă reprezintă un răspuns democratic la provocările unei societăţi moderne complexe.

Stânga radicală nu este o stângă social-democrată, ci o stângă cu vocaţie totalitară care manipulează cuvintele şi le compromite. Este firesc ca într-o societate să nu acceptăm rasismul, este firesc să tindem către egalitate, este firesc să nu admitem batjocura pe temei de rasă, de etnie, de religie, de opinie politică, dar drumul de aici până la instituirea unei cenzuri ideologice care clasifică drept fascism, reacţionarism şi imperialism tot ceea ce nu se încadrează în domeniul speciei radicale este foarte lung. Este diferenţa de la  lupta extraordinar de importantă pentru drepturi civile a populaţiei afro-americane, conduse de Martin Luther King, la excesele unor organizaţii de tipul Black Lives Matter.

 

„Cei care atentează la integritatea simbolică a Washington sunt cei care atentează la principiile libertăţii”

Care am văzut la ce s-a dedat în vara anului trecut, în SUA, vandalisme şi violenţe care au culminat cu decapitarea statuii lui George Washington; sunt scene care duc spre ideea unei tentative de rescriere a istoriei în termenii agreaţi, supervizaţi de „religia corectitudinii politice”.

Pentru aceşti domni şi doamne – ca să mă exprim politicos – trecutul american este un trecut problematic. Este firesc să avem o perspectivă critică asupra trecutului; părinţii fondatori americani nu au reuşit să taie nodul gordian al sclaviei. Pe de altă parte, a reduce silueta impresionantă a lui George Washington la calitatea sa de proprietar de sclavi este o monstruozitate. Pentru că George Washington alături de Thomas Jefferson, James Madison şi alţii au făcut posibil pentru toţi oamenii liberi ai acestei lumi un alt viitor. Acea Constituţie pe care ei au edificat-o, acea Declaraţie de independenţă pe care au gândit-o, acea ţară pe care au născut-o au reprezentat speranţa pentru libertate a întregii umanităţi. Mi se pare un gest nu de impietate, ci de criminal dispreţ a atenta la statuia celui care a fost un exemplu extraordinar de moderaţie, de echilibru şi de clarviziune. Fără George Washington, SUA nu ar fi existat aşa cum există azi, iar cei care atentează la integritatea simbolică a lui sunt cei care atentează la principiile libertăţii.

 

Ce au în comun această mişcare şi, în general, mişcările actualei stângi radicale cu stânga totalitară comunistă?

Cuvintele, în primul rând, Dacă citiţi Dicţionarul politic din 1975, veţi recunoaşte în ele cuvintele care stau pe buzele acestei stângi radicale: neo-colonialism, imperialism, reacţiune, fascism, noua ordine mondială, egalitate etc. etc. Această căutare a egalitarismului – dar nu a egalităţii în faţa legii – reprezintă linia care uneşte cele două momente intelectuale: stânga totalitară a secolului XX şi stânga radicală a secolului XXI. Nu uitaţi că stânga radicală de azi descinde pe de o parte din comunism, pe de altă parte, din stânga militantă a anilor 60-70, acea stângă care a preluat din arsenalul comunist mijloacele de luptă. Să nu uităm de Brigăzile Roşii, de Armata Roşie germană, de Armata Roşie japoneză.

Stânga radicală de azi priveşte spre Che Guevara ca la un model de inspiraţie, neacceptând faptul că acesta, la fel ca Fidel Castro, au fost arhitecţii unei ordini totalitare. Mi se pare că trebuie să acordăm circumstanţe atenuante pentru că Che Guevara nu a fost Albert Camus. Che Guevara nu a fost luptător în Războiul Civil Spaniol de partea republicii, nu a fost un apărător al libertăţii, ci a fost un spirit totalitar a cărui principală acţiune a fost răspândirea revoluţiei mondiale. Faţă de un asemenea personaj, eu, ca spirit liberal-conservator, credincios libertăţii, nu pot să am decât ostilitate, niciodată admiraţie.

 

„Stânga radicală vrea să instituie o naraţiune dominantă, cu pretenţie de monopol”

Sunt, probabil, voci care afirmă că această ideologie promovată de stânga radicală nu prezintă risc pentru că adepţii ei nu ar fi dispuşi să repete monstruozităţile comunismului. De ce este periculoasă această ideologie, de ce sunt ideologiile, la modul general, un pericol la adresa democraţiei?

Orice ideologie reducţionistă şi agresivă este periculoasă. Rasismul este o astfel de ideologie primitivă, reducţionistă şi inacceptabilă. Ideologia stângii radicale este îndreptată împotriva pluralismului. Aceşti oameni vor pur şi simplu să-i amuţească pe cei din jur care nu gândesc ca ei şi să instituie o naraţiune dominantă, cu pretenţie de monopol. Ca şi comuniştii, sunt preocupaţi de cuvinte pentru că ei ştiu că în momentul în care au luat în stăpânire cuvintele, au luat în stăpânire realitatea. Producerea de sens este cea care permite producerea realităţii. Ei cunosc foarte bine aceste lucruri pentru că vin dintr-o şcoală de gândire care are un secol şi jumătate de istorie şi, de la Karl Marx până la Herbert Marcuse, preocuparea pentru sens, cuvinte, pentru dominaţia simbolică a fost fundamentală la marxist-lenininşti şi este fundamentală la noua stângă.

 

„Fanatizarea intelectualilor anunţă fanatizarea societăţii”

În context a apărut şi „omul nou al erei digitale”, cum îl numiţi într-un eseu foarte recent: „Din retortele internetului şi ale reţelelor sociale se alcătuieşte, în faţa ochilor noştri, în priză directă, un om nou, nu mai puţin entuziast, vigilent şi fanatizat decât acel om nou ce bântuia imaginarul totalitar al veacului trecut”.

Reţelele sociale permit diseminarea ideologiilor cu o viteză inimaginabilă în trecut. Reţelele sociale sunt un mediu ideal pentru răspândirea ideologiilor, pentru că operează cu scurtături de gândire, cu simplificări şi cu vulgarizări. Oamenii erei digitale sunt oamenii îndrăgostiţi de certitudini, pe care le află din formulele şablon. Ei, de fapt, sunt marcaţi de o incapacitate de a gândi critic. Gândirea critică înseamnă îndoială. Culmea, mulţi dintre aceşti oameni ai erei digitale venerează ştiinţa, dar ei, probabil, nu ştiu din vasta lor educaţie, că filosofia şi ştiinţa modernă apar prin dubiul cartezian. Este un truism, dar mi se pare important să-l repetăm. Ca atare, îndoiala este ceea ce face un om de ştiinţă. Încrederea absolută este ceea ce face un fanatic. Este important de reţinut că aceste reţele sociale permit pe de o parte proliferarea unor pastile de gândire, iar pe de alta, permit fanatizarea indivizilor.

Am mai avut în istoria umanităţii secte intelectuale marcate de această credinţă absolută în idei. Intelighenţia radicală rusă, din care a apărut Lenin, este un exemplu. Intelighenţia radicală rusă a subteranei este patul germinativ din care se iveşte comunismul mondial. Sunt oameni obsedaţi de idei, care practic nu au viaţă socială, nu au nici cea mai mică înţelegere pentru complexitatea societăţii în care trăiesc şi cred cu tărie în soluţii simple. Aceasta este intelighenţia radicală de tip leninist, iar urmaşii ei de astăzi sunt, la fel, oameni care trăiesc  de cele mai multe ori izolaţi în propriile lor bule şi animaţi de conştiinţa propriei lor superiorităţi. Şi se cred îndreptăţiţi, prin cunoaştere şi prin destin, să-i îndrume pe ceilalţi. Este un sindrom prea bine cunoscut. Intelectualii, în genere, suferă de un delir al grandorii şi se cred un fel de profeţi. Viaţa însă trebuie trăită aşa cum ne arată simţul moral, propriul nostru spirit critic, credinţa – dacă o avem –, demnitatea umană. Intelectualul trebuie să fie definit de dubiu. În momentul în care dubiul dispare din discursul său, apare fanatismul, iar fanatizarea intelectualilor anunţă fanatizarea societăţii.

 

Avem la îndemână un antidot împotriva acestei noi ideologii?

Ca şi împotriva comunismului, există un singur antidot: spiritul critic, încercarea de a gândi cu propria minte şi încercarea de a rămâne credincios unei tradiţii occidentale a gândirii critice, a îndoielii,  a lucidităţii. S-a folosit cu succes acest antidot împotriva totalitarismului fascist, a celui comunist. Atâta vreme cât noi ne amintim de 1984 al lui Orwell, înţelegem provocarea. Atâta vreme cât ne amintim de oamenii-megafon ai regimului naţional-socialist, înţelegem cu ce avem de-a face.

Cei care ne asurzesc astăzi pe Facebook şi pe Twitter cu răgetele lor s-ar fi simţit foarte bine în lumea creată de Joseph Goebbels sau de Andrei Jdanov. Pentru că ei nu înţeleg pluralismul. Sunt oameni într-un fel nefericiţi. Pentru că doar oamenii nefericiţi au pretenţia de a-i face fericiţi pe alţii. Iertaţi-mi nota cehoviană, dar asta este problema. Atâta vreme cât eşti incapabil să cauţi echilibru în propria ta viaţă, cât eşti incapabil să te bucuri de lumină, de literatură, de teatru, de film, de pictură, de prietenie, de credinţă, de dragoste,  te ocupi doar de lume şi de provocările ei şi vei fi un activist cu pretenţia de a-i salva pe alţii din întunericul în care se află.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Mircea Ordean spune:

    „Identitatea statului român, în ultimii 31 de ani, este, de multe ori, în directă complicitate şi directă simbioză cu trecutul comunist”
    Eu unul vad acea identitate în simbioză cu firea umană.

    PS
    Ca opinie a mea, și fără sa fiu vreun fan comunist, refec la adresa acelei rinduieli era cazul sa se facă înainte de 1990. Acum, lucrurile țin de a lovi un om căzut. Și căruia nu i ne-am putut opune, la vremea cind se afla în putere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.