Ioan Stanomir: „Putinismul a urcat gangsterismul la rang de principiu conducător de stat”

Foto: Radu Sandovici

„Cehov şi cealaltă Rusie” este titlul conferinţei pe care politologul Ioan Stanomir a susţinut-o, zilele trecute, la Universitatea de Vest din Timişoara. „Pare idealist, naiv, ciudat din partea cuiva care este considerat rusofob – spune – dar vă mărturisesc că îmi este imposibil să suprapun imaginea URSS peste imaginea lui Cehov, după cum îmi este imposibil să suprapun imaginea Federaţiei Ruse peste imaginea Petersburgului şi a lui Turgheniev”.

L-am invitat pe Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, la un dialog privind nu spre cealaltă Rusie, ci spre cea de azi, care a invadat şi atacat Ucraina, care ameninţă pacea în Europa. Un dialog despre trecutul rus care poate explica, în parte, monstruozităţile prezentului rus, despre leninism, stalinism, putinism şi punctele în care aceste ideologii se întâlnesc, dar şi despre falsul, demagogicul conservatorism al lui Vladimir Putin. Despre ce ar însemna o eventuală neutralitate a României în raport cu războiul din Ucraina – naraţiune a propagandei ruse, răspândită în România de politicieni şi activişti extremişti – şi despre pierderea, în secolul trecut, de teritorii româneşti în favoarea URSS. Despre artişti şi modul în care vocile lor trebuie să se facă auzite în vremuri de război sau în regimuri totalitare, dar şi despre responsabilitate, despre partea de vină pe care o are un popor în raport cu abuzurile, cu ororile comise de un regim politic.

 

„Frica de a fi atacat a alimentat un mod special de a fi al statului rus”

CV Ioan Stanomir

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Născut în 13 mai 1973, la Focşani, este absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti (1995) şi al Facultăţii de Litere, Secţia Română – Engleză din cadrul aceleiaşi universităţi (2000). În 2002 devine doctor în Drept al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti

În februarie 1996 s-a angajat, prin concurs la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, ca preparator, devenind apoi assitent universitar (1998), lector (2001), conferenţiar universitar (2003) şi profesor (2006).

În perioada iunie 2008 – ianuarie 2009 a fost preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constituţional din România.

În perioada martie 2010 – mai 2012a fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938-1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019) şi R.S.R. Lecţia de învăţământ politic (2021). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase şi Mama. Un jurnal al dragostei şi al despărţirii (Humanitas, 2022).

(Sursă CV: Humanitas)

Războiul de factură expansionistă dus de Rusia lui Putin împotriva Ucrainei, această sfidarea sângeroasă la care recurge Rusia, trimite – spuneaţi – la un trecut de întrebări şi de complexe identitare. Cât de departe în istorie trebuie mers pentru a se ajunge la acest trecut al Rusiei pe care îl invocaţi, domnule Ioan Stanomir, şi pentru a înţelege logica acestui război?

Trecutul Rusiei este complex şi tulbure. Din păcate, uneori prea puţin cunoscut de români. Acest trecut implică modul în care statul rus s-a format şi în care a reacţionat la ceea ce el percepea a fi ameninţări. Statul rus medieval şi modern a fost definit de o absenţă a frontierelor naturale, iar această absenţă a condus la un complex al cetăţii asediate, la frica permanentă de a fi atacat; această frică a alimentat un mod special de a fi al statului rus.

Dacă este să coborâm în timp pentru a vedea manifestările particulare ale acestei organizări de stat ruse, putem să privim către secolul XVI şi către Ivan cel Groaznic, unul dintre marii conducători ai Rusiei şi, în egală măsură, unul dintre marii criminali din istoria Rusiei. Observaţi, aşadar că deja din secolul XVI apare această sinteză extraordinar de tulburătoare dintre calitatea de mare conducător şi cea de criminal. Nu întâmplător Ivan cel Groaznic îl va fascina pe Stalin; Stalin îi va comanda lui Serghei Eisentein un film dedicat lui Ivan cel Groaznic. Prima parte, demonstrând capacitatea lui Ivan de a construi statul rus şi a-i îngenunchea pe boieri, va fi salutată. A doua parte, înfăţişând deriva patologică a unui tiran, va conduce la interzicerea peliculei, pentru că Stalin îşi vedea proiectată pe oglinda ficţiunii propria sa imagine de tiran, ceea ce, să recunoaştem, nu era pe placul unui om politic de factura lui.

 

„Nici în leninism, nici în stalinism, Rusia nu a cunoscut un triumf al crimei organizate ca acum”

Leninism, stalinism, putinism. Un punct în care cele trei regimuri politice converg îl reprezintă, evident, crimele făcute în încercarea de a se impune în faţa inamicului, fie el o clasă socială sau o naţiune. Diferenţa o dau motivaţia şi numărul victimelor. Ideologiile care stau la baza acestor trei regimuri au ceva în comun?

Sigur. Leninismul şi stalinismul sunt inseparabile pentru că, în pofida a ceea ce au susţinut istoricii revizionişti, Stalin vine din Lenin. Stalin îşi află rădăcinile în modelul totalitar gândit de Lenin, iar Stalin este autenticul moştenitor al leninismului şi tot ceea ce a săvârşit acesta.

Cazul lui Putin e puţin mai complicat. Acesta este exponentul unui comunism târziu, al unui comunism bazat pe cleptocraţie şi pe serviciile secrete. Putin preia, indiscutabil, de la trecutul secolului XX nostalgia imperială sovietică, dar nu mai poate folosi carta internaţionalimului; acesta îi era accesibil lui Lenin şi lui Stalin. Ca atare, ceea ce face Putin este să folosească stalinismul, suprapunându-l peste o formă radicală de naţionalism rus şi producând o formă de stalinism naţional – ca să folosesc sintagma lui Vladimir Tismăneanu, care o aplica regimurilor din Europa de Est, inclusiv celui ceauşist –, o formă de autohtonizare a principiilor stalinismului internaţionalist. Un stalinism care preia din leninism ideea monolitică şi ideea unităţii naţiunii în jurul conducătorului.

 

De fapt, cum se defineşte putinismul?

Putinismul nu este nici leninism, nici stalinism, pentru că în niciuna dintre aceste forme de organizare Rusia nu a cunoscut un triumf al crimei organizate ca acum. Noutatea pe care putinismul o aduce este această urcare la rang de principiu conducător de stat a gangsterismului. Pentru că atât Lenin, cât şi Stalin – o spun apăsat – erau personalităţi animate de un ideal. Al lui Putin este un ideal al puterii personale în care intră şi ideea măreţiei Rusiei, dar statul pe care el îl construieşte el nu mai este un stat al partidului unic, ci un stat al mafiei la modul cel mai propriu şi vedem acest lucru atunci când urmărim azi cariera fondatorului grupului Wagner, Dmitri Utkin, şi cariera lui Ramzan Kadîrov. Aceste două cariere ilustrează limpede direcţia în care Putin a dus Rusia, o direcţie de mafiotizare, de gangsterism şi de supunere a statului bunului-plac al acestor criminali. Şi v-aş dat un exemplu: faptul că acest criminal sinistru, Kadîrov, îşi permite să-l critice pe ministrul Apărării din Federaţia Rusă spune multe despre autentica ierarhie de putere din cadrul regimului putinist.

 

„Occidentul a ignorat semnele tendinţei de expansionism a lui Vladimir Putin”

Despărţirea de Gorbaciov nu înseamnă şi despărţirea de URSS, dimpotrivă. Rusia lui Putin este însăşi tăgăduirea politicii externe inaugurate de Gorbaciov”, scriaţi într-un articol, la moartea lui Mihail Gorbaciov. V-aş ruga să detaliaţi.

Gorbaciov, din motive pe care le cunoaştem, respectiv slăbiciunea URSS şi dorinţa de a câştiga timp, a fost nevoit să facă concesii în politica externă, iar concesiile au însemnat demantelarea imperiului extern şi retragerea din Afganistan. Datorăm practic acestei conjuncturi existenţa discuţiei noastre de astăzi. Fără retragerea strategică a lui Gorbaciov din Europa de Est, sub presiunea popoarelor din Europa de Est şi a Occidentului, nu s-ar fi întâmplat nimic.

Această politică externă de relativă cooperare cu Occidentul o întâlnim şi în perioada lui Boris Elţîn. De fapt, primul deceniu de după idependenţa Federaţiei Ruse este un deceniu de recul, care o obligă la o acomodare cu Occidentul.

Odată cu Vladimir Putin, dorinţa unei politici independente şi agresive a Rusiei revine în actualitate şi se ascunde sub sintagma multipolarităţii: nu mai doreşte o lume unipolară, dacă pot să mă exprim astfel, dominată de SUA, ci doreşte o lume multipolară, multilaterală. În fapt, această tendinţă de expansionism se manifestă prin războaiele cecene pe care Putin le poartă şi mai cu seamă prin invaziei Georgiei şi anexarea Crimeii. Acestea sunt semnele pe care Occidentul le-a ignorat. Putin a profitat cu foarte multă abilitate de mai multe conjuncturi istorice, de războiul împotriva terorii şi a terorismului iniţiat de SUA şi de resetarea politicii externe din mandatul preşedintelui Barack Obama. Practic, prin complicii săi din SUA şi Europa, Vladimir Putin a obţinut mână liberă pentru a-şi desfăşura această politică agresivă şi a construit imaginea unei Rusii invincibile şi invulnerabile. Da, Rusia pe care el a construit-o a atacat şi în Siria, de exemplu, şi ştim cu ce rezultat: a masacrat civili. Rezistenţa din Siria nu era însă cea a unei armate echipate şi motivate precum cea a Ucrainei. Iar aici se văd limtele acestei politici. De fapt, imperiul pe care Rusia l-a construit sub Putin poate lupta doar cu grupări slab înarmate şi cu state periferice. În momentul în care întâlneşte o naţiune în adevăratul sens al cuvântului, o armată, o coaliţie de state, Rusia începe să-şi dezvăluie slăbiciunile, iar aceste slăbiciuni înseamnă pe de o parte prăbuşirea moralului, iar pe de altă pare, dependenţa din ce în ce mai mare de bandele înarmate care îi pun la dispoziţie aceşti seniori ai războiului din Cecenia şi nu numai.

 

„Putin nu este un conservator, ci un cleptocrat, un criminal şi un dictator”

Vladimir Putin are încă – şi după aproape un an de război în Ucraina – susţinători chiar şi în Occident, oameni care văd în el un luptător cu dictatura progresismului radical, un apărător al credinţei şi al tradiţiilor, un conservator – majoritatea celor care gândesc aşa, cred că trebuie spus, sunt şi susţinători ai mişcărilor naţional-suveraniste. Dumneavoastră, ca liberal-conservator, identificaţi la Vladimir Putin profilul unui conservator?

Nu. Putin este un politician oportunist, care a folosit anumite teme conservatoare pentru a-şi atrage electoratul intern şi pentru a-i seduce pe occidentali. Putin nu este un conservator, ci un cleptocrat, un criminal şi un dictator; nimic din aceste atribute nu există în profilul ideal al unui conservator. Conservatorismul se opune concentrării puterii în mâinile unui singur om. În Rusia nici nu avem de-a face cu un regim autoritar, în sensul regimurilor din Spania franchistă sau din Portugalia lui Salazar, regimuri care, în pofida caracterului lor represiv, permitau o formă de pluralism. În cazul lui Putin, asistăm la o consolidare totalitară, la un control propagandistic care aminteşte de epoca sovietică.

Cât despre Vladimir Putin şi frontul ideologic, aş spune că este important să criticăm progresismul şi deriva marxizantă de pe poziţiile ferme ale credinţei din libertate. Noi trebuie să atacăm aceste derive nu din perspectiva apărătorilor autocraţiei putiniste, ci din perspectiva celor care cred că părinţii fondatori ai comunităţii europene de state nu au avut în vedere inginerii sociale, ci au avut în vedere o bunăstare şi un respect al identităţii individuale şi al celei naţionale. Aceasta este diferenţa fundamentală dintre o critică conservator autentică şi una demagogică. Lucrurile trebuie spuse foarte limpede: sunt personal un inamic al birocratizării UE, cred că politicienii europeni sunt preocupţai prea mult de inginerii sociale şi mai puţin de desprinderea de monopolul energetic al Rusiei, cred că libertatea este valoarea centrală care ne defineşte ca indivizi, cred că trebuie să respectăm credinţele religioase ale naţiunilor din care provenim, cred că trebuie să respectăm pluralismul şi, în numele acestuia, mă opun oricărei forme de totalitarism ideologic, fie că este vorba despre deriva progresistă, fie de cea teocratică. Personal, sunt opus acestor extreme în care văd negări ale principiului libertăţii.

Foto: Laura Turculeanu / Agerpres

„Neutralitate nu poţi să ai în raport cu agresiunea”

O temă frecvent invocată în spaţiul public de către voci din zona extremistă a politicii şi a mijloacelor de comunicare care o deservesc a fost, în ultimele luni, neutralitatea României în raport cu războiul din Ucraina. Ce ar însemna de fapt această neutralitate dacă, prin absurd, s-ar ajunge aici?

Neutralitatea României este o imposibilitate, pentru că România este parte a NATO şi partener strategic al SUA. În al doilea rând, neutralitate nu poţi să ai în raport cu agresiunea; agresiunea invită obligatoriu la reacţie de solidaritate cu poporul şi cu statul ucraineene. Nouă nu ne-a cerut nimeni să le furnizăm arme ucrainenilor, nu avem această posibilitate şi nici nu cred că statul român ar face-o, din motive pe care nu are rost să le discutăm. Ceea ce ni se cere este să fim corecţi şi empatici cu poporul ucrainean şi să fim corecţi şi precişi în relaţiile cu statul ucrainean, adică să le dăm tot ajutorul logistic de care au nevoie, pentru ca ajutoarele militare şi economice care le vin din Occident să le parvină. Cred că asta este ceea ce s-a cerut României, nimic mai mult.

România nu a fost Polonia, România nu a fost Ţările Baltice. Polonia, cu această ocazie şi-a dovedit încă o dată poziţia de primă naţiune în cadrul Europei Centrale şi de Est. Este, alături de Ţările Baltice şi de, parţial, Cehia şi Slovacia, o naţiune care au reuşit să înţeleagă importanţa acestui moment istoric. Este important de spus că pentru Polonia relaţiile cu Ucraina au fost un test istoric, fiindcă o parte a vestului Ucrainei, după cum bine ştiţi, a aparţinut până în 1939 Poloniei, Or, în pofida acestui trecut complicat, marcat şi de tensiuni în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, administraţia poloneză de azi – atât de criticată – a reuşit să fie o administraţie model din perspectiva fermităţii politicii externe. Diferenţa dintre România şi Polonia este limpede: Polonia este o naţiune care îşi înţelege destinul, România este o naţiune care se mulţumeşte să stea în siajul destinului croit de alte naţiuni, este alegerea politicienilor noştri.

 

O altă naraţiune vehiculată în spaţiul public, din aceeaşi zonă politică şi mediatică, invocă, în numele păcii, necesitatea negocierii Ucrainei cu Rusia, a cedării Ucrainei la solicitările regimului de la Kremlin. E ceva de negociat cu un stat opresor, agresor, criminal, care invadează, agresează şi fură teritoriile altor ţări?

Precondiţia obligatorie a oricărei negocieri este retragerea Rusiei din teritoriile ocupate şi renunţarea oficială la orice pretenţii teritoriale. Asta a spus-o de fapt şi Puterea de la Kiev, prin intermediul preşedintelui Zelensky. Nu există altceva de discutat. Putem negocia, putem amenaja, putem să întreţinem relaţii corecte cu un stat rus care abandonează pretenţiile imperialiste, nu suntem inamicii naţiunii ruse, nici ai culturii ruse, în pofida a ceea ce susţine propaganda de la Kremlin, suntem inamicii imperialismului rus. Rusia trebuie să revină în graniţele recunoscute internaţional, iar acest lucru înseamnă o discuţie foarte serioasă şi asupra statutului Crimeii. Ştiţi că s-a vehiculat în presă scenariul demilitarizării peninsulei, în contextul unor potenţiale negocieri. Este un compromis pe care trebuie să-l accepte un singur actor, Ucraina. Dacă Ucraina este de acord că această demilitarizare a Crimeii, se poate discuta, pentru că de la Ucraina a fost luat acest teritoriu. Dacă Ucraina este de acord cu o soluţie care să demilitarizeze Crimeea şi să restaureze o formă de autonomie politică a Crimeii şi să respecte drepturile populaţiei tătare din Crimeea, persecutată de ruşi, se poate discuta. Dar atâta vreme cât Kievul încearcă încă să reintre în posesia unui teritoriu care i-a fost furat, nu avem ce negocia.

 

„URSS ne-a luat teritorii şi în 1940, şi în 1947”

Aţi sesizat şi dumneavoastră, cu siguranţă, că a fost adusă în discuţie, în ultimele luni, şi problema fostelor teritorii româneşti din Ucraina. O face tot propaganda rusă –nederanjată însă de teritoriile pe care Rusia le-a luat de la Ucraina. Ce se urmăreşte, de fapt, prin această retorică?

Cedările teritoriale piratereşti din 1940 au fost opera URSS. URSS ne-a luat teritorii şi în 1940, şi în 1947. Aceste teritorii au fost constituite în două entităţi: una colonială – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi o a doua categorie de teritorii au fost alocate direct Ucrainei pentru că politica sovietică era una a divizării şi aţâţării tensiunilor între naţiunile supuse jugului sovietic. Graniţele Ucrainei de după 1991 snnt cele moştenite de la URSS. Ca atare, aliniamentul care separă graniţele României de Republica Ucraina sunt cele care separau România de URSS.

Or, un principiu fundamental stabilit în perioada postbelică consacrat de actul final al Conferinţei de la Helsinki şi reafirmat imediat după 1989 este cel al intangibilităţii frontierelor. România nu a putut şi nu a dorit să pună în discuţie aceste frontiere pentru că ar fi însemnat o deschidere a cutiei Pandorei. Şi alte state ar fi pus în discuţie propriile noastre frontiere, şi mă gândesc la contenciosul româno-maghiar. Românii trebuie să înţeleagă un lucru: graniţele României de azi sunt rezultatul Tratatului de Pace de la Paris din 1947, acelaşi tratat care ne-a dat înapoi Ardealul de nord şi ne-a răpit Basarabia şi Bucovina de nord. Insula Şerpilor a fost cedată în urma unui act mişelesc între Republica Populară Română şi URSS şi ulterior a intrat în componenţa Ucrainei. Ceea ce trebuie înţeles este că Ucraina nu era atunci, în timpul URSS, un stat independent, era un stat care avea, într-adevăr, un loc în Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, alături de Belarus, în urma unei unei ficţiuni: pentru ca numărul statelor comuniste să crească. Era o ficţiune acceptată de occidentali, dar Ucraina nu a fost un stat independent în cadrul URSS. Ca atare, cei care acuză Ucraina de raptul teritorial sovietic se înşală.

Unde Ucraina a greşit a fost în politica ei faţă de minorităţi, nu doar faţă de cea română. Ucraina nu s-a comportat corect faţă de minoritatea română, în anii de după independenţă, şi multă vreme a fost convinsă eronat de filo-ruşii care o conduceau că principalul ei inamic era reprezentat de ţările învecinate: Polonia, Ungaria şi România. Se vedea zi cât de greşită este această perspectivă. Eu cred că trebuie să privim către viitor şi să cerem în mod răspicat ca Ucraina euro-atlantică de mâine să acorde minorităţii române acelaşi tratament pe care noi îl acordăm minorităţilor naţionale, un tratament bazat pe valorile dreptului la prezervarea identităţii şi dreptului la dezvoltarea propriilor forme de cultură naţională.

 

Ceea ce, probabil, se va întâmpla. Invazia rusă a demonstrat Ucrainei că România nu îi este inamic, aşa cum i s-a inculat poporului ucrainean zeci de ani, ci prieten.

Nu am niciun fel de îndoială. Ucraina, ca parte a lumii occidentale, va înţelege în cele din urmă că ataşamentul civic trebuie să se bazeze pe respectarea identităţilor naţionale şi că adevăratul inamic al Ucrainei nu sunt minorităţile, în mod paradoxal nici măcar minoritatea rusă pe care Putin pretindea că o apără. Adevăratul inamic al Ucrainei este imperialismul rus. S-a văzut azi în mod aproape zdrobitor faptul că nici măcar minoritatea rusă şi rusofonă din Ucraina nu mai sprijină agresiunea lui Putin. Iar despre minoritatea română din Ucraina, nu există zi să nu vedem că mor soldaţi din zonele fostei Bucovine de nord şi fostului Ţinut Herţa. Trebuie să le respectăm sacrificiul şi pe sacrificiul lor să clădească un viitor de înţelegere, de fraternitate şi de solidaritate în cadrul european.

 

Foto: Grupul pentru Managemnet si Mediere Culturală

„Nu putem cere artiştilor să facă politică, dar le putem cere să nu închine osanale dictatorilor”

În situaţii dramatice, cum este războiul, au voie intelectualii, au voie artiştii să tacă? Se poate eschiva artistul, spunând că arta trebuie să rămână în afara deciziilor şi a jocurilor politice? 

Nu putem cere artiştilor să facă politică, dar le putem cere să nu închine osanale dictatorilor. Este diferenţa dintre artiştii ruşi care l-au cântat pe Stalin, unii dintrei ei îmbogăţindu-se, şi marii scriitori ruşi care s-au aflat în exil intern, unii intrând şi în închisoare. Cred că în vremuri de tiranie un act de demnitate este tăcerea, iar un act de curaj este rezistenţa. Dacă nu ai curajul de a rezista să ai măcar demnitatea de a tăcea, de a nu te solidariza cu crimele.

 

Este corect să promovăm, să susţinem opera unui artist, fie ea şi valoroasă, în condiţiile în care artistul a făcut pact, pe faţă sau prin tăcere vinovată, cu un regim criminal? Au existat astfel de exemple şi în perioada nazismului, şi în cea a stalinismului, a comunismului, sunt şi acum, în timpul războiului împotriva Ucrainei.

Este vorba despre un comportament care a fost dominant în timpul regimului comunist. Cred, însă, că trebuie să facem distincţia între om şi operă, dar suntem obligaţi ca în momentul în care asistăm la barbarii, cum este cea de astăzi, să explicăm că anumiţi artişti – de exemplu, dirijori – nu mai au ce căuta pe scenele europene. Este un act de minimă solidaritate cu victimele agresiunii ruse.

 

Pe de altă parte, războiul din Ucraina a dus şi la situaţii de ură absurde, aş spune, la adresa unor nume mari ale culturii ruse, şi nu vorbesc acum despre cultura rusă de azi. În Italia, la Florenţa, de exemplu, citeam recent în presă, Primăria ar fi primit, anul acesta, o solicitare de demolare a statuii lui Dostoievski. La Harkov a fost dărâmată de curând o statuie a lui Puşkin. Sunt explicabile, sunt raţionale, sunt justificate?

Este vorba despre un resentiment profund faţă de imperialismul rus, un resentiment explicabil prin barbaria pe care o dezvăluie comportamentul Federaţiei Ruse. Eu cred că trebuie să fim lucizi şi să spunem lucrurilor pe nume: în pofida statului rus, cultura rusă trebuie respectată, trebuie înţeleasă şi trebuie primită în sânul culturii occidentale. Scriitorii, artiştii, pictorii, compozitorii, balerinii, cântăreţii de operă ruşi fac parte din cultura europeană. Unde este cultura occidentală fără Boris Pasternak sau fără Osip Mandelştam? Unde este fără Marina Ţvetaeva sau Anna Akhmatova? Unde ne-am afla fără Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Bulgakov, Bunin etc. etc? Ne-am afla într-o lume mai săracă prin absenţa acestor valori. Nu am ascuns niciodată faptul că, personal – după cum vedeţi şi din aceste intervenţii –, sunt implacabil în ostilitatea mea faţă de imperialismul rusesc şi sovietic, dar în acelaşi timp sunt profund ataşat de valorile pe care o parte a culturii ruse le exprimă, le ilustrează şi le apără.

 

„Alegerea cu privire la propriul viitor le va reveni ruşilor înşişi”

Se poate spune că un popor poartă o parte din vină pentru ororile, crimele comise de un regim politic – acum, regimul Putin –, în condiţiile în care o parte a poporului, însemnată, îşi exprimă susţinerea faţă de politicile acestuia? În anii ’30 – ’40 ai secolului trecut, naţiunea germană, de exemplu, a susţinut ascensiunea lui Hitler.

Să începem cu cazul nazist. Pentru milioanele de germani care au aderat la nazism, au existat exilaţii germani care au apărat onoarea Germaniei; în primul rând mă gândesc la Thomas Mann. Fără el onoarea Germaniei nu ar fi putut fi salvată.

Pentru milioanele de sovietici care au fost complici la crimele staliniste au existat Aleksandr Soljeniţîn, Varlam Şalamov, Nadeja Mandelştam, ca să dau doar trei nume.

Poporul rus de azi este un popor încătuşat, un popor anesteziat, un popor – iertaţi-mi expresia neacademică – îndobitocit de propagandă. Mai devreme sau mai târziu, alegerea cu privire la propriul viitor le va reveni ruşilor înşişi. Ei trebuie să vadă ce imagine le proiectează oglinda. Este imaginea marilor poezii, a marilor muzici, a marilor literaturi în proză, a baletelor care au sedus o lume întreagă prin graţia lor, este imaginea lui Ceaikovski, cu Spărgătorul de nuci, sau este imaginea lui Stalin, a lui Putin, a lui Kadîrov şi a lui Prigojin? Ei trebuie să aleagă. Eu, când mă uit la Rusia, Rusia la care mă gândesc nu este Rusia acestor asasini, ci Rusia Nopţilor albe, a lui Cehov, a lui Turgheniev, a lui Bulgakov, este Rusia marii poezii care a fost dată lumii de către Rusia. Aceste lucruri nu pot fi luate umanităţii de către Putin, oricât şi-ar dori, după cum nici Hitler nu a putut lua umanităţii filosofia lui Kant şi marea muzică germană, însă a putut lua naţiunii germane pe scriitorii evrei de expresie germană, din Germania şi Austria, scriitori care au ilustrat în cel mai înalt grad excelenţa limbii germane, şi a putut aduce oprobiul universal asupra naţiunii germane. Ceea ce şi Putin face acum. Dar sunt convins, oricât ar părea de paradoxal, că la un moment dat, în viitor, din această hazna istorică în care a coborât, Rusia se va ridica prin cultură şi prin ceea ce are ea mai profund. Şi poate că o altă Rusie va putea fi alături de noi în această încercare de a dărui umanităţii o artă prin care să ne putem înţelege propria noastră natură. Pare idealist, naiv, pare ciudat din partea cuiva care este considerat rusofob, dar vă mărturisesc că îmi este imposibil să suprapun imaginea URSS peste imaginea lui Cehov, după cum îmi este imposibil să suprapun imaginea Federaţiei Ruse peste imaginea Petersburgului şi a lui Turgheniev. Aceste lucruri nu le voi face niciodată, voi rezista până la capăt, cu modestele mele mijloace, imperialismului rusesc, amintindu-le însă oamenilor că Puşkin este – înainte de a fi un apărător al Rusiei – un mare poet şi, ca mare poet, el merită să existe alături de noi, chiar dacă naţiunea pe care el a ilustrat-o poetic este azi în cârdăşie cu un asasin.

 

Citiţi şi:

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 20 noiembrie 2022

    […] Citiți și: Ioan Stanomir: „Putinismul a urcat gangsterismul la rang de principiu conducător de stat” […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.