Ecologism cu voie de la poliție

Acum câteva săptămâni, două militante ecologiste au împroșcat cu supă de roșii un tablou al lui Van Gogh, „Floarea soarelui“. Imediat după comiterea infamiei, pe contul de Twitter al organizației Just Stop Oil, din care fac parte cele două vandale, a apărut un text explicativ: „Valorează arta mai mult decât viața? Mai mult decât mâncarea? Mai mult decât dreptatea? Criza costului vieții și criza climatică sunt determinate de petrol și gaze.” Chiar așa imbecil cum este, textul conține o filosofie de viață care merită analizată.

Problema primordială e însă următoarea: ce legătură are Vincent Van Gogh cu petrolul? Bietul Vincent a fost toată viața sărac lipit pământului. A rătăcit din loc în loc, a răbdat de foame și frig, a fost chinuit de boli. A fost batjocorit, umilit și ignorat ca artist: n-a reușit să vândă în timpul vieții decât un singur tablou, „Vigne rouge”, pictat la Arles, aflat astăzi la Muzeul Pușkin din Moscova. Dacă luăm în considerare că Van Gogh a fost un mare iubitor al naturii, devenită una din sursele sale importante de inspirație (vezi seriile de lucrări cu chiparoși sau „nopțile înstelate“), n-ar fi o exagerare să vedem în el un fel de proto-ecologist. Și atunci, ce le-a cășunat celor două neo-barbare? A provocat Van Gogh actuala criză mondială a petrolului? A înfometat el, flămândul, planeta?

Storcându-mi mintea, am găsit o singură explicație. Să nu-mi spuneți că e aberantă, pentru că aberant e și atacul „protestatarelor“ de la Galeria Națională din Londra. La simpla răsfoire a unui album, constați că faimosul artist olandez e autorul mai multor lucrări cu titlul „Floarea soarelui”. Or, după cum se știe, din floarea soarelui se extrage ulei. În engleză, „ulei” se  spune „oil“. Dar „oil“ înseamnă și „petrol”. Prin urmare, în mintea tulburată a salvatoarelor planetei legătura era limpede: Van Gogh a fost un mare petrolist care a distrus planeta!

Lăsând gluma macabră la o parte, să revenim la „curajoasele” ecologiste care l-au luat în vizor pe Vincent. Am pus cuvântul în ghilimele, deoarece e vorba de un gest pur demagogic, care nu le expune la niciun risc. Legislația occidentală e foarte permisivă și judecătorii intimidați atunci când e vorba de acțiuni – oricât ar fi ele de brutale – ale „progresiștilor”. Dacă le păsa cu adevărat de soarta planetei, militantele ecologiste s-ar fi înrolat în armata ucraineană și ar fi luptat, la propriu, împotriva dezastrului climateric provocat de Putin și asasinii săi. Nici un cuvințel, însă, despre acest conflict care însângerează harta lumii. N-au decât să omoare oameni, să bombardeze orașe și să arunce în aer uzine și centrale atomice! Și asta pentru că, spre deosebire de Van Gogh, mort de o sută treizeci și ceva de ani, agenții exterminatori ai lui Putin sunt cât se poate de vii. Și nu știi când îți trimit un colet cu bombă la sediul ONG-ului sau când te pot otrăvi.

Cât de absurd e acest nou gest extremist o arată și explicația care îl însoțește. Dacă s-ar fi redus la întrebarea „Valorează arta mai mult decât viața?”, ecologistele ar fi atins una din dilemele insolvabile ale omenirii. Se cunosc exemplele a numeroși artiști care și-au sacrificat, de bunăvoie, existența pentru a-și duce la capăt creația. Dar în lumea lor bântuită de ură și resentiment, ideologii radicali n-au auzit de ei. „Activiștii” acționează asemenea unor roboți-mercenari care au primit o misiune (în acest caz, să facă cât mai multă zarvă) fără să aibă habar de scenariul în care au fost distribuiți și unde sunt doar niște pioni neînsemnați. Următoarea interogație ne indică însă domeniul în care se plasează discuția: pentru vajnicii revoluționari ai supei de roșii, confruntarea finală e aceea dintre „artă și mâncare”. Altfel spus, dacă doriți să aveți ce mânca, mutilați operele de artă!

Nu e de mirare că s-a ajuns până aici. Modelul talibanilor afgani a fost preluat cu entuziasm de spălații de creier din lumea occidentală, „lumea tuturor posibilităților”. Începând cu 1992, fundamentaliștii din Afganistan au distrus două treimi din exponatele Muzeului Național, au interzis muzica și au dărâmat statuile gigantice ale lui Buddha. Ecourile s-au simțit imediat în Statele Unite și în Europa, unde a pornit o campanie furibundă împotriva lucrărilor de artă care înfățișau personaje neconvenabile dogmei corectitudinii politice: politicieni, scriitori, artiști ale căror concepții nu se potrivesc cu cele ale multiculturalismului ajuns la putere astăzi.

Agresorii au menționat, în sprijinul gestului descreierat, și dreptatea. Cu ce împiedică arta instaurarea dreptății în lume? Fiind ei înșiși activiști, promotorii mișcărilor anarhist-militante văd peste tot inamici și adversari ai „progresului”. Nu puțini artiști s-au pus în slujba politicului și a unor regimuri blamabile. Dar nu pe aceștia îi vizează ecologiștii din gruparea „Just Stop Oil”. Vinovați pentru nedreptățile lumii sunt Van Gogh și Vermeer – acesta din urmă zbătându-se, și el, în insurmontabile greutăți întreaga lui existență. Dacă tablourile lui Van Gogh n-au avut nicio căutare în timpul vieții sale, Vermeer a fost mai norocos: băcanii, brutarii și măcelarii s-au învoit să-i dea mărfurile necesare întreținerii numeroasei sale familii în schimbul lucrărilor pictate de acesta. Înainte de a agresa „Fata cu cercel de perlă”, poate că nemernicii care se simt învestiți cu o misiune sacră ar fi putut citi măcar admirabilul roman al lui Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă (tradus și în românește, și apărut la Editura Polirom).

În fine, complet ilogică e și concluzia trasă din lozincile pretins savante de mai sus: „Criza costului vieții și criza climatică sunt determinate de petrol și gaze.” Ceea ce înseamnă că, pe de o parte, costul vieții a crescut, deoarece, pe plan mondial, a explodat prețul gazelor și al petrolului. De ce? Pentru că produsele cu pricina se extrag și se comercializează în cantități mai mici. Or – și aici intrăm în plină nebunie – , asta ar trebui să fie un lucru pozitiv, pentru că diminuează „criza climatică”. Numai că, împuținându-se pe piață, petrolul și gazele au făcut să crească amețitor prețurile. Oamenii nu-și mai permit să se încălzească ori să-și procure bunurile necesare traiului zilnic. Și asta ar trebui să fie un lucru pozitiv.

Dar mintea ecologică nu merge atât de departe. Sau, dacă merge, ea se concentrează într-o filosofie cinică a cărei esență e următoarea: „N-au decât să moară, dar măcar mor într-o lume curată!” Iar de vină vor fi Van Gogh, Vermeer și Monet – tabloul acestuia, din muzeul din Potsdam, „Căpițe de fân”, adică unul tot cu subiect ecologic, fiind stropit cu piure de cartofi. Tristul paradox e că ecologiștii, această variantă occidentală a talibanilor, au, parțial, dreptate. Lumea e prea murdară și prea multe bogății au ajuns în locuri unde n-ar fi trebuit să ajungă vreodată. Eroarea lor capitală e că fac scandal exact acolo unde se depun eforturi gigantice pentru a menține sănătatea planetei și pentru a redistribui bogățiile. Dacă astfel de gesturi ar fi comise în China, în Rusia, în țări africane sau asiatice, ar fi admirabil. Dar astfel de zone nu sunt niciodată mențio nate (deși ele provoacă cea mai mare parte din problemele ecologice ale Planetei).

Am mai scris și altădată despre unul din cei mai înspăimântători indici ai dezastrului climatic actual. El vizează poluarea oceanelor cu materiale plastice. Dacă ne-am lua după frecvența și isteria protestelor organizate de grupările ecologiste, ar rezulta că focarele de otrăvire a planetei ar trebui să fie New York-ul, Parisul, Londra, Amsterdamul sau oricare alt oraș occidental. Prin mărimea și diversitatea activităților economice poluante desfășurate acolo, prin proporțiile consumerismului, ele ar fi trebuit să fie primele candidate la titlul de dușmani ai vieții umane. Statisticile, în limbajul lor implacabil, arată cu totul altceva: și anume, că râurile și fluviile ce poartă spre oceane cele mai mari și mai periculoase deșeuri și materiale plastice sunt, în ordine, Nilul, Nigerul, Gangele, Mekong-ul, Yang-tzî, Fluviul Galben, Amur. După cum se poate observa, niciunul nu e situat în Statele Unite sau în Europa.

Prin urmare, bătăliile ecologiste, fără a fi incorecte (ba dimpotrivă!), sunt greșit direcționate. În loc să ia cu asalt focarele dezastrelor ecologice ale planetei, secta „martorilor Gretei” își epuizează energia culpabilizându-i pe convertiți, adică civilizația occidentală. Sunt bine cunoscute punctele de pe planetă unde radicalismul lor ar fi salutar: Pakistan, India, Bangladesh, China, Nigeria, Rusia. N-am observat însă ca „verzii” să fi făcut ceva semnificativ în regiunile indicate. Poate și pentru că la aeroport nu i-ar aștepta aparatele de filmat și fotografiat ale jurnaliștilor și privirile binevoitoare ale politicienilor, ci bastoanele și cătușele.

În aceste condiții, ecologismul cu voie de la poliție al organizațiilor occidentale nu e decât o uriașă diversiune. El nu contribuie la rezolvarea unei chestiuni grave, ci compromite și anulează argumentele luptei care trebuie duse împotriva unui fenomen de-o urgență extremă. Împănată cu elemente ideologice false, mișcarea ecologistă profită de libertățile garantate de democrație pentru a-i aplica acesteia lovituri mortale. În schimb, spațiile conduse de regimuri autoritariste sunt evitate sistematic. Pentru mine, toată această fojgăială fals curajoasă va prinde un sens atunci când piureul de cartofi și supa de roșii vor fi zvârlite în obrazul lui Putin sau Xi Jinping, și nu pe sublimele urme ale pensulelor lui Vermeer sau Van Gogh.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News