Gabriel Bebeşelea: „Fiecare lucrare trebuie să ne curgă prin vene”

Gabriel Bebeşelea. Foto: Ionuţ Macri

Gabriel Bebeşelea este un dirijor care a făcut carieră internaţională de foarte tânăr. De altfel, a uimit şi publicul, şi critica muzicală prin performanţele pe care le-a avut la scurt timp după absolvirea Conservatorului. În 2011 devenea cel mai tânăr dirijor principal din România – la Opera Naţională din Iaşi –, iar în 2014 fusese desemnat cel mai bun dirijor în cadrul Galei Operelor Naţionale.

Înaintea concertului din seara de 9 februarie, de la Filarmonica „Banatul” din Timişoara – unde, în Anul Capitalei Europene a Culturii, fusese dirijor în rezidenţă – l-am invitat pe Gabriel Bebeşelea la un dialog. Am vorbit despre motivul şi momentul în care a ales cariera muzicală. Despre dirijorii pe care i-a avut ca model şi compozitorii de care se simte legat. Despre ceea ce implică munca unui dirijor, în cazul său concertul fiind doar vârful piramidei. Despre pasiunea sa pentru căutare şi cercetare în arhive a unor manuscrise muzicale uitate de zeci sau chiar sute de ani. Despre implicarea sa în proiecte de recuperare a memoriei, cel mai recent – şi de anvergură internaţională – fiind Recviemul In memoriam dedicat victimelor comunismului din cele şapte state ale fostului bloc comunist, pus în scenă, în premieră internaţională, la Filarmonica din Timişoara, în decembrie anul trecut. Şi, desigur, am vorbit despre o parte din concertele pe care le va avea anul acesta.

 

 

„De copil mă fascina ideea de a fi în mijlocul muzicii, de a face parte din ea”

CV Gabriel Bebeşelea

Este născut în 1987, la Sibiu.

Studii: Este absolvent cu „summa cum laudae” al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca (2010), la clasa profesorului Petre Sbârcea, bursier la Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam (2011), master al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti absolvit la clasa de dirijat orchestră a lui Horia Andreescu (2012), cu o lucrare coordonată de Horia Andreescu, doctor, „summa cum laudae”, al aceleiaşi universităţi (2018), cu teza Cercetarea manuscriselor compoziționale, premisa și miza interpretării conducerii, sub îndrumarea prof. univ. Dan Dediu, şi absolvent unor cursuri postuniversitare la Universitatea de Muzică şi Artele Spectacolului din Viena, la clasa profesorului Mark Stringer.

Activitate profesională: Dirijor principal al Operei din Iaşi (2011), dirijor principal al Operei Române din Cluj (2015), dirijor în rezidenţă al Filarmonicii „Banatul” din Timişoara (2023), dirijorul principal al Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, în prezent.

A dirijat atât în România – la Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti, Orchestra Naţională Radio, Orchestra de Cameră Radio și Filarmonica de Stat Sibiu –, cât şi pe mari scene ale lumii – Philharmonia Orchestra şi Royal Philharmonic Orchestra din Londra, Rundfunk-Sinfonieorchester şi Konzerthausorchester din Berlin, Tonkünstler-Orchester Niederösterreich, Ulster Orchestra Belfast, State Academic Symphony Orchestra of Russia, Tchaikovsky Symphony Orchestra Moscova, Orchestra Naţională Filarmonică Rusă, Singapore Symphony Orchestra, Orchestre National du Capitole de Toulouse, Orchestra Simfonică din Barcelona.

Printre soliștii cu care colaborează se numără Sarah Chang, Ray Chan, Simon Trpčeski, Robert Levin, Valentina Lisitsa, Leticia Moreno, Sayaka Shoji, Boris Giltburg, Dimitri Ashkenazy, Alexandra Dariescu, Daniel Ciobanu, Alexandru Tomescu, Simon Trpčeski.

Alături de Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin a înregistrat, în 2018, în premieră mondială, un CD cu Pastorale – Fantaisie pour petite orchestre și oratoriul Strigoii, de George Enescu.

Este fondatorul şi directorul artistic al ansamblului de muzică veche și nouă Musica Ricercata – un colectiv artistic internațional dedicat reprezentațiilor avizate istoric ale unor compoziții muzicale de la baroc la epocile moderne, îndeosebi de muzică veche –, înfiinţat în 2018.

Premii: Premiul „Cel mai bun dirijor” la Gala Premiilor Operelor Naționale Române (2014), Premiul I la Concursul de dirijat „Lovro von Matačić” (Zagreb, 2015), premiul I la Concursul de dirijat „Jeunesses Musicales” (București, 2011). A fost semifinalist la Concursul de dirijat „Donatella Flick” (London Symphony Orchestra, 2014) și la Concursul „Gustav Mahler”, (Bamberg Symphony, 2016).

„Unul dintre cei mai talentați dirijori născuți în ultimele decenii în România”, aşa vă descria, domnule Gabriel Bebeşelea, în urmă cu deja destui ani, ziarul Festivalului „George Enescu”. Aţi ales cariera muzicală sau aţi fost „antrenat” pentru ea?

Cred că ne-am ales reciproc. Provin dintr-o familie de muzicieni. Aşa că am crescut înconjurat de muzică: mama mea a studiat pianul, unchiul meu a fost violoncelist, mătuşa – pianistă, tatăl meu – dirijor de cor. Deci, o familie în care era foarte multă muzică, în care erau foarte multe înregistrări care mi-au făcut, încă din copilărie, o cultură muzicală bine cimentată. Nu ştiu dacă începând astfel traseul vieţii puteam să aleg alt drum. Pe de altă parte, nici nu mi-ar fi plăcut. La un moment dat, înainte de admiterea la liceu, am avut în faţă două opţiuni, diuntre care una implica să nu mai fac muzică. Am ales însă să merg pe drumul muzicii.

 

Aţi studiat vioară, aţi studiat pian, dar aţi optat pentru dirijat. De ce?

Da, am început cu studiul viorii, iar mai târziu a urmat pianul. De dirijat am fost atras din copilărie. Vedeam la televizor dirijori şi mă fascina ideea de a fi în mijlocul muzicii, de a face parte din ea. Într-un mod foarte copilăresc imitam ceea ce vedeam la televizor, cu andrelele mamei, eu fiind la grădiniţă pe vremea aceea. Puneam înregistrări pe LP-uri şi dirijam prin casă. Ideea aceasta m-a bântuit mult timp şi abia în liceu, puţin câte puţin, am pus vioara pe un plan secundar şi am început să dirijez.

 

Aţi avut un dirijor pe care l-aţi luat la vremea aceea ca model?

Erau mai mulţi, nu doar unul. La fel ca acum, de altfel. Sergiu Celibidache, Herbert von Karajan, Claudio Abbado, Leonard Bernstein erau dirijorii care m-au fascinat din copilărie. Am fost impregnat de ei. Ulterior, primul meu profesor de dirijat a fost Petre Sbârcea, la rândul său student al lui Celibidache. La început de drum dirijoral am fost destul de mult influenţat de filosofia despre muzică şi despre dirijat a lui Celibidache. Apoi am tins să studiez cât mai mulţi dirijori, cu muzicieni cât mai diverşi, ca să aflu cât mai multe păreri şi să încerc să-mi fac un stil propriu din ceea ce am învăţat de la persoane foarte diferite.

 

„Dirijatul nu e doar despre a face muzică, are legătură şi cu experienţa de viaţă”

V-aţi început cariera foarte tânăr fiind. În 2011 aţi fost cel mai tânăr dirijor principal din România – eraţi atunci la Opera Naţională din Iaşi –, iar în 2014 aţi fost deja desemnat cel mai bun dirijor în cadrul Galei Operelor Naţionale. Nu e greu să te impui în faţa unei orchestre la 20 şi un pic de ani?

Există acea tară a tinereţii – să-i spun aşa – în cazul unei profesii care ţine foarte mult de experienţă. Dirijatul nu e doar despre a face muzică, are legătură şi cu experienţa de viaţă, pentru că acumulezi până la final.

Nu pot să spun că a fost dificil, pentru că întotdeauna am fost extrem de îndrăgostit de ceea ce am făcut şi am încercat să transmit lucrul acesta tuturor muzicienilor cu care am lucrat. Am încercat să le transmit ceea ce am găsit eu fascinant în partiturile respective şi să încerc să-i inspir. Şi atunci, chiar dacă ai reticenţe când vezi o persoană foarte tânără, cred că energia ei ar putea fi contagioasă. Nu am resimţit tinereţea ca pe un neajuns din punctul acesta de vedere. Am simţit-o ca un neajuns pentru că doream să acumulez cât mai mult, să cunosc cât mai mult şi să am cât mai multă experienţă. Atunci mi-am dat seama că unele lucrări trebuie lăsate să „dospească”, să nu le dirijez întrucât pentru a le înţelege, pentru a reuşi să mă imersez în partitura respectivă, mai bine zis în ceea ce se află în spatele notelor, am nevoie de experinţă de viaţă, nu doar de experienţă muzicală.

 

Aveţi trac când sunteţi la pupitrul dirijoral?

Tracul nu e totuna cu emoţia, tracul e distructiv, în timp ce emoţia e constructivă. Din fericire, nu am avut niciodată trac. Primele concerte le-am avut pe când eram în liceu, cu colegii, împreună cu care am strâns o orchestră de tineret, așa că am pornit pe drumul dirijatului mai degrabă pe baza unei inconștiențe. Niciodată nu am avut momente în care să nu vreau să intru pe scenă ori să-mi bată inima foarte tare ori să am sentimentul că ceva va fi în neregulă. În plus, şi acum cred lucrul acesta, dacă repeţi consistent şi bine, concertul nu poate ieşi prost. Tot ceea ce construieşti în repetiţie va avea rezultate în concert.

 

Ce înseamnă un concert greu? Gradul de dificultate este dat de lucrările interpretate sau de interacţiunea cu orchestra?

Depinde, sunt mai mulţi factori care ar defini un concert greu. De exemplu, există lucrări care sunt eminamente de o dificultate ieşită din comun. Sau sunt momente pe care nu vrei să le laşi la voia întâmplării, iar atunci trebuie cumva controlate din repetiţii şi direcţionate în aşa fel încât punctul culminant să fie concertul.

Foto: Dana Moica / Filarmonica „Banatul” din Timişoara

„Au fost unele concerte emoţional-dificile pentru că muzica era zdrobitoare”

Anul acesta sunteţi la primul concert la Filarmonica din Timişoara, după un an 2023 foarte plin pe care l-aţi avut aici. Care a fost cel mai dificil concert dirijat la Timişoara în Anul Capitalei Europene a Culturii sau care v-a creat cele mai mari emoţii?

Sunt mai multe grade de dificultate la care raportez un concert. Au fost unele concerte emoţional-dificile pentru că muzica era zdrobitoare.

 

Recviemul In memoriam?

Da, mai ales că a fost în primă audiţie absolută, deci nimeni nu ştia cum sună piesa. Au fost apoi concerte cum ar fi Gurre-Lieder, de Schönberg, în care complexitatea lucrării era depăşită doar de complexitatea tehnică de a o pune în scenă. Este o lucrare extrem de luxuriantă, de ofertantă din punct de vedere al detaliilor. Dar detaliile respective, oricât de multe ar fi fost în partitură, erau depăşite doar de modul în care a trebuit să punem piesa în scenă şi de numărul de persoane prezente. Dacă nu mă înşel, a fost cel mai mare proiect de muzică clasică din România, realizat în co-producţie cu Orchestra simfonică și Corul Teatrului Altenburg din Gera. Au mai fost concerte care aveau o patină nu aş spune dificilă, ci specială. Acea serie pe care am realizat-o în Anul Capitalei Europene a Culturii a avut în fiecare episod câte un moment special, care scotea ceva la suprafaţă şi care conducea înspre ultimul concert care a fost acel Recviem în memoria victimelor comunismului,

 

Aţi fost dirijor în rezidenţă la Filarmonica Banatul în Anul Capitalei Europene a Culturii. Au ajuns la dumneavoastră ecouri din mediul artistic internaţional referitoare la acest eveniment?

Bineînţeles. Şi au fost concerte la care s-a realizat ceea ce ne dorim toţi: turism cultural. Au venit oameni din alte ţări, din Ungaria, Austria, Serbia, special ca să vadă Gurre-Lieder, de exemplu, o piesă extrem de rar interpretată. În România a fost pusă în scenă doar de două ori: o dată a fost la Festivalul „Enescu”, a doua oară, anul trecut, la Timişoara. În plus, a fost prima dată când a fost interpretată în această zonă geografică. Au mai fost ecouri după Recviem, lucrare la care au conlucrat şapte compozitori şi, bineînţeles, că a avut o prezenţă internaţională sporită. Au fost ecouri rapide în privinţa valorii acestei lucrări şi a modului în care ea a fost primită.

 

Sfârşitul de an 2023 v-a adus în lumina reflectoarelor implicat în două proiecte de recuperare a memoriei, aş spune, unul la Bucureşti şi unul la Timişoara. La Gala Centenarului Monica Lovinescu, eveniment organizat de Humanitas, aţi dirijat Concertul nr. 3 în do minor pentru pian și orchestră, de Beethoven, iar la Timişoara, în zilele comemorării revoluţiei din decembrie 1989 aţi dirijat, în premieră internaţională, Recviemul In memoriam, dedicat victimelor comunismului din cele şapte state din fostul bloc comunist, un concept care vă aparţine. La căderea comunismului, în decembrie 1989, nu aveaţi nici doi ani. Cum s-au format interesul faţă de ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă, respectul faţă de păstrarea memoriei?

Invitaţia la Gala Centenarului Monica Lovinescu a venit în urma mai multor activităţi ale mele, printre care cercetările pe care le-am făcut, scoaterea la lumină a unor manuscrise. Fac o paranteză pentru a vă spune că săptămâna aceasta interpretăm la Timişoara, la Filarmonica Banatul, o lucrare de Schubert, Andante con moto, pe care Enescu a orchestrat-o în 1916, când a murit Regina Elisabeta (concertul are loc în 9 februarie, de la ora 19 – n.r.). Această piesă s-a auzit doar de două ori: prima dată în 1916, iar apoi abia în 2022.

 

Deci acest manuscris este unul din multele uitate pe care le-aţi scos la lumină. Care este povestea lui?

În 1916, un an extrem de dificil pentru România, Enescu se întorcea de la Paris pentru a o vedea pe „vice-mama” sa, cum se autointitula Carmen Sylva, aceasta aproape că îl adoptase. Când a aflat că e bolnavă, s-a întors de la Paris, dar imediat ce a ajuns la Bucureşti a aflat că are oreion şi a trebuit să fie carantinat. A stat în carantină în Hotel Metropol, care era vizavi de Palatul Regal, în speranţa că, atunci când va ieşi din carantină se va duce şi o va vedea. Nu s-a mai întâmplat lucrul acesta pentru că Regina a murit. Ea fiind o avidă cunoscătoare a muzicii, studiase pianul cu Clara Schumann, una dintre cele mai importante pianiste şi soţia lui Robert Schumann, care îi prezentase la un moment dat acest Trio al lui Franz Schubert. Partea a II-a este un Marş funebru şi Regina Elisabeta a spus că îşi doreşte ca această piesă să fie interpretată la înmormântarea. Există şi o fotografie celebră cu George Enescu la vioară, Dimitrie Dinicu la violoncel şi Regina la pian, cântând exact acest Trio. Ea îşi dorea, cum spuneam, ca la înmormântarea ei să fie refăcut acest Trio. Enescu, fiind carantinat, nu a putut să participe la funeralii, aşa că i-a venit ideea să orchestreze lucrarea, ceea ce a făcut într-o singură noapte. Strecura paginile manuscrisului pe sub uşa camerei de hotel asistentului lui din acea perioadă, Dimitrie Cuclin, care întinsese partiturile de orchestră pe tot holul hotelului. Dimineaţa, Dimitrie Dinicu a primit partitura, a repetat-o cu Filarmonica şi seara a cântat-o la funeraliile Reginei. Enescu şi-a dirijat piesa abia după o lună şi jumătate, apoi nu s-a mai cântat niciodată. Manuscrisul este la Academia Română.

 

Cum aţi aflat de el?

Mă dusesem la Academia Română în virtutea cercetărilor pe care le făceam pe manuscrise. Ştiam ce se află la Muzeul „Enescu”, dar ştiam mai puţin ce se afla la Academia Română, unde sunt în jur de cinci procente din manuscrisele lui Enescu. Mă interesa în mod special un oratoriu la care lucrasem şi pe care l-am şi înregistrat apoi, Strigoii.

 

Tot dumneavoastră aţi scos din arhive şi manuscrisul acesta?

Nu, eu doar l-am interpretat şi înregistrat. Descoperirea acestui oratoriu şi finalizarea lui i se datorează lui Cornel Ţăranu. Şi aici este o poveste interesantă, cu acelaşi an 1916, când Guvernul a trebuit să se retragă la Iaşi, să trimită Tezaurul la Moscova. Acest oratoriu s-a pierdut în schiţe şi a fost recuperat abia în 1957 de Romeo Drăghici. Dar, după ultimele cercetări detectivistice ale istoricului Eugen Ciurtin, Drăghici, executorul testamentar al lui Enescu și fondatorul muzeului, și-a însușit moștenirea enesciană, vânzând-o către statul român sau chiar către privați. Cum a fost recuperat manuscrisul oratoriului Strigoii este în continuare neclar; există surse contradictorii, Drăgoi devenind o sursă din ce în ce mai puțin viabilă. Cert este că fotocopiile manuscrisului au ajuns la compozitorul Cornel Ţăranu, unul dintre cei mai importanţi enescologi, şi dumnealui m-a cooptat în proiect. Am înregistrat piesa la Berlin, în 2017, cu Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, iar prima audiţie absolută a fost tot la Berlin, în 2019. La Festivalul „George Enescu” a fost interpretată în 2021. Eram interesat de schiţele acestui oratoriu, doream să văd originalul, văzusem doar acele fotocopii, şi printre manuscrise se afla şi piesa aceasta, Andante con moto.

 

E posibil să mai fie şi alte manuscrise ale lui George Enescu, rămase la Moscova, în Tezaurul României?

Din câte se ştie, au fost recuperate toate manuscrisele lui. Şi aici, însă, sunt neclarități sau inadvertențe. Din punctul meu de vedere, ceea ce spune uneori chiar Enescu în Amintirile lui contravine cronologiei faptelor. El spune că pe 1 martie 1924 şi-a recuperat cutia cu manuscrise – era lada 91 – prin intervenţia unui dirijor, Bruno Walter, şi a ambasadorului Franţei în URSS. Dacă e să luăm de bună data indicată de Enescu, ea e în opoziţie cu scrisoarea dirijorului Bruno Walter către autorităţile URSS, care este din 29 iunie 1924, iar numirea ambasadorului căruia îi mulţumeşte Enescu s-a făcut în decembrie 1924. Nu aveau, deci, cum să fie intervenţiile după ce şi-a recuperat el manuscrisul. De asta spun, sunt aspecte umbroase în cronologia faptelor, dar ceea ce este cert e faptul că nu mai sunt manuscrise enesciene la Moscova. Cel puţin, Enescu nu ar fi spus că ar mai fi rămas ceva.

 

„M-a urmărit îndelung ideea disidenței anticomuniste și a importanței libertății”

Revenind la Gala Centenarului Monica Lovinescu, ce înseamnă Monica Lovinescu pentru dumneavoastră?

Pentru mine toţi disidenţii anticomunişti au însemnat foarte mult. Subiectul m-a interesat foarte mult şi l-am cercetat pentru că, la un moment dat, am fost extrem de impresionat de povestea unui dirijor, Erich Bergel, care, din cauza invidiei unor colegi, a fost turnat la Securitate şi a făcut închisoare politică. În închisoare, pentru a se salva cumva de brutalitatea torturilor, a reuşit să finalizeze în minte una din compoziţiile pe care nici măcar Bach nu a reuşit să le finalizeze – Arta fugii. M-a fascinat traseul acestui dirijor de geniu lăsat ulterior liber doar pentru că autorităţile române începuseră negocierile cu americanii; situaţia economică era îngrozitoare la începutul anilor ’60, şi una din condiţiile impuse de partea americană a fost eliberarea deţinuţilor politici. Doar aşa a fost Erich Bergel eliberat, altfel ar fi făcut 15 ani de muncă silnică la Canal. Povestea lui m-a urmărit pe tot parcursul studenţiei. După aceea am convins mai multe persoane să realizăm cercetări. L-am cunoscut pe fratele lui, Hans, şi el a făcut multă închisoare politică: făcuse parte din lotul scriitorilor de limbă germană arestaţi în 1959. Erich şi fratele lui, Hans, au fost arestaţi în două oraşe diferite, la o săptămână distanţă, şi s-au întâlnit după jumătate de an în aceeaşi celulă. Așadar, m-a urmărit îndelung ideea disidenței și a importanței libertății. De altfel, unul dintre romanele mele preferate, la 14-15 ani, a fost Cel mai iubit dintre pământeni.

Deci este o perioadă care mă preocupă foarte mult. Bineînţeles că citisem, ascultasem ceea ce Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris şi au spus. Așa că pentru mine a fost un lucru extraordinar să fiu invitat să fac parte din acea gală care, nu întâmplător cred, a fost în succesiunea evenimentelor ce au dus spre Recviemul despre care vorbeam.

 

„Mahler este unul dintre compozitorii de care sunt strâns legat”

Unul dintre compozitorii preferaţi ai Monicăi Lovinescu a fost Gustav Mahler, din opera căruia aceasta admira foarte mult Simfonia nr. 10 „Neterminata”. Mahler ar fi – am citit undeva –, şi compozitorul dumneavoastră preferat.

Nu aş spune preferat, mă feresc de topuri. Mahler este unul dintre compozitorii de care am fost şi sunt strâns legat. Cumva, aproape anual viaţa mea se învârte în jurul biografiei lui Mahler, fără să îmi propun asta. La un moment dat, am şi locuit – fără să fi ştiut lucrul acesta pe atunci –, timp de şapte ani, la două case distanţă de clinica unde a murit Mahler. Am aflat lucrul acesta, la câteva zile după ce m-am mutat, plimbându-mă pe strada respectivă. Deci, da, sunt strâns legat de Mahler, dar nu aş spune că e preferatul. Săptămâna aceasta, de exemplu, preferaţii mei sunt Schubert, Enescu, Ravel şi Saint-Saëns, ei sunt în programul de la Filarmonica Banatul.

După „Recviemul In memoriam”, pe scena Filarmormonicii din Timişoara, în 16 decembrie 2023. Foto: Dana Moica / Filarmonica „Banatul” din Timişoara

„Ideea Recviemului a fost ca el să devină tradiţie la Timişoara, şi nu numai”

Ideea Recviemului In memoriam cum s-a născut?

E tot în virtutea a ceea ce v-am spus mai devreme. Acea perioadă a comunismului, perioadă de tristă amintire, m-a preocupat foarte mult. Când am fost invitat să realizez o serie specială de concerte pentru Capitala Europeană a Culturii, mi-am spus că nu se poate să trecem peste evenimentele din decembrie 1989, când începutul eliberării României de comunism a pornit de la Timişoara.

Şi atunci m-am gândit la un recviem în memoria victimelor comunismului în general. Un recviem are şapte părţi, de fapt orice slujbă de înmormântare creştină are şapte momente. Am realizat că au fost şapte ţări care, în 1989, s-au eliberat de comunism. Aşa că ideea s-a născut singură. Apoi mi s-a părut firesc ca în Recviem să fie incluşi şapte compozitori, câte unul din fiecare ţară. Cronologia părţilor am ales-o printr-un criteriu obiectiv, ţinând cont de locul în care a început Revoluţia şi de succesiunea istorică a datelor în care s-a prăbuşit comunismul în aceste şapte state. De aceea prima parte a fost a unui compozitor polonez, cel mai important compozitor polonez al zilelor noastre, Zygmunt Krauze, iar ultima i-a aparţinut lui Dan Dediu, cel mai important compozitor român contemporan. Nu întâmplător Zygmunt Krauze a ales, pe lângă textul latin, să citeze din finalul discursului Papei Ioan Paul al II-lea, din 1985, rostit la Varşovia, discurs extrem de puternic care a însemnat de fapt aprinderea acestei lumini a Revoluţiei în Polonia. Iar Dan Dediu a avut un final pe cât de neaşteptat, pe atât de rotund. El a considerat chintesenţial versul din Odă în metru antic, de Mihai Eminescu: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. Aceasta este ultima replică din Recviem. Ideea a fost ca fiecare compozitor să folosească, pe lângă textul latin din Missa pro defunctis, pe lângă textul canonic, şi ceva în limba naţională a fiecăruia.

 

Va fi un spectacol pe care îl vom revedea, an de an, în 16 decembrie, la Timişoara?

Ideea acestui Recviem a fost ca el să devină tradiţie la Timişoara, şi nu numai. Sper să se păstreze proiectul. Am pornit acest concept şi sper ca el să fie preluat şi dus mai departe. Imediat după premiera absolută de la Timişoara, în decembrie anul trecut, au venit interpelări şi idei de a-l duce în fiecare din cele şapte ţări şi a-l interpreta cu muzicieni din fiecare ţară în parte.

Foto: Ionuţ Macri

„Este o pasiune să intru în arhive”

Concertul este vârful aisbergului din munca unui dirijor, aţi spus odată. Din ce este compusă partea care nu se vede?

Da, concertul este doar un mic procent, în vârful piramidei, din ceea ce face un dirijor. Mai spre bază urmează repetiţiile care reprezintă un procent mai mare din munca lui. Din punctul meu de vedere, cel mai intens aport şi-l aduce dirijorul în solitudinea mesei, a camerei de lucru, cu partitura în mână şi cu biblioteca în jur, citind cât mai mult despre lucrare şi încercând să înţeleagă ceea ce transmite prin ea fiecare compozitor. În cazul Recviemului, mă consider foarte norocos că m-am putut întâlni şi discuta cu compozitorii. Am repetat împreună cu ei. În cazul celor pe care nu mai avem cum să-i întâlnim, trebuie să le învăţăm piesele, chiar mai bine decât ei, pentru a ne simţi familiarizaţi. Îmi place să spun că fiecare lucrare trebuie să ne curgă prin vene. Trebuie să cunoaştem şi fiecare detaliu din partitură şi ce se întâmplă în spatele ei, în universul acelei lucrări.

 

Sunt mulţi dirijori care, asemenea dumneavoastră, fac ceea ce unii numesc detectivism muzical sau sunteţi, din punctul acesta de vedere, un dirijor atipic?

În cazul meu, este o pasiune să intru în arhive, să caut, să cercetez, să verific teorii, să văd dacă se dovedesc a fi adevărate sau nu. O pasiune căreia mă dedic în timpul meu liber.

 

Dar o pasiune cronofagă, totuşi,…

Mai degrabă energofagă.

 

Când şi cum a început?

Din copilărie. Îmi plăcea mult să citesc şi-mi plăceau cărţile vechi, fiind o persoană extrem de curioasă. Mai târziu, mi-am dat seama că cercetând manuscrisul afli lucruri pe care editorul nu le-a pus în partitură. Ori sunt multe cazuri în care au fost editate greşit partiturile. Ori compozitorul era atât de revoluţionar încât nu exista tehnologie pentru a edita ceea ce a scris el în partitură. Sau mai sunt cazuri în care, pur şiu simplu, au fost scăpate greşeli. Şi mergând la manuscris, mi-am dat seama că am căpătat foarte multe răspunsuri.

 

Unele manuscrise le-aţi căutat foarte mult. Un exemplu este o lucrare a lui Valentino Fioravanti, La foresta d’Hermanstad / Pădurea Sibiului. Cât timp şi la câte teatre aţi căutat-o?

Aproape un an. În jur de opt luni doar am citit tilurile spectacolelor din anuarele teatrelor. Am mers până la începutul secolului XVII. Pornisem de la o informaţie pe care un coleg muzicolog mi-a dat-o, dar nu completă, spunându-mi că ar exista, nu că există, o operă a cărei acţiune se petrece la Sibiu. Nu a ştiut să-mi spună nici compozitorul, nici epoca, nici ţara. Fiind sibian, bineînţeles că am fost imediat interesat, dar şi dacă nu aş fi fost din Sibiu, aş fi fost la fel de interesat de subiect. Am luat-o empiric. Mi-am zis că dacă opera s-a inventat în Italia, să încep de acolo. Am luat anuarele teatrelor la începutul operei, adică de la începutul secolului XVII. Sunt în jur de 400 de teatre, fiecare cu câte un anuar care are câteva zeci de titluri pe an, asta înmulţit cu 400 de teatre şi apoi cu aproape 200 de ani. Pe scurt, mi-a luat cam opt luni până să ajung la teatrul din Napoli, în anul 1812, unde l-am găsit. Fusese intact. Nimeni nu s-a mai uitat la el, din acel an. Apoi mi-a luat cam trei ani să-l transcriu pentru că sunt cca. 800 de file de manuscris. Mi-ar fi luat mult mai puţin dacă între timp nu aş fi dirijat şi m-aş fi ocupat doar de asta.

 

Câte astfel de lucrări muzicale uitate sau atribuite altcuiva aţi găsit şi aţi şi reuşit apoi să le puneţi în interpretare, pe scenă?

Sincer, nu le-am numărat. Nu-mi place să spun descoperit, mai degrabă readus la lumină. În cazul lucrării Andante con moto (una dintre lucrările dirijate în concertul din 9 februarie, de la Sala Capitol a Filarmonicii din Timişoara – n.r.), cinci minute a durat din momentul în care am găsit-o pe lista manuscriselor lui Enescu, de la Academia Română, până mi-a fost adus în faţă manuscrisul.

Mai este o piesă de Enescu, Pastorale-Fantaisie, care acum are o carieră în sine. Manuscrisul se afă în Muzeul „Enescu” și există inclusiv materialul de la prima audiţie, din 1899, de la Paris. George Enescu a crezut că nu e o piesă bună dar e absolut minunată acea lucrare de tinereţe, doar că s-a născut într-o zodie nefastă, așa că din 1899 până în 2017 nu a mai fost interpretată. După ce am transcris manuscrisul și am realizat materialul pentru orchestra, partitura a fost publicată de către Editura Muzicală, apoi am înregistrat-o iar acum se interpretează relativ des în lume.

 

Acest hobby al căutării şi cercetării manuscriselor muzicale a generat ideea înfiinţării ansamblului Musica Ricercata al cărui director artistic sunteţi?

Da, şi care înseamnă muzică cercetată. De fapt, acesta este titlul unei piese de György Ligeti, unul dintre cei mai mari compozitori, născut la 70 de kilometri de Sibiu, la Târnăveni. Fascinaţia mea pentru acest compozitor a făcut ca procedeul pe care el îl aplică în această lucrare să-l macrostructurez. Dacă el vedea muzica dinspre trecut spre viitor, prin tehnicile secolului XX, eu să fac drumul invers, să mă uit dinspre secolul XXI spre trecut. De fapt, tot demersul acesta este un omagiu adus lui Ligeti. Chiar dacă nu pare de multe ori, întotdeauna este în umbra acestui proiect.

 

În ce concerte, în ce oraşe vă va vedea publicul anul acesta?

Sunt multe. Voi continua seria de concerte de la Filarmonica „George Enescu”, la Ateneu, revin la Timişoara în luna iunie, am concert la Belfast, unde voi face o operă în primă audiţie absolută, apoi la Zagreb, unde voi avea un concert în memoria lui Ligeti, apoi la Berlin, la Amsterdam – la Concertgebouw, la Viena – la Musikverein.

 

Recomandări de lectură: 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 14 februarie 2024

    […] Gabriel Bebeşelea: „Fiecare lucrare trebuie să ne curgă prin vene” […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.