Statuia lui Puşkin

Devenit statuie, Puşkin se confundă cu acea Rusie a barbariei ce oprimă, sufocă şi devastează. Devenit statuie, Puşkin este redus la mumia plasată în mausoleul culturii oficiale. Devenit statuie, Puşkin este golit de seva geniului său şi expus în vitrina prăfuită a unui canon confecţionat ideologic.

 

Transformat în mit de Dostoievski, cel care îl citeşte în cheie profetică, Puşkin este ridicat în stalinism la rangul de referinţă supremă. Centenarul morţii sale este ocazia de a construi soclul pe care se ridică acest edificiu caricatural şi grotesc. Puşkin este tot ceea ce Rusia clasică aduce în comunism, Puşkin este maestrul ultim, străin de influenţe occidentale, Puşkin este geniul unui popor, anunţând emanciparea de după marea revoluţie din octombrie.

Statuia pe care oficialitatea o înalţă îl striveşte pe artist: exportat în traduceri în tot lagărul socialist, icoană a lumii ruse, Puşkin este un obiect vetust şi devitalizat. Comentariile critice au un singur ţel, acela de a domestici opera şi biografia unui scriitor redus la rolul de poster propagandistic.

Şi totuşi, ca şi în cazul lui Cehov, el însuşi confiscat şi castrat în anii sovietici, în miezul statuii reci bate inima unui geniu, iar mişcarea sensibilităţii lui Puşkin se distinge, dincolo de marşuri triumfale. Iar atunci când Vladimir Nabokov imagina magistrala sa traducere în engleză a lui Evgheni Oneghin, erudiţia sa pasionată era însăşi devoţiunea faţă de acel Puşkin în care dorm sunetele întregii literaturi ruse.

Căci opera lui Puşkin este mai mult decât un compendiu de locuri comune recirculat de oficialitate. Textele sale sunt la fel de stranii şi de ambigue ca şi propria sa viaţă: prizonier în colivia de aur a unui exil intern perpetuu, cenzurat de ţar şi locuit de propriii săi demoni, Puşkin nu a avut nimic din exemplaritatea de mucava a unui personaj pozitiv de roman realist-socialist. Monden şi introvertit, pasionat şi clasic, Puşkin este întruchiparea paradoxului ce este însăşi enigma literaturii ruse: relaţia sa complicată cu Occidentul este dublată de căutările identitare ale rădăcinilor poporului său.

Puşkin nu a fost acel revoluţionar al biografiilor oficiale sovietice, implacabil în opoziţia faţă de ţarism. Solidar cu decembriştii, cel puţin până la un punct, Puşkin nu este un Rîleev: radicalismul său este temperat de un anume scepticism politic care îl îndrumă spre moderaţie conservatoare în anii din urmă. Cât despre naţionalism, el provoacă ruptura cu Mickiewicz şi cu polonezii: luptei lor pentru independenţă el le răspunde cu un manifest îndreptat împotriva ponegritorilor Rusiei. Solidaritatea slavă înseamnă, pentru Puşkin, ca şi pentru atâţia intelectuali ruşi, primatul Rusiei eterne.

Cei care vor căuta dincolo de răceala statuii de pe soclul ei funerar vor găsi în literatura lui Puşkin vibraţie polifonică şi subtilitate vizionară. Puşkin este acea materie stelară a genezei în care se pot distinge elementele ce îi vor bântui pe urmaşi. Nimic din ceea vine apoi nu ar fi fost posibil fără impulsul său originar. Stranietatea oraşului care îi este şi închisoarea aurită, Petersburg, luceşte pentru prima dată în Călăreţul de aramă. Vigoarea basmelor ce vor deveni “baletele ruse” se simte în Ruslan şi Ludmila. Claritatea clasică a expresiei dramatice este înscrisă în micile sale tragedii: dialogul cu tradiţia acordă operei sale o amprentă a intertextualităţii fecunde.

Cât despre Evgheni Oneghin el sfidează, prin demonism al inventivităţii creatoare, standardele leneşe ale literaturii. Roman poetic întors către sine, dar deschis spre Rusia, textul lui Puşkin sparge granitul statuii sale, împrăştiind fragmentele incandescente ale improvizaţiei prozodice. Intraductibil, poemul lui Puşkin este o lume în sine, idiosincratică şi neliniştită, vizionară şi parodică, un spaţiu al oglinzilor paralele, un domeniu non-euclidian al imaginilor răsfrânte.

Dincolo de statuia ridicată spre a-l încătuşa se află un Puşkin ireductibil la barbarie şi mediocritate cazonă. Eliberat de sub piatra tombală a propagandei, acest Puşkin îşi recapătă vigoarea insurgentă şi majestuoasă a artei sale. Dezbrăcat de mantia profetică, Puşkin redevine fragil şi paradoxal: statura sa se distinge, melancolică, în această provincie sinestezică a literaturii ruse, departe de barbarie, ca un semn de carte retrezit la viaţă de inimi visătoare.

 

Articol publicat și în LaPunkt.

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.