Varlam Şalamov şi cealaltă Rusie

Rusia lui Putin a acoperit, cu vuietul  sângeros al canonadelor sale, vocea celeilalte Rusii: în acest ocean de  propagandă, de crimă şi de laşitate, decenţa şi demnitatea, memoria şi sensibilitatea devin prezenţe subversive. Ca şi în vremea Generalissimului Stalin, Rusia este o închisoare dintre ale cărei ziduri mai pot răsuna doar tonurile entuziaste ale marşurilor oficiale. Vocile ce nu acceptă încazarmarea terorii şi a autocraţiei sunt strivite şi amuţite. Imperiul îşi devoră, ca de atâtea ori, poporul pe care pretinde că îl serveşte, glorios.

 

Din această celalaltă Rusie, aşezată sub piatra tombală a totalitarismului, vine şi Varlam Şalamov: cel care a petrecut o întreagă viaţă în infernul de piatră, de vânt şi de frig al Gulagului a ales să scrie, fără emfază profetică şi fără speranţă vană, despre umanitatea pe care stalinismul a condamnat-o să fie zidită de vie, aproape de marginile lumii. Monumentul născut din vocaţia disperată a literaturii sale este seria de Povestiri din Kolîma, un monument între ale cărui pagini palpită inimile celor care au murit, spre a fi înghiţiţi de neînduplecatul vânt al Nordului.

Viaţa lui Şalamov nu a cunoscut apoteoza îngăduită lui Soljeniţîn. Cartea sa, circulând în samizdat şi editată în exil, nu a fost decât parţial recunoscută drept ceea ce este cu adevărat. Scriitorul a murit, cehovian, într-un alt salon numărul 6, în pântecele unei Uniuni Sovietice ce părea de neclintit. Singurătatea sa este singurătatea operei sale. Unică şi neliniştitoare, cartea sa despre Kolîma este un testament şi un capăt de drum al istoriei înseşi.

Posteritatea lui Şalamov a fost modelată de comparaţia inevitabilă cu Soljeniţîn. I-a unit un destin al suferinţei şi al memoriei, căci ambii vin  din acest adânc de moarte şi de uitare spre a trezi amintirea celor care nu mai sunt. Ambii au fost, până la  capăt, duşmanii utopiei în care au întrevăzut firul sângeros al crimei de stat. Dar Şalamov are, în identitatea sa profundă, un timbru cehovian al empatiei sceptice care îl  deosebeşte de profeticul Soljeniţîn. Dacă acesta din urmă s-a vrut a fi un un profet ce arată lumii calea rătăcită cândva, Şalamov nu a avut, asemeni lui Cehov, decât ambiţia de a scrie, precis şi sobru, despre infernul în care a locuit. Textele sale nu cuprind pasajele de critică ideologică din Arhipelagul Gulag. Ele sunt un album de fotografii în care se află alături moartea, frigul, durerea, foamea, disperarea, dar rareori speranţa. Ca şi Cehov, autorul  Insulei Sahalin, Şalamov posedă un geniu al privirii şi al detaliului. Povestirile sale sunt cronica unei coborâri în infern. Intense şi insuportabile în laconismul lor, istoriile lui Şalamov nu pot avea un happy-end. Căci în acest domeniu al marginii absolute nu mai există puterea de a spera.

Scriind despre poetul care moare, scriind despre agonia lui Osip Mandelştam, Şalamov scrie despre confruntarea tiraniei cu acest delicat, fragil, visător intelectual ce ajunge la capătul drumului său de chin. Nimic grandilocvent în pasajele ce îi reconstituie trecerea. Osip Mandelştam supravieţuieşte, în moarte fiind, pentru ca tovarăşii de detenţie să mai aibă dreptul la raţia sa: măreţia poetului se măsoară în mizerabila cantitate de pâine.

Cei care au admirat URSS şi saltul ei spre viitor au ales orbirea şi ticăloşia. Pentru aceşti pelerini ai abjecţiei şi ai complicităţii, iadul lui Şalamov nu a existat niciodată, de vreme ce el era ascuns de literele majestuoase ale viitorului comunist. Celalaltă Rusie a fost devorată de Uniunea Sovietică. A vorbi despre crime şi suferinţă însemna să întinezi onoarea revoluţiei înseşi. Pentru toţi aceştia, ca şi pentru cei care, în Rusia de azi, aleg să se închine tiraniei lui Putin, Kolîma lui Şalamov nu poate însemna nimic. Zilele, nopţile, lunile şi anii scurse în imperiul de frig şi de uitare sunt doar o notă de subsol. Sufocată de vuietul autocraţiei criminale, Rusia lui Cehov şi a lui Şalamov se refugiază în teritoriul delicat şi polifonic al literaturii. Şi poate că, în cele din urmă, ea se va retrezi la viaţă, spre a recupera ceea ce se mai poate salva după orgia barbară de acum. Atunci, doar atunci, textele lui Şalamov vor fi recitite, ca un semn al acestei îndărătnicii a memoriei ce nu acceptă uitarea: din suferinţă se va naşte, poate, un sentiment al speranţei.

 

Articol publicat şi pe Contributors.

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.