Bărbatul în faţa oglinzii

Ioana Pârvulescu. Foto: Bookfest

Ioana Pârvulescu aparţine unei rare şi misterioase familii de autori din literatura română: comunitatea de spirite în care se înscrie este definită prin aliajul, unic, de graţie, melancolie şi precizie vizionară. În cazul Ioanei Pârvulescu, ca şi în cazul unor E. Lovinescu, G. Ibrăileanu sau G. Călinescu, vocaţia critică trăieşte în simbioză cu aceea de prozator. Polivalenţa devine, în cazul Ioanei Pârvulescu, forma ultimă de întruchipare a imaginaţiei creatoare.

Aproape şi departe de timpul istoric în care locuieşte, în răspăr cu modelele procustiene ce reduc arta la un apendice al ideologiei, Ioana Pârvulescu impune o critică polifonică ce acordă privirii libertatea de a explora vastele culoare ale memoriei culturale. Comparatismul este, în economia acestei metode, o manieră de a afirma un adevăr care ne defineşte: literatura română nu este decât un fragment din continentul de voci şi de culori al literaturii universale, iar plămânii ei respiră acelaşi un aer saturat de ecourile tradiţiei. Cei de azi duc mai mai departe pe cei ce nu mai sunt. Scrisul este, în ceea ce are mai profund, o convocare a umbrelor.

Alfabetul domnilor este o piesă din acest vast tablou critic pe care Ioana Pârvulescu îl imaginează de peste trei decenii. Iar în centrul acestei cărţi memorabile se află oglinda de cleştar a literaturii în a cărei ramă lichidă se răsfrâng, de la 1840 la 1944, domnii care populează domeniul de cuvinte şi de voci al literaturii române. Între autori şi personaje graniţa se şterge, ca şi cum postmodernismul melancolic ar deschide porţile unei grădini în care dorm siluetele şi miresmele unei lumi despre care ne mai putem doar aminti.

Căci domnii care se contemplă în oglinda literaturii sunt cei pe care istoria de după 1938 îi va împinge în uitare. Paşii lor ezitanţi sunt înlocuiţi de tropotul cazon al marşului. Ţinuta vestimentară este redusă la numitorul comun al uniformei şi al cenuşiului, căci tiraniile au oroare de energia insurgentă a libertăţii. Era dictaturilor şi a crimei de stat înseamnă amurgul domnilor de altădată. Cei ce supravieţuiesc nu vor mai putea fi niciodată la fel, căci însuşi pământul pe care calcă este schimbat de apăsarea de plumb a istoriei implacabile.

Şi poate că de aceea cartea Ioanei Pârvulescu, organizată asemeni unui muzeu ale cărui camere ni se înfăţişează caleidoscopic, este, înainte de toate, elogiul literaturii şi al misterului pe care aceasta îl cuprinde. Domnii din paginile de aici, autori şi personaje, sunt actori pe această scenă a textului. Viaţa şi moartea lor este inseparabilă de devenirea unei limbi şi a unei sensibilităţi.

Ioana Pârvulescu contrazice prejudecâţile ce împing în uitare şi deriziune tinereţea unei literaturi. “Oamenii începutului de drum”, spre a evoca memorabila sintagmă a lui Paul Cornea, descoperă, cu o anumită inocenţă, cuvintele şi gesturile care ni se par, azi, familiare. Ion Heliade-Rădulescu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu sunt readuşi spre noi de un val tandru al recitirii. Literatura lor este una a nuanţelor şi subtilităţii. Privirea pe care o îndreaptă spre ei înşişi este una modernă, iar încercările lor sunt cele pe care le vor resimţi şi cei de mai târziu.

• Citiţi câteva pagini, aici.

Arta critică a Ioanei Pârvulescu interoghează canonul românesc animată de un instinct borgesian al afinităţilor elective. B. P. Haşdeu nu mai este doar autorul unei solemne, dar ilizibile drame în versuri, Răzvan şi Vidra: geniul său vibrează în dialogurile din  Trei crai de la răsărit sau în contrapunctul demonic din Duduca Mamuca. După cum, în alt registru, cea din urmă scrisoare a lui Alexandru Odobescu este epitaful de firesc tragic al unui destin sfâşiat de emoţiile iubirii devoratoare.

Există, în acest alfabet al Ioanei Pârvulescu, o parte a tainei: revenirea la cosmosul matein traduce această fascinaţie a enigmei. Tainele sunt tainele textului şi ale vieţii – carnea de cuvinte a personajelor devine arhitectura de sânge şi fragilitate a autorilor. Corpul agonizant se investeşte în prietenie: relaţia epistolară dintre Max Blecher şi Geo Bogza este testamentul unei inimi care bate cu generozitate. Dar prieteniile pot şi trădate şi viaţa de diarist a lui Mihail Sebastian este viaţa celui care înfruntă însingurarea din jurul său, ca pe o treaptă a exilului interior.

Taina se confundă cu moartea: la capătul drumului se află întrebarea fără de răspuns din paginile lui Caragiale – tatăl. Suicidul lui Nenea Anghelache nu este mai puţin straniu şi abrupt decât acela al lui Urmuz. Ladima alege să moară, la rândul său, iar moartea sa devine parte din misterul în care se închide destinul său. Solilocviile lui Cioran sunt o convocare a morţii şi o incorporare a ei în literatura ce creşte din materia tulbure a neliniştii intime.

Taina ȋnvăluie una dintre siluetele impenetrabile din cartea Ioanei Pârvulescu. Fred Vasilescu este un domn care ia cu sine în moarte secretul care nu poate fi spus. El este nu doar aviatorul ce moare prăbuşit, dar şi omul care se ascunde în spatele unei măşti: dincolo de ea se află, poate, atracţia homorerotică niciodată dezvăluită. Dar totul va fi acoperit, în linie mateină, de pecetea tainei ce se întoarce spre sine, ca un val ce revine în larg.

Una cu unda literaturii, volumul simfonic al Ioanei Pârvulescu este cronica descoperirii de sine a literaturii noastre. Cuvinte, obiectele, meseriile, păcatele, virtuţile şi dorul sunt adunate in acest catalog al trecutului din care venim. Paginile cărţii se închid şi ceea ce se arcuieşte deasupra noastră este doar cerul sincretic de pauze şi de fraze al textului, ca o promisiune a nostalgiei.

Articol publicat şi în LaPunkt.