Vrem vorbe, nu fapte!…

Continuare de la Grădina cu capcane.

Abordare greu de evitat pentru un grup de cetățeni care s-au nimerit să formeze, să fie votați și trimiși în clădiri oficiale sub numele de “Guvernul României”. Pentru un an (2016), asumând o agendă vag definită, o cale ipotetică și un suport incert.

Apare ca o problemă de bun-simț să spui ceva despre tine, despre România, (variante și variabile fără număr), despre ceea ce crezi că se așteaptă de la Guvern și, poate, ușor nesigur, despre ceea ce crezi că ai putea face. Mizând pe buna intenție, calificare și sub credința că ți s-a încredințat un rol, o misiune, o datorie față de țară. Sună frumos și de ce n-ar fi chiar așa?! Chiar așa, unde?! Pe piața politică existenta, incertă și tumultuoasă prin scandaluri, toate astea sunt un “spanac”. Concept major, aproape constituțional.

Totuși, dacă vorbești câte în lună și-n stele, se va spune că numai gura e de tine. Dacă taci, sigur te-a trimis Soros…

Rămâne totuși o cale… O ieșire de incendiu. Decizii clare, documente oficiale, programe și prevederi pe câteva teme-pilon, definite clar, urmate pas cu pas, măsurate la zi, executate fără ezitare. Responsabil, asumând riscuri de o largă varietate. Anticipate sau ieșite din senin.

Totuși, în politică, în viața publică, în administrație, fără vorbe nu poți face nimic. Abia când nu vorbești, tăcerea devine zgomotoasă. Iar România devine subit un balamuc.

Problema este până unde, de unde, cât și cum vorbele se preschimbă în fapte. Sau invers, cum, prea adesea, din fapte rămân doar vorbele. Interpretări, bârfe, critici, procese de intenție, calomnii, defăimări… O capcană de toată frumusețea! Nimeni nu scapă. Oricât s-ar strădui, ar săpa, ar construi, ar duce la mal… Fără ieșire.

Greșit! Există în istorie, în momente de cumpănă, intervale critice în care tocmai vorbele sunt fapte! Sigur, nu oricine le poate rosti, nu oricine va fi auzit, nu oricine rămâne ca un ecou prelung de-a lungul anilor. A naibii capcană! Și când te gândești în câte limbi pot vorbi flăcăii și cucoanele…. Babilonie curată.

N.B.: O sugestie modestă: în loc de cuvinte, folosiți cifre…

Distribuția și asumarea rolurilor

Pare simplu. Avem ministere, ne dați miniștri. Fiecare cu treaba lui. Luați împreună, scriem un “program” și ne vedem liniștiți de treabă. Corect. Experiența ne învață că, la guvernare, numai lucrurile simple funcționează. “Pur și simplu” ar putea fi chiar o lozincă pe zidul din față. (Da, să aruncăm o privire și pe zidul din spate…)

Deci, avem câteva domenii majore cu priorități presante. Atenție, există și non-priorități presante! Apoi, nu întotdeauna prioritățile presează. Destul de rar, cei prea presați ajung să pună ceva în oala guvernării.

Capcana ține însă de cum se întâlnesc rolurile formale cu cei care au fost desemnați, votați, jurați, recunoscuți, repartizați în clădiri, birouri, cu secretare, adjuncți, mașini și bodyguarzi, cum se întâlnesc acești cetățeni cu prioritățile. Cu țintele desenate, asumate și executate efectiv în guvernare.

Pur și simplu. Și clar. Nuuu! Nu e clar niciodată, niciunde, nicăieri. Cel mai ușor e să fii deștept în treaba altuia… Și cel mai greu este sa tii pasul, zi de zi, cu rutina din propria ogradă. Să ții calea! Să joci fără milă și să aștepți mila pe terenul alunecos, nămolit, uneori minat, pe care ai fost trimis și ai jurat să joci, să te dai în stambă împotriva influenței, infracționalității virtuale, împotriva tuturor, ascultând idioți, invidioși și interesați, în intervalul dat (2016). Cu mulți “i”.În orice clipă, suma critică de “i” te invită să fii idiot. Odată să fii idiot, ca ministru, și s-a terminat. “Rolul” trece la arhivă și tu rămâi ca Gigel în gară. Trenul a plecat.

Sunt două fețe ale capcanei. Pe cine alegi când distribui rolurile și cum alege fiecare să-și joace rolul într-o lume confuză și păguboasă în care nu există noțiunea de succes. “Cum eșuăm împreună!” – nu a devenit cumva regula, lozinca, credința ultimelor echipe guvernamentale? Deci, spor la muncă, prospăturilor!!

“Șef sau lider”

Lumea ministerelor este ca o sumă de dealuri. Partea luminoasă, cu veniți de nicăieri care deschid, desfac, desprind, dezgroapă, delimitează clar spații de operare și indică o cale noua. De evolutie, de dobândire a noi beneficii publice în domenii vitale.

Ar fi aici lider, ca indivizi și echipe luminate pentru a înrezări viitorul posibil, aproape sigur, acum, în România-2016, pare de necrezut.

Apoi să fie de încredere și convingători pentru a dobândi sprijin, alianțe în a pune în fapte, a duce la capăt eforturi reale. Sau măcar de a deschide drumuri (“pot să le și asfalteze”…)

Nu în ultimul rând, să aibă curaj. Nefiind politicieni (care se bazează 78% pe frică), “tehnocrații” au liber la risc. Atenție! Curaj nu este ceva ce ține de sinucidere. Curaj presupune deschidere, risc și efort total. Pentru a ajunge, a sălășui, a construi pe partea luminoasă a dealului.

Inevitabil, avem nevoie de șefi. Șefii sunt clari, duri și fuduli. Nu le pasă de critici, de amenințări, de bârfe, de vești proaste, de… presă. De fapt, sunt niște mecanici în pivnițele întunecate ale puterii. Ei știu mai multe decât crede lumea că se știe, folosesc proceduri dintre cele mai “variate”, nu sunt lipsiți de slăbiciuni, defecte și păcate. Până la urmă, singura lor calitate este că dacă li se pune pata pe ceva, chiar ajung să o bifeze. Problema cu șefii este că circulă mai ales pe partea întunecată a dealului. La umbră, în ceață, în noapte deplină. Aflăm multe după! Că doar sunt șefi…

Deci, care va fi configurația raportului între partea luminoasă și cea umbrită a dealului?! Între lideri și șefi? Cine și cu ce rațiuni va distribui roluri, va menține ponderea umana directă în prima linie, va gestiona echilibre și complementarități?! Sau vom avea o permanentă succesiune de surprize, contrabalansări, scurt-circuite, de semne de întrebare și… exclamare. Care va fi proporția între “!” și “?” Capcana stă la pândă.

Schimbare subită și masivă a contextelor

România ca țară este situată într-un spațiu geografic marcat temporal de succesiunea celor patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă. Acum avem iarna. Deci, depinde când începi, în ce atmosferă, care sunt obsesiile curente și reacțiile tipice.

Noua guvernare, să-i spunem în continuare, tehnocrată, a debutat într-un anotimp calm. Calm, prin prăbușirea subită a guvernării Ponta, după o săptămână de proteste pe bulevardele Capitalei și, probabil, câteva mesaje nu tocmai optimiste din diverse locuri de pe glob.

Se știe deci când se începe. Nu se știe niciodată când se termină. Rămâne de văzut care vor fi dimensiunile realității ce se vor activa, care dintre fațetele lumii românești in 2016 vor ieși în prim-plan, în ce măsură “trezirea” din săptămâna “Colectiv” rămâne limpede, cine și cum va intra în rezonanță cu stări și așteptări ale populației. Iată de ce anotimpul guvernării trebuie împachetat într-un calendar.

Calendarul guvernării tehnocrate ar putea consta într-o ruletă permanentă. Teme disparate, starturi subite, inițiative îngrămădite prin cumularea unor competențe pe cât de consistente pe atât de neomogene, în impuls și traiectorie. Sincronicitatea internă, dar mai ales interconectarea coerentă cu o realitate înțesată de semne de dezordine și inerție ar putea fi principalele sfidări pentru Cioloș și ai săi colegi. Pentru niște oameni învățați să-și organizeze timpul, 2016 va fi un bun antrenament de a opera în incertitudine.

Alegerea priorităților

Deși nu au treabă cu alegerile (electorale), distinșii tehnocrași se confruntă cu o aglomerare eterogenă de semne de întrebare. Ce se întâmplă de fapt? Ce vrem? Ce facem întâi? Ce? Ce? Un babilon interogativ, acumulat în trecutul recent, bagă marfă și cerere la un prezent pe cât de aburit, pe atât de neprofitabil. Ieftin în mize, viziune, capacitate de mobilizare colectivă pe ambiții naționale clar definite și asumate. Nu există “bai” mai mare. De fapt, cine e potrivit să vrea pentru o populație difuză, confuză și mofluză care așteaptă de toate și nimic.

Avem aici, probabil, capcana cea mai parșivă a intervalului, pusă la bătaie unei echipe de tehnocrați care prin definiție se presupune că ar face un diagnostic exact, ar alege resursele și mijloacele potrivite și ar aplica măsuri clare. În ordinea cuvenită. Știu cu ce să înceapă, știu ce urmează într-o cadență de ceasornic. Nimic inutil, fără demagogie, povești, îngrămădiri de idei sofisticate povestite în talk-show-uri lungi, la ceas de seară. La țintă. Doar la tinta. La ținta necesara. Ar fi aici tema unui doctorat la care nu ai de unde să copiezi ….

 “Momentul potrivit”

Arhitectura guvernării ține de combinarea unei largi diversități de dimensiuni, aspecte materiale, subiective, normative, instituționale, manageriale și multe altele. Niciodată nu lipsește dimensiunea temporală. Probabil cea mai nărăvașă, mai vicleană, mai greu de stăpânit. De fapt, în derularea sa discontinuă, timpul critic este șeful real al guvernării. Iată de ce gestiunea imediată a timpului rămâne piatra de încercare, de hotar sau doar “piatra aruncată în geam”, care marchează deplin și definitiv orice trebăluială prin clădirile oficiale. Treaba mare și treaba mică…

Oricâte ar fi resursele, oportunitățile și, desigur, ambiții care definesc o nouă abordare guvernamentală, capacitatea de a gestiona timpul real, zi de zi, oră de oră, de a fi în timp, rămâne nu numai de neînlocuit dar conduce la ieșirea principială. În succes sau în eșec. Există o sabie cu două tăișuri a timpului, un tribut ce trebuie achitat permanent și nenumărate amenzi. Cine trișează, cine crede că trage de timp, amână, se face că uită, vine cu povești de adormit copii, va afla că in 2016 se va dormi puțin și prost, bântuiți de vise asortate cu coșmaruri și treziri bruște la realitate.

Miniștrii sunt miniștri doar atunci când rămân în timp, nu în Cabinet. În rest, ședințe prelungite, conferințe de presă, interviuri, întâlniri festive, cu prietenii sau cu cei care îi sapă, vizite în străinătate, la munte și la mare, tra-la-la… sunt doar iluzie. O realitate virtuală, periculoasă și costisitoare prin distanța față de trend-ul real. Vocația prezenței, a acțiunii la momentul potrivit face diferența dintre un ministru și un ageamiu. Să vedem câți avem azi?!

Câți și când vor înțelege, vor fi pe fază să “rupă pisica”… Să deschidă calea. Să susțină pas cu pas, clipă de clipă, alegerea potrivită. Sau să se oprească. Nu prea târziu.

Mai vreți? Ele, capcanele vă doresc din plin. Cu nesaț. Se înmulțesc cu vioiciune. Pe un așternut șifonat de crize, trădări, rateuri nenumărate. Masă sterilă, dinamică și agresivă care distrage, deformează și distruge. Fără milă.

Evident, ungurii sunt de vină…

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News