Prazul olandez

S-a înăsprit bătălia pentru Schengen. Politicieni, jurnaliști, investitori, diplomați, chibiți protestează într-un glas, psalmodiind patriotic: „Să-i luăm pe olandezi de gât!” Foarte bine că și-au unit vocile, numai că o fac în locul nepotrivit. Oricât de mare ar fi tărăboiul aici, în țară, până la Bruxelles sau la Haga nu va răzbate decât un sunet vătuit.

Dacă vrei să câștigi un război, îl dai pe teritoriul inamicului, nu la tine în ogradă. Și, mai ales, te pregătești din timp, nu amâni asaltul pentru ultima clipă. Realitatea e că decizia care se va lua în decembrie în legătură cu noi și bulgari nu e nici definitivă, nici irevocabilă. Oficial, ni se spune că vom dobândi acces neîngrădit în cea mai mare zonă liberă de circulație din lume, atunci când vom îndeplini anumite condiții. Și, tot oficial, noi replicăm ritos că le-am îndeplinit demult. I-aș crede pe politicienii români dacă afirmațiile lor n-ar semăna ca două picături de apă cu cele ale lui Ceaușescu. Zorit de Gorbaciov să demareze reformele, Toa’șul a icnit fără să clipească: „Dar eu le-am încheiat deja!” Cu alte cuvinte, el fusese un perestroikist și un glasnosist avant-la-lettre și avea toate motivele să fie nemulțumit că marile lui înfăptuiri nu fuseseră băgate în seamă. Așa suntem și azi: niște olandezi care vorbesc, de-a surda, moldo-ugro-vlaha.

E totuși straniu că din cele douăzeci și șapte de țări ale Uniunii Europene una singură se încăpățânează să țină ridicat steagul roșu. O țărișoară cu o suprafață de cam o treime față de cea a României, Olanda s-a plasat mereu în avangarda progresismului: a liberalizat folosirea drogurilor și prostituția, a legiferat căsătoria între persoane de același sex (sau de orice sex) și a reglementat eutanasia. Deși legea consideră că, în principiu, suprimarea unei vieți e o crimă, ea poate fi pusă în aplicare la dorința expresă a pacientului.

Comparând lista de mai sus cu felul în care astfel de chestiuni sunt văzute în România, e limpede că vorbim de incompatibilități structurale, care ar motiva o opoziție permanentă a Olandei față de tot ce e legat de România.

Dar cei care se ridică împotriva aderării României (și Bulgariei) la spațiul Schengen nu sunt cetățenii de rând, ci politicienii. Iar meseria politicienilor e politica. Adică administrarea intereselor directe ale celor care i-au ales. Iar unul din acestea vizează Marea Neagră. Au existat în urmă cu mai mulți ani contacte între Primăria Constanței și cea a Rotterdamului pentru a crește traficul de mărfuri și diversificarea profilului comercial între cele două orașe-port. De ce e important pentru olandezi să aibă un picior bine așezat pe țărmul românesc al Mării Negre? Dintr-un motiv foarte simplu: traseul dintre Rotterdam și Constanța reprezintă drumul cel mai scurt între Marea Nordului și Marea Neagră. Cum Olanda are legături economice cam pretutindeni în lume, ar fi, cu certitudine, dornică să-și mențină prin orice mijloace poziția autarhică asigurată de Rotterdam, al treilea port ca mărime din lume.

Nu sunt sigur că intransigența Olandei se bazează în totalitate pe un meschin calcul economic. Nu cred, așa cum susțin unii autohtoniști, că Portul Constanța ar deveni, brusc, una din marile destinații maritime ale lumii, spre care s-ar buluci toate vasele cu mărfuri ale planetei. Mai ales în contextul politic actual, Marea Neagră este o zonă de o extremă sensibilitate. Și va rămâne astfel mulți ani de aici înainte. Conflictele din regiune nu se vor stinge, ci se vor accentua. Cine garantează că după încheierea războiului cu Ucraina nu va izbucni un conflict la fel de sângeros între Rusia și Turcia? Sau între Grecia și Turcia? Balcanii au fost și au rămas un butoi cu pulbere, iar în zilele noastre scânteile nu lipsesc. Ba chiar abundă. Desigur, pentru olandezi o astfel de situație e prilej de satisfacție: cu cât traficul în Marea Neagră e mai anemic, cu atât mai bine pentru ei!

Pentru adepții teoriei că olandezii se tem să nu ne transformăm într-o mare putere portuară obiecțiile oficiale ale Olandei nu contează. Adică nu contează că justiția din România e vraiște, că factorul politic deține încă un rol discreționar în toate domeniile, inclusiv în cele în care nu ar avea ce să caute – cum sunt deciziile judecătorești și acțiunile intempestive ale procuraturii. Pe de altă parte, se fetișizează importanța ștergerii graniței la poarta de vest a României. Nu spun că e o plăcere să aștepți o oră (sau, în unele situații, chiar mai mult) la Nădlac, la Cenad sau la Borș. Dar nici nu e o mare dramă. Sigur, pentru camioanele care se înșiră uneori (dar numai uneori) pe zeci de kilometri, perspectiva e diferită. Time is money funcționează în acest caz implacabil. Căderea barierei Schengen înseamnă și foarte mulți bani câștigați ori pierduți, după cum e cazul.

Cu toate acestea, repet, n-aș rezuma discuția la o opoziție ireductibilă între Rotterdam și Constanța, cum s-a procedat în destule articole conspiraționiste de la noi. După această logică, obiecții împotriva aderării României la Schengen ar trebui să aibă și Italia, și Franța, și Belgia, și Olanda, țări a căror economie se bazează și pe existența unor porturi foarte active. Mai mult, o astfel de viziune ar conduce la un conflict permanent între țările componente ale UE. Pentru că, pe diverse subiecte, fiecare ar avea de împărțit câte ceva cu alte țări sau cu toate la un loc – ceea ce ar face imposibilă existența Uniunii.

Refuzul Olandei de a ne da (cel puțin până în clipa de față) votul îmi sugerează, cel puțin mie, unuia, un scenariu mai complicat. El are ca ax central acea evidentă incompatibilitate civilizațională pe care am pomenit-o, dar nu se oprește la asta. Pur și simplu, în Olanda nu se știe mare lucru despre noi. Iar atunci când se știe, e vorba de elemente negative, pe care nici măcar nu am încercat să le contracarăm.

Mă întreb, ca să dau un singur element, ce face diplomația românească pentru a asigura vizibilitatea țării în lume? Cu palide excepții, corpul nostru diplomatic e alcătuit din personaje de mâna a doua sau a treia, mărunți birocrați fericiți să aibă un salariu bun, în schimbul căruia nu le cere nimeni altceva decât tăcere și obediență.

Nu am pretenții de mari inițiative militare și economice – pentru că la aceste capitole suntem praf. Dar ce s-a făcut în domeniul cultural, unde, într-o bună coordonare dintre MAE și ICR, s-ar fi putut realiza lucruri care să suscite interesul? Nimic. N-am auzit de nicio acțiune de amploare care să ne scoată din anonimatul prăfos, unde zăcem de decenii și decenii. Ce fac grupurile de prietenie olandezo-române de la nivelul parlamentar? Ce au întreprins comunele, orașele și municipiile înfrățite cu omoloagele lor batave? Chiar nu există nicio minte limpede care să indice calea de acțiune?  Opoziția Olandei nu e nouă, ea nu datează de azi-de ieri. Ce strategii de a o estompa au gândit marii noștri europarlamentari? În locul lor, n-aș avea liniște și i-aș asedia, pisa, agresa pe colegii neerlandezi cu informații despre România, din care să rezulte că nu suntem demni doar de dispreț. Ca decident politic român, aș organiza cine și recepții, aș institui grupuri de prietenie româno-olandeză reale, nu entități formale, ca până acum. Aș închiria mari săli de concerte, unde să cânte artiști români, aș contacta editurile de prestigiu și le-aș convinge să publice cât mai mulți autori de-ai noștri.

S-a gândit cineva, în ultimii cincisprezece ani, măcar la una din activitățile menționate mai sus? A ridicat cineva un deget pentru a înlătura păienjenișul dens care ne înconjoară? Din nou: nimeni, nimic. Preferăm victimizarea și credem că replica grosolană și sudalma neaoșă la adresa olandezilor compensează absența acțiunilor energice, concertate și inteligente. Cine s-o facă? Adormitul domn Aurescu, un tip pe cât de crispat, pe atât de insignifiant? Astăzi decontăm inabilitatea de a acționa altfel decât împinși de la spate sau obligați să băgăm adânc mâna în buzunar, pentru a ne plăti diverse poziții sau avantaje.

Sigur că mă enervează țâfna olandeză și postura de profesor intransigent care trebuie să-l examineze pe Bulă. Dar oare eu, Bulă, am făcut tot ce mi-a stat în puteri să nu ajung în situația de veșnic repetent? Am pus cu adevărat osul ori am tras chiulul și în locul muncii oneste am ales scurtătura, frauda, plagiatul? Când în fruntea țării s-au strecurat o groază de personaje cu care eu, ca român, n-aș vrea să am de-a face în vecii vecilor, de ce ar fi mai tolerant cu ei olandezul? Nu e vorba că într-un fel mirosim noi, cei care ne umplem burdihanul cu usturoi și praz, și cu totul altfel ei, care se hrănesc cu delicatese ce provin din fostele colonii. Dacă nu reușim să înțelegem finețurile care trec dincolo de zâmbetele de circumstanță, vom da mereu vina pe usturoi și praz, fără să vedem că prăpastia e mai mare decât ne-am închipuit.

Indiferent de cum vom proceda de acum până în decembrie, e greu de crezut că eforturile noastre vor da roade. Asta nu înseamnă că votul olandez va fi, sută la sută, unul defavorabil nouă. E posibil ca, pe ultima sută de metri, să intervină elemente neașteptate, care să-i determine să-și schimbe opinia. Un astfel de element ar fi putut fi războiul Rusiei cu Ucraina. Logica elementară spune că Europa ar fi trebuit să strângă rândurile, să lase deoparte disensiunile mai mici sau mai mari. Or, vedem că lucrurile stau chiar pe dos. În loc de unitate, proliferează vrajba, invidia, adversitatea și concurența neloială. Iar olandezii par a fi confirmați în susceptibilitățile lor. Ce nevoie mai e la masa cu bucatele în curs de epuizare de două rude – România și Bulgaria – și sărace, și hămesite? Și care, pe deasupra, nici nu miros a colonia (în sensul de aromă…) care trebuie. Oare pentru că una din marile firme de parfumuri și mode din Olanda se numește Omerta?

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News