Comunismul împotriva credinţei: semnificaţia unei beatificări


Acolo unde, în secolul XX, crima şi trădarea au triumfat, Iuliu Hossu şi episcopii ce vor fi beatificaţi au descoperit calea suferinţei, salvându-şi onoarea şi credinţa creştină. Lecţia lor este lecţia pe care nu o putem uita niciodată: capitularea în faţa Tiraniei este sfârşitul demnităţii noastre de oameni liberi.

 

Pentru cei care persistă în nostalgie, pentru cei care merg mai departe pe drumul luminos al utopiei, pentru cei care visează la împărăţia egalităţii sociale pe pământ, comunismul rămâne o poveste al cărei sfârşit urmează a fi scris. Visul pe care l-a întruchipat mai poate fi visat, căci el se confundă cu visul de emancipare al întregii omeniri.

Cei care se împotrivesc nu pot fi acceptaţi în cetatea perfectă pe care o zidim: în catedrala luminată de soarele raţiunii dialectice, credinţa în Dumnezeu este o crimă împotriva gândirii şi un atentat la ordinea geometrică a lumii noastre. Ateismul militant al regimurilor de democraţie populară era încercarea de a extirpa, definitiv, acest periculos organ al sensibilităţii religioase: cultul Statului şi al Partidului nu putea admite concurenţi.

Comunismul a ales lupta împotriva credinţei în mod deliberat şi programatic, oriunde a fost întemeiat. Prin violenţă sau perfidie, el a încercat să lichideze sau să anexeze Biserici şi culte, spre a elibera terenul pentru ceea ce avea să vină. Escatologic şi milenarist, gnostic şi fanatic, comunismul a aspirat la întronarea unităţii de monolit a ideii. Fervoarea prozelitismului a fost însoţită de ferocitatea represiunii.

Republica Populară Română şi Republica Socialistă Română au ţinut de acest lagăr al raţiunii sângeroase, marcate fiind, în ambele etape, de vocaţia eliminării credinţei ca factor de insurgenţă şi de libertate interioară. Clerici şi oameni de rând au fost prinşi în acest malaxor al presiunii de stat şi au fost confruntaţi cu alegerile curajului sau ale abjurării. Tragedia comunistă a fost o tragedie a conştiinţelor.

În povestea strivirii credinţei, lichidarea Bisericii Române Unite cu Roma în anii de după 1948 este efectul legic al ipotezelor staliniste. Operaţiunea iniţiată de regimul de la Bucureşti se înscria în operaţiunea din întreg domeniul de ocupaţie sovietic: ostilitatea faţă de Vatican conducea, dialectic, la atacul împotriva Duşmanului din interior. Comuniştii români au ştiut, inspiraţi de modelul părintesc al URSS, să pună în mişcare un mecanism în care propaganda, teroarea şi şantajul erau unite, spre a atinge rezultatul dorit, anihilarea unei Biserici şi a întregului ei patrimoniu de sensibilitate patriotică. Alianţa încheiată cu o parte a ierarhiei domesticite a BOR, în numele restabilirii unităţii de credinţă, după secole de despărţire, era menită să ofere represiunii poliţieneşti alura unei acţiuni de părintească grijă. Solidaritatea creştină era suspendată, în termenii pactului imund încheiat cu auxiliarii ocupantului sovietic de la Bucureşti.

Martiriul care a urmat şi pe care îl va marca beatificarea anunţată de Papă a însemnat înfruntarea dintre Stat şi cei care aleg să reziste. Cei şapte episcopi care au trecut prin temniţe şi domicilii forţate, Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu, au dispărut în pântecele unui regim care a dorit nu doar să îi lichideze fizic, ci să şteargă chiar şi amintirea sacrificiului lor. Demonizarea propagandistică a Bisericii Unite, (demonizare pe care retorica fesenistă o reciclează după 1990) este destinată să murdărească un edificiu fără de care redeşteptarea naţională a românilor din Transilvania ar fi fost imposibil de imaginat. Încăpăţânarea criminală cu care episcopiii au fost urmăriţi, chinuiţi, izolaţi evocă cruzimea cu care a fost asasinat un alt martir creştin, Monseniorul Ghyka.

Pentru cei de astăzi, beatificarea episcopilor martirilor înseamnă momentul de a reafirma criminalitatea comunismului şi a proiectului intelectual pe care se fondează: nostalgia este o formă de complicitate cu călăii. Beatificarea Episcopilor evocă tentativa prometeică de distrugere a credinţei: sacrificiul acestor creştini români ilustrează temeritatea şi curajul, în timpuri de represiune şi de laşitate. Solitudinea suferinţei lor este la fel de cumplită ca şi aceea de care au fost înconjuraţi Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Dinu Brătianu .Închisoarea de la Sighet a fost spaţiul în care s-a consumat martiriul, pentru o parte din ei.

Istoria a fost, în secolul XX, însângerată şi neiertătoare. Devotamentul patriotic al lui Iuliu Hossu, de la 1918, a fost răsplătit cu temniţă şi singurătate abjectă. Acolo unde crima şi trădarea au triumfat, Iuliu Hossu şi episcopii ce vor fi beatificaţi au descoperit calea suferinţei, salvându-şi onoarea şi credinţa creştină. Lecţia lor este lecţia pe care nu o putem uita niciodată: capitularea în faţa Tiraniei este sfârşitul demnităţii noastre de oameni liberi.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.