Marele maestru al mistificărilor


Silviu Brucan a justificat filosovietismul cel mai abject, după cum a știut să vireze și să îmbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci când partidul a pornit în acea direcție. Nu a iubit democrația liberală. La rândul ei, aceasta nu-i datorează nimic.

 

În anii ’50, Silviu Brucan a contribuit, alături de Leonte Răutu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preoteasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole și alții, la constituirea unui discurs politic întemeiat pe resentiment social și pe manipularea pulsiunilor gloatei împotriva adevăratelor valori. A fost unul dintre apropiații lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat și l-a servit cu necondiționat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, după cum a știut să vireze și să îmbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci când partidul a pornit în acea direcție. A fost un cinic, însă cinismul său a fost întotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste.

Până la sfârșitul vieții a crezut în mitologia stângistă a luptei împotriva imperialismului. La acest capitol, s-a înțeles de minune cu soția sa, înfocata stalinistă Alexandra Sidorovici. Sașa, cum i se spunea, venea din elita politică a vechii Românii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, în anii ’30, comandantul Străjeriei. În anii războiului, Sașa Sidorovici a fost implicată, se pare, în activități de spionaj în favoarea URSS. A fost apoi „acuzator public”, activistă de partid, a deținut funcții ministeriale importante. Cu cel puțin un strămoș britanic, vorbea la perfecție engleza. Sașa și Tache (cum i se spunea lui) au petrecut câțiva ani buni în Statele Unite, unde Brucan a deținut funcții „de mare încredere” (ambasador la Washington, șef al Misiunii la ONU). Au scris împreună o carte denigratoare și profund nocivă despre Statele Unite. Câtă vreme a fost propagandist comunist, adică în cea mai mare parte a vieții sale, Brucan a mințit, inclusiv atunci când spunea „Bună ziua” ori „La revedere”. Două lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului și propria supraviețuire politică. La acest capitol se înțelegea cu alți veterani cu care a întreținut relații cordiale. Prieteni reali însă nu a avut.

A mințit și după ce a început să-l sfideze pe Ceaușescu (nu sistemul). A făcut-o însă mai puțin insolent și ostentativ. A început să critice pe față totalitarismul de tip sovietic abia după moartea lui Brejnev, când a publicat în Statele Unite o carte intitulată Socialismul mondial la răscruce. Nu s-a așteptat la marele naufragiu al Blocului sovietic. Nu a prezis niciodată revoluțiile din 1989. A mizat pe schimbările de la vârf, pe reforme graduale, pe rolul providențial al activiștilor „luminați”. Tocmai de aceea l-a susținut pe Iliescu în momentul când acesta a intrat în scenă ca apărător al „cauzei întinate de Ceaușescu”. Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci când el a pierdut orice influență politică. Când avea putere, a lansat, imediat după luarea puterii de către FSN, conceptul „partidului mare”. El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN în partid care să candideze la alegeri.

Citiţi şi: „Care generație irosită, domnule Brucan?”

Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Și-a așteptat cu fervoare acest moment și l-a savurat întru totul. A intrat de fapt în conflict cu Ceaușescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepreședinte, în 1966, ca urmare a unui incident în care era implicat fiul său cel mare, Dinu. A mai avut o fată, Anca, și un băiat, Vlad. Toți trei erau copii înfiați. Niciunul nu mai este în viață.

Scopul lui Brucan a fost întotdeauna să apară drept „eminența cenușie”. Știa că aparențele creează realități și nu se înșela în această privință. A pretins că a avut contacte personale cu Gorbaciov, deși acest lucru a fost infirmat de cel puțin unul dintre consilierii apropiați ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu, în discuții cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodată sistemul comunist cu aceeași manie și revoltă precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodată compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred că a citit vreo carte de Soljenițîn, Koestler ori Conquest. Invocarea moralității în politică i se părea o probă de infantilism.

Contribuțiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Câmpeanu, se situează în zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, așadar fără o respirație filosofică reală. Cum spuneam, până în 1989 a sperat în regenerarea sistemului. După aceea, când „marele eșec”, cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realități. Inteligent, sardonic și bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decât a fost și a știut să joace cu viclenie cartea marelui trăgător de sfori. Avea păreri despre orice și poza în patriarhul analiștilor politici.

Repet, nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre semnatarii Scrisorii celor șase. Și-a asumat rolul de critic al lui Ceaușescu, ceea ce în perioada aceea, cu un dictator paranoic în fruntea țării, nu era puțin lucru. Nu a fost însă niciodată un veritabil apostat. Rolul său în Revoluția din decembrie 1989 a fost în cel mai bun caz ambiguu. Poate că singurul său merit în acea situație critică a fost că s-a opus tentativelor de regrupare a Securității. Nu a iubit democrația liberală. La rândul ei, aceasta nu-i datorează nimic lui Silviu Brucan.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.