Regimul Dragnea şi politica duplicităţii
De la comunişti, feseniştii au deprins o artă pe care nu au încetat să o rafineze, în cele trei decenii de după 1989: duplicitatea devine standardul la care se raportează întreaga politică externă şi internă.
Din duplicitate, ca ipocrizie ridicată la rang de maximă statală, decurg recursul la propagandă şi instituţionalizarea minciunii. Statul devine o maşină a cărei unică utilitate este confecţionarea de alibiuri menite să salveze aparenţele de onorabilitate ale autocraţiei ce mimează adeziunea la valorile occidentale.
În această genealogie, ce urcă până la Ion Iliescu şi Adrian Năstase, regimul Dragnea se înscrie, organic, ca un moment de apoteoză al duplicităţii insidioase. Afirmarea, publică şi entuziastă, a respectului pentru criteriile occidentale este urmată, dialectic, de atacul frontal la adresa statului de drept. Limbajul pe care regimul Dragnea îl foloseşte spre a mobiliza propriul său electorat nu se confundă cu cel utilizat în mediile internaţionale. Condiţia duplicităţii este lipsa de onestitate absolută.
Regimul Dragnea deţine o versatilitate demagogică cu atât mai redutabilă cu cât ea este se nutreşte din amoralitatea absolută. Regimul Dragnea este, în cele din urmă, locuit de o unică ambiţie, aceea a perpetuării dominaţiei oligarhiei cu care Liviu Dragnea se confundă. Ideologia regimului Dragnea este sultanismul grobian, cu accente suburbane. Vulgaritatea face parte din reţeta acestei autocraţii de Teleorman.
Pentru acest regim, doar supravieţuirea individuală şi colectivă contează. Dincolo de acest scop nu se mai află nimic. Regimul Dragnea este capătul de linie pentru Liviu Dragnea. Alternativa la consolidarea puterii este prăbuşirea sa şi a clanului pe care îl patronează. România anului de graţie 2018 seamănă cu o secvenţă din documentarele dedicate ascensiunii şi decăderii crimei organizate. Ambiţia supremă este de a elimina tot ceea ce stă în calea dezvoltării afacerii care se confundă cu exploatarea unui stat şi a unei naţiuni.
Politica duplicităţii, ilustrată de onctuozitatea bizantină a lui Tudorel Toader, este cortina dincolo de care se află realitatea României reduse la postura unei moşii arvunite de un arendaş cupid. Invocarea suveranităţii naţionale, într-o manieră ce evocă agresivitatea putinistă, indică autentica substanţă a viziunii regimului Dragnea. Ca şi în anii de stalinism naţional, suveranitatea este dreptul autocraţiei de a oprima, în deplină impunitate, poporul captiv. Regimul Dragnea contrazice, deliberat şi dramatic, angajamentele euro-atlantice pe care se fondează identitatea noastră de naţiune liberă.
Spectacolul imund din Parlamentul European, acolo unde complicii domnului Dragnea au rămas fideli acestei logici a sfidării, minciunii şi dispreţului, este o altă probă în acest dosar al derivei noastre. În clipa în care ambasadorul Statelor Unite descrie un viitor al justiţiei domesticite, decalajul care ne desparte de partenerii noştri este dramatic. Apartenenţa României la un spaţiu al decenţei occidentale este subminată de acest regim.
Regimul Dragnea înaintează, pas cu pas, pe acest drum al edificării autocratice. Reperele putiniste sau erdoganiste sunt din ce în ce mai clare în conduita României oficiale. Duplicitatea nu face decât să mascheze, inabil, procesul de eliminare al domniei legii şi transformarea sultanistă. Degradarea şi involuţia ating pragul critic al mutaţiilor ireversibile.
Articol apărut şi în MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
