Papagali unicolori
Un articol din „The New York Review of Books” pune în discuție statutul jurnalistului în lumea de azi. Nicholas Lemann, autorul lui, începe cu un citat din Horace White, un faimos ziarist american, specializat în analize financiare. A colaborat, între altele, la „Chicago Tribune”, „The New York Evening” și „The Nation”.
Iată ce scria White: „Chestiunea care se ridică în acest moment e de ce există atât de multe ciudățenii în jurnalism? De ce atât de multe «falsuri»? De ce a ajuns presa dominată de «jurnalism galben»? Sintagma aceasta se referă la publicațiile în care predomină senzaționalismul, crima, scandalul, murdăria sexuală, fotografiile amuzante, caricaturile, bârfele răutăcioase și frivole despre indivizi sau situații fără relevanță publică”.
Descrierea aceasta îi vine mănușă presei practicate pe scară largă în acest moment. Textul lui White, dominat de nostalgie pentru un jurnalism serios, datează însă din 1904.
Așadar, nimic nou sub soare. Din primul moment al apariției sale, rolul informativ al presei a fost însoțit (și subminat) de tentația amuzamentului, a propagării senzaționalului și a manipulării. Era prea ispititor ca, reușind să capteze atenția unor mulțimi de oameni, să nu profite de statutul privilegiat pentru a-și extinde aria de influență. Și cum putea s-o facă mai bine decât jucându-se cu mințile cititorilor/privitorilor, oferindu-le statutul de favorizați ce au acces la secretele, când infame, când încântătoare, ale celebrităților zilei? De când există, ziarele, revistele și succesoarele lor (televiziunea, radioul și internetul) au fost substitute ale găurii cheii. Indiscreția umană a pretins a fi parte dintr-un proces autolegitimat de cunoaștere.
Există, desigur, și iluzia câte unei „epoci de aur” a jurnalismului. Ea e însă legată întotdeauna de o generație sau de un moment de intensă trăire a socialului ori politicului. Orice român care a urmărit cu atenție viața publică a ultimilor treizeci de ani va identifica instinctiv explozia din primii ani de după căderea lui Ceaușescu cu o astfel de sintagmă. A fost perioada în care s-a scris cu frenezie și s-a citit cu frenezie. Ne-„normată”, amatoristică ori ticăloasă, presa de atunci și-a lăsat adânc amprenta pe comportamentul social și politic al generațiilor care au urmat. Atunci s-a născut civismul, prin ziarul „România liberă”, săptămânalul „22” și câteva reviste culturale, între care și România literară, și tot atunci a fost patentată curvăsăria politică, prin cotidianul „Adevărul” ori prin săptămânalul duo-ului infernal Vadim Tudor-Eugen Barbu. Se pot da nenumărate exemple de sublim, dar și de nemernicie din acei ani. Între cele care stau ca o pată sifilitică pe obrazul presei românești e greu s-o treci cu vederea pe cea a procurorului comunist, ulterior „jurnalist și avocat”, Sergiu Andon. Pamfletul lui, Fir-ai al naibii, Majestate!, e una din acele abjecții care face de rușine nu doar o categorie profesională, ziariștii, ci un întreg popor. Culmea e că, în 2011, Andon s-a numărat printre admiratorii înfocați ai discursului ținut de Mihai I în Parlament!
Bine-documentatul articol al lui Lemann oferă cifre (îngrijorătoare) despre evoluția – sau, mai precis, despre involuția – mass-mediei în ultimii douăzeci de ani. Analizele se referă la Statele Unite, dar ele sunt, procentual, cam aceleași în întreaga lume occidentală. Astfel, între 1990 și 2016, numărul angajaților din presă a scăzut cu un inimaginabil procent de 60 la sută. Perioada cea mai dramatică a fost aceea dintre 2008 și 2017, când domeniul cu pricina a pierdut patruzeci și cinci la sută din personal. Cu toate că presa scrisă e încă dominantă în raport cu aceea din televiziuni și de pe Internet în ceea ce privește numărul jurnaliștilor, circulația tipăriturilor s-a înjumătățit în ultimii patruzeci de ani, deși populația Statelor Unite a crescut cu cincizeci la sută. Ceea ce înseamnă că declinul lecturii ziarelor și revistelor e de-a dreptul dramatic. Pe cale de consecință, s-au prăbușit și veniturile aduse de acestea. În zece ani, între 2007 și 2016, sumele adunate din reclame au coborât de la 45,4 la 18,3 miliarde. Spre comparație, în 2016 Google a atras de patru ori mai multă reclamă decât întreaga industrie a tipăriturilor din SUA.
A existat și un an negru al presei americane: 2004 (la o sută de ani după lamentoul lui Horace White), când falimentul a atins cifra înspăimântătoare de 18.000 de publicații nevoite să-și închidă redacțiile. Asta face din jurnaliști categoria profesională cu una dintre cele mai înalte rate ale șomajului. Pe lângă numărul de redacții lichidate, marea majoritate și-au redus considerabil numărul de angajați. Un singur exemplu: „The Baltimore Sun” a ajuns, de la 400 de simbriași în 1990, la doar 80 astăzi. Nu e, așadar, o exagerare să vedem în jurnaliști o specie periclitată, în rând cu pisica de munte din Anzi, tigrul siberian, crocodilul siamez sau lupul mexican…
Există, însă, și o metodă a depopulării spațiului jurnalistic despre care articolul lui Lemann nu vorbește. Și anume, abandonarea presei în favoarea politicii. Fenomenul nu e nou. Sunt bine-cunoscute exemplele unor ziariști care au devenit ulterior nume faimoase în politică. De pildă, Winston Churchill, viitorul premier britanic, și-a cucerit notorietatea în timpul războiului cu burii. Dubla lui calitate de membru al regimentului de husari și de corespondent de război pentru „Morning Post” i-a adus un nedorit titlu: cel al singurului jurnalist din lume pe capul căruia s-a pus un premiu. În aceeași categorie intră și Mussolini, fost redactor-șef a două publicații ale Partidului Socialist italian, premierul britanic Michael Foot (în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a editat „The Evening Standard”), ca să nu mai vorbim de actualul premier, cel care a semnat Brexit-ul, Boris Johnson. Ca detaliu picant, Johnson a fost dat afară de la cotidianul „The Times” pentru că a falsificat un citat într-un articol. Ajuns corespondent la Bruxelles al lui „The Daily Telegraph”, a făcut să crească ura britanicilor pentru Uniunea Europeană la asemenea cote încât poate fi numit, fără a exagera, unul dintre cei care au despărțit, cu propriul condei, Marea Britanie de Europa.
Acest model a fost urmat și în România. În ultimii ani, e aproape o modă ca jurnaliștii să-și abandoneze meseria pentru a îngroșa rândurile politicienilor. Cel mai recent exemplu, Moise Guran, a suscitat o oarecare emoție printre vechii săi admiratori. Tot din rândul presei provin actuala primăriță a Bucureștiului, Gabriela Firea, și maestrul din umbră al politicii liberale, Rareș Bogdan. Au mai existat și există numeroși purtători de cuvânt, consilieri, parlamentari și așa mai departe. Deși generalizările nu sunt recomandabile, un lucru e evident, cel puțin în România: nivelul de competență dintr-un domeniu nu se transferă automat în alt domeniu. S-ar putea chiar spune că jurnaliștii fac pasul spre politică după ce s-au asigurat că au deprins nu măiestria și demnitatea, ci tertipurile și ticăloșiile noii meserii. A făcut vreunul gaură în cer? Nu.
Întrebarea care se pune e următoarea: și atunci, de ce au abandonat un domeniu unde erau cunoscuți, pentru unul în care vechile calități nu doar că nu-i ajută, dar îi și încurcă? Unul dintre răspunsuri provine chiar din enumerarea datelor din acest articol. Și anume, starea precară a mass-media în lume. Jurnaliștii care au optat pentru politică își capitalizează cu cinism atuurile, negociindu-și locuri călduțe în zona politicului. Al doilea: orice s-ar spune, viața de ministru ori parlamentar e mult mai dulce decât aceea din presă. Și incomparabil mai bine plătită. Sigur, veniturile jurnaliștilor aserviți jocurilor politice sunt mari și, în câteva cazuri, colosale. Dar ei sunt, totuși, excepțiile. Cei care fac pasul spre politică nu diferă prea mult de indivizii care deschid o afacere nu pentru a-și crea un viitor, ci pentru a da un tun.
În mod clar, nu trăim o „vârstă de aur” a jurnalismului. Din contră, decăderea și deprofesionalizarea sunt evidente. Primul care sesizează această dramatică situație e consumatorul de presă. Atunci când ziarele și posturile de televiziune trec de la un patron la altul, când politica editorială se schimbă după cum bate vântul, ce încredere să ai în palavrele livrate de papagali vopsiți în culorile câte unui partid? Mai gravă decât goana după senzațional e bătuta pe loc în slujba operatorilor în apele tulburi ale politicului. În nu puține cazuri, indivizilor le merge destul de bine chiar și după ce au dispărut din prim-planul vieții publice. Ministerul de Externe este, de multă vreme, locul numirilor „pe sprânceană”, un paradis clientelar care comunică direct cu cimitirul elefanților. Chiar în acest moment, există o puzderie de așa-ziși diplomați (în realitate, niște amploaiați incapabili) care zac prin ambasade și consulate generale făcând degeaba umbră pământului. Singurele capitole la care excelează sunt ineficacitatea și slugărnicia față de „centrala” din București.
Văzând cât de bine se descurcă, totuși, mulți dintre cei pe care îi căinam c-ar aparține unei „specii primejduite”, îmi vine să reformulez: nu, nu specie primejduită, ci specie primejdioasă!
Stabilește imaginea reprezentativă
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
