Biografia orală

Leonard Cohen. Sursă foto: Rolling Stone Shutterstock

La începutul lui 2022 am scris în cadrul rubricii de față un articol intitulat O biografie în fărâme. Mă ocupam de primele două volume, intitulate Untold Stories, ale lui Michael Posner dedicate vieții lui Leonard Cohen. Subliniam atunci particularitatea (și originalitatea) demersului: Michael Posner nu folosea date și documente pentru a reconstitui traseul existențial al cântărețului, poetului și romancierului canadian, ci împrumuta vocile a sute de oameni care s-au intersectat cu artistul în îndelungata lui viață.

A treia secvență a ceea ce Posner numește, pe bună dreptate, „o biografie orală“ acoperă perioada 1985-2016, anii când creația lui Cohen a atins o dimensiune planetară. Ca la vederea unui aisberg ieșit aproape în totalitate la suprafață, ziarele, televiziunile și publicul larg au avut revelația adevărului știut de multă vreme de un grup de inițiați – că ne aflam în prezența unui geniu.

Între multitudinea de biografii și exegeze consacrate lui Cohen în ultimii ani, cea a lui Michael Posner își păstrează unicitatea: autorul individual a fost înlocuit de un autor colectiv. Deși profund cunoscător al subiectului, Posner și-a redus drastic prezența în text, rezumându-se a fi un pion de legătură între vocile care aduceau informații rezultate din contactul direct. Diversitatea de nume și profesii nu trebuie să inducă în eroare: Posner i-a convocat pe fiecare pentru a ilustra un moment precis sau o trăsătură anume din evoluția personajului. Ca mărunt (dar fericit) co-autor al acestei întreprinderi ce presupune o remarcabilă capacitate de comunicare și organizare, am o oarecare idee despre cum lucrat Posner.

Deși nu a dezvăluit nimic din „metodologia“ întrebuințată, ea nu e greu de descifrat. Îmi imaginez că inițial a existat un „desfășurător“ al evenimentelor publice și private, al albumelor, concertelor și întâmplărilor, împărțite pe ani, luni și zile. În funcție de acestea, Posner a demarat o vastă detectivistică, pentru a-i identifica pe cei care aveau de spus ceva relevant despre subiectul cercetării sale. Îmi imaginez, de asemenea, că în destule cazuri putem vorbi de „întâmplări provocate“, de un lanț de conexiuni realizate prin întrebări adresate celor deja incluși în lista de „martori“ ai vieții și creației lui Cohen: „Mai cunoști pe cineva care ar putea să-mi spună lucruri inedite despre cutare situație?“

Așa s-a întâmplat și cu mine: un bun prieten al meu, și unul dintre intimii lui Cohen, i-a spus lui Posner că aș avea câte ceva de relatat cel puțin despre concertul din 2008 al lui Cohen în România, pe Stadionul Cotroceni. A contat, probabil, și faptul că scrisesem o carte despre muzica, versurile și romanele lui Cohen, dar cred că cel mai greu a atârnat faptul că m-am numărat printre rarissimii inși pe care Cohen i-a întâlnit în privat în timpul seriei de concerte din anii 2008-2013. Și asta în condițiile în care, în diverse orașe din lume, a refuzat să-i vadă pe Bono, pe Jon Mitchell sau chiar pe Marianne Ihlen, iubita lui din anii 1960-1968, de care l-a legat o prietenie adâncă. E celebră scrisoarea scrisă de Cohen pe când aceasta își trăia ultimele zile, când anunța că o va urma în scurtă vreme – ceea ce s-a și întâmplat. Mai norocos a fost Nicolas Sarkozy, pe care Cohen a acceptat să-l întâlnească după concert. N-a făcut-o, însă, pentru că era un politician celebru, șef de stat. Nici vorbă: Cohen era, pur și simplu, curios dacă soția acestuia, Carla Bruni, „arată în realitate la fel de minunat ca în fotografii…“.

Cel mai spectaculos refuz l-a avut ca subiect pe Paul Simon, care a încercat să-l viziteze la New York în camera de hotel. Scena, cu un aer nu lipsit de grotesc, relatată de Dino Soldo, muzician care a cântat alături de Cohen în turneele din anii 2008-2011, e sugestivă pentru comportamentul adeseori excentric al artistului: „La micul dejun, Leonard a spus că are bețișoare parfumate și ar putea să-mi dea și mie câteva dacă vin la el în cameră după concert. Ajungem la hotel și el scoate bețișoarele din geamantan – uimitor cât de ordonat era împachetat totul, fiecare lucru era învelit cu grijă și aranjat. Auzim o bătaie în ușă. Era Paul Simon, care fusese la concert. Leonard zice, «Dino, te rog nu fă gălăgie. Poate dacă nu ne aude, o să plece». Se duce la ușă, se apleacă să se uite prin gaura cheii și dă din cap – da, e Paul. Iată-i, așadar, pe cei doi compozitori, cei mai mari din lume, despărțiți de o ușă și niciunul din ei nu zice nici pâs. Iar el nu deschide ușa. Nu deschide niciodată ușa. Paul pleacă. Nu voise decât să stea cu el de vorbă. Dar așa erau lucrurile cu Leonard – când avea ceva de făcut, se concentra cu totul pe ceea ce făcea“.

Întâmplarea e cu adevărat uimitoare, deoarece majoritatea covârșitoare a mărturiilor din trilogie, inclusiv volumul de față, Leonard Cohen. Untold Stories. That’s How the Light Gets In (Simon & Schuster, 2022), ni-l înfățișează pe artist drept un ins de o enormă generozitate, incapabil să refuze pe cineva, punându-și la bătaie, fără să ezite, și timpul, și banii. Nu se dădea în lături nici de la cele mai umilitoare slujbe – așa cum i s-a întâmplat în perioada când a fost călugăr la mânăstirea zen-budistă Mount Baldy, unde era șoferul, bucătarul, omul de serviciu al maestrului său, Roshi: „Cam despre asta e vorba în meserie și în viața întreagă – să-l ștergi la fund pe un bătrân de 107 ani [vârsta de atunci a lui Roshi], să-l ajuți să meargă la baie atunci când nu se poate duce singur și să-i schimbi scutecele.“ Și totuși, asemenean unui copil pus pe șotii, refuză să-i deschidă ușa unuia dintre titanii muzicii pop, a cărui celebritate o de pășea cu mult, și demult, pe a sa.

E greu de găsit o explicație. Să fi fost vorba de vreo întâmplare din trecut, când Paul Simon l-a pus în vreo situație inconfortabilă? Să fi fost refuzul lui Cohen de a-și aminti de vremea când era un poet anonim ce gravita în jurul celebrităților de la hotelul Chelsea din New York, iar Paul Simon, ce ocupa și el o cameră acolo, se bucura deja de o faimă ce îi dădea necunoscutului canadian amețeli? Nu vom ști, probabil, niciodată.

Dat fiind statutul de celebritate al lui Cohen în intervalul de care se ocupă acest al treilea volum, mărturiile pot fi ușor coroborate cu informațiile publice, ușor accesibile. Mi se pare că textele adunate aici au o pregnanță literară superioară celor din volumele anterioare, ca și cum co-autorii s-ar fi străduit să se ridice la nivelul unei ștachete brusc înălțate. Deși n-au fost lăsate de-o parte nici acum secvențele anecdotice și chiar bârfele, tonul general e dat de vocile conștiente că participă la un ceremonial cu totul neobișnuit, la celebrarea unui geniu și la constituirea unei moșteniri artistice durabile. Ies în evidență considerațiile câtorva scriitori de primă mână, între care Pico Iyer și Leon Wieseltier. Primul s-a apropiat de Cohen în 1995, al doilea devenise nepotul favorit“ al cântărețului începând cu 1992. Felul în care aceștia s-au raporta la persoana și creația lui Cohen spune ceva și despre capacitatea lor de a înțelege în întreaga profunzime personalitatea copleșitoar a marelui bard.

N-au fost uitate nici femeile care au jucat, în perioada menționată, roluri importante în viața sentimentală a lui Cohen, de la Jennifer Warnes la Rebecca de Mornay și Anjani Thomas. Și nici cele care au avut partituri de prim ordin doar în – susțin ele –, cea profesională, Sharon Robinson, Julie Christensen și Perla Batalla. Mărturiile lor sunt contribuții esențiale la portretul artistului, atât ca om, cât și ca interpret și compozitor. Oarecum stridente sunt pretențiile lui Anjani Thomas, partenera de viață a lui Cohen la începutul anilor 2000.

Deși generosul amant îi cumpărase două apartamente în Los Angeles și a continuat s-o sprijine financiar și după ce s-a despărțit de ea, cântăreața a emis, cu câteva luni înainte de moartea lui, o pretenție stupefiantă: ca artistul muribund să-i asigure pentru tot restul vieții suma necesară unui trai îndestulat. Și asta deși între timp se remăritase și nu mai întreținuse cu fostul iubit decât legături vagi. În mod surprinzător, Cohen, care se arătase mereu larg la pungă cu persoanele care jucaseră un rol în existența lui, a refuzat-o.

Lipsește din carte un singur martor important: Suzanne Elrod, singura soție oficială a lui Cohen și mama copiilor săi, Adam și Lorca. Ruptura a fost dureroasă și a lăsat în sufletul artistului răni care nu s-au vindecat niciodată. Ce e drept, Suzanne, o mamă iresponsabilă și o femeie de-o incredibilă ferocitate, nu s-a sfiit să facă din viața lui Cohen un infern, ori de câte ori a avut prilejul. Deși Michael Posner a invitat-o să participe la portretul colectiv al soțului ei, a refuzat, pretinzând că tocmai redacta o carte despre el și nu voia să dezvăluie lucruri pe care intenționa să le expună pe larg în scrierea proprie.

Această ultimă parte a biografiei coheniene aduce destule elemente noi și chiar surprinzătoare. De pildă, faptul că delicatul poet era membru activ al National Rifle Association (puternicul organism american ce apără dreptul de a purta arme) și că se interesa cu pasiune de politică – îndeosebi de cea din Israel. Mărturisea că, în ultimii ani, adoptase, pe urmele lui Leon Wieseltier, poziții de centru-dreapta și se recunoștea din ce în ce mai puțin într-o lume în care valorile spirituale erau călcate în picioare.

Pentru iubitorii artei lui Leonard Cohen, cele 460 de pagini noi, care se adaugă celor 950 din volumele anterioare, reprezintă o cale și o speranță: aceea că vor ajunge cât mai aproape de inima și de mintea marelui artist.

Articol publicat și în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News